De ce-mi place Bono

 

By David Shankbone (detalii)
By David Shankbone (detalii)

Pentru că vorbește cu nonșalanță despre credința lui. Creștină! Inclusiv în publicații seculare. Și face asta fără eufemisme, chiar dacă unii (vezi CNN!) vor să scoată cu totul astfel de referințe din biografia lui.

Pentru că donează bani cu grămadă pentru diverse cauze umanitare. (Și cine sunt eu să judec dacă o face din dragoste creștinească sau e doar un mare filantrop ce vânează slavă deșartă?)

Pentru că se perindă cu dezinvoltură printre potențații planetei, apărându-și cauzele fără inhibiții sau complexe, vorbind despre ele oriunde și oricând. Și adesea îi eclipsează cu aparația lui.

Pentru că este un strateg și un diplomat care știe că una dintre cele mai importante calități ale sale trebuie să fie perseverența, iar el e dispus să aștepte și să insiste, și asta dă roade importante pe termen lung.

Pentru că nu se sinchisește cu ce ideologie este asociat, atâta vreme cât reușește să își ducă la îndeplinire obiectivele, iar singura ideologie care-i poate fi atribuită e cea a „samariteanului milostiv”.

Pentru că își folosește abil uriașul capital de imagine ca să ia bani de unde sunt în exces, ca să-i ducă acolo unde e nevoie de ei.

Pentru că a luptat, cu armele lui, pentru împăcarea protestanților cu catolicii din Irlanda de Nord.

Pentru că e în stare să cânte live și să improvizeze oricând e nevoie.

Pentru că preferă mereu să nu vorbească prea mult despre zgârcenia celor care dețin milioanele, ci să aprecieze fiecare gest mărunt de bunăvoință.

Pentru că este mereu o prezență tonică în aparițiile sale publice.

Pentru că are capacitatea să-și schimbe punctele de vedere chiar cu privire la chestiuni esențiale ale activității sale, cum ar fi relația dintre sărăcie și capitalism.

Pentru că acceptă distincțiile și premiile care i se oferă, profitând de prestigiul pe care i-l aduc și reinvestindu-l în acțiunile sale umanitare.

Pentru că eu cred că un creștin în postura lui cam asta poate face: să ajute cât poate și să atragă atenția asupra unor probleme, chiar cu riscul de a greși sau de a fi răstălmăcit.

Pentru că îi incomodează și enervează pe dogmatiștii din toate taberele, însă e prea vizibil ca să poată fi ignorat.

Pentru că e o apariție stridentă și extravagantă, care ți se lipește de retină, fapt ce contribuie la eficacitatea cu care mesajele sale ajung la destinatari.

Pentru că e din Dublin, la fel ca un alt irlandez celebru pe care-l citește și apreciează: C.S. Lewis.  (Later edit: Natan are dreptate, Lewis nu-i din Dublin 🙂 )

Pentru că e căsătorit cu aceeași femeie de peste 30 de ani.

PS: Acum aștept comentarii în care să mi se dovedească, fără putință de tăgadă, că, „potrivit Bibliei”, Bono nu este mântuit și că muzica rock nu poate fi „creștină”.

Și, pe lângă asta, aștept ca Voicu să-mi ofere gratis cartea despre U2 pe care a publicat-o la Aqua Forte, fiindcă tocmai i-am făcut reclamă. 🙂 Deși, cred că mai bine o cumpăr, la cât de prost merg lucrurile în branșa asta. 😉

U2

Drepturile de autor în muzica evanghelică

Sau despre compromisul (inevitabil!) dintre vocație și profit

copyright

Notă: Citiți textul integral înainte să trageți concluzii și nu folosiți, în eventualele comentarii sau replici, idei scoase din context.

Problema drepturilor de autor poate fi discutată cât de cât pertinent numai dacă se lămuresc alte câteva probleme fundamentale deosebit de relevante pentru aceast subiect. Mai întâi trebuie să ne hotărâm cum ne raportăm la autor și, pe urmă, în ce context plasăm creația lui.

Voi adopta în acest text „confuzia” între creator și interpret și îi voi suprapune, pentru că adesea sunt unul și același om. Merită discutată și situația în care ei sunt persoane distincte, dar e un subiect aparte și, în orice caz, principiile care se aplică ar trebui să fie aceleași.

În context creștin, creatorul trebuie să aibă un statut care să țină cont și de cele sfinte, și de cele lumești. Acest statut însă este esențial pentru modul în care vom discuta drepturile care-i revin în temeiul legilor eterne și al celor trecătoare.

Dacă creatorul de muzică (și nu numai) este doar un tip foarte talentat, capabil să creeze muzică sau poezie, atunci el este cumva în afara bisericii. Adică, deși este creștin ca apartenență religioasă, este liber să facă orice dorește cu creația lui, în limitele moralei și adevărului.

Dacă, dimpotrivă, autorul este unul care are un dar de la Dumnezeu, atunci acest dar ar trebui folosit, potrivit învățăturilor biblice, în interiorul și pentru folosul comunității. Prin urmare, autorul nu este chiar liber să facă orice dorește cu rezultatul muncii lui.

Această problemă eu nu știu să fi fost tranșată încă niciodată foarte clar (vezi cazul fratelui Bach). Putem însă specula din comportamentul comunităților față de muzicienii „creștini” că se subînțelege cumva că aceștia ar trebui să-și exercite talentul (sau darul) în limitele comunității creștine și în spațiile consacrate sau, eventual, în niște spații neutre din punct de vedere al semnificațiilor lor religioase (adică nu în bordel, nu în bar, nu în discotescă etc.).

Astfel, în cazul în care artistul creștin este înzestrat cu un dar prin bunăvoința divină, mi se pare că e în logica și spiritul Scripturii să presupunem că el trebuie să și-l folosească întâi de toate în slujba comunității imediate și a celei largi creștine.

Orice invocare a vreunui „drept de autor” este aici abuzivă, din mai multe motive. Citește mai mult »

Pavel Stratan – Viața moldovană

O piesă despre… complexitate, sisteme gödeliene (se poate zice așa?), inactualitatea determinismului clasic și… viață, în general. Mărturisesc că, da, chiar îmi place Pavel Stratan. Selectiv, da-mi place.

Iată și versurile piesei (transcrise, cu câteva „îndreptări”, așa cum apar pe coperta albumului Amintiri din copilărie, vol. 2):

Demul-demul-demult
Am învățat la fizică
Că, dacă azi e sâmbătă,
Mâine-i duminică.

Și dacă ții frâna,
Frâna tot ar trebui sa ție…
Dar, vezi, că-n viață nu-i așa
Cam cum ar trebui să fie.

De-o vorbă, uite, eu
Cu Lilea-n vale la „lușui”
Ne-am înțeles la ora șapte,
E ora șapte, și ea nu-i.

Și dacă eu am venit,
Și ea ar trebuit să vie,
Dar, vezi, că-n viață-i mai interesant
Decât ar trebui sa fie.

Dar asta-i viaţa moldovană.
Şi dacă nu-i aşa cum vreau,
Mă uit la mine, cine-s eu
Şi înţeleg că Dumnezeu
Nu pierde timpul de pomană…

Mi-aduc aminte când,
Odată noaptea, ora unu,
Drept în fața mea,
O mâță-a vrut să-mi treacă drumu.

Eu înțeles că n-o să-mi meargă,
Dac-o scăp și pleacă.
Am apăsat surcica și-am trecut…
Dar mâța n-a dovedit să treacă.

Acum, tu, spune, cum
Și ce cine trebuia pe cine
Să respecte ca
La amândoi s’-ne meargă bine?

Eu ştiu că cineva
Precis cu mâţa o să ţie.
Dar, vezi, că-n viaţă nu-i aşa
Cam cum ar trebui să fie.

Albumele lui Pavel Stratan pot fi ascultate (și descărcate de) pe site-ul lui.

Sfârșitul nu-i aici

În ciuda aparențelor, există destule piese muzicale cu noimă. Nu tot timpul și nu peste tot versurile inepte, însoțite de ritmuri obositoare și gâlgâieli bizare erau socotite piese reușite. Încă mai există și alt fel de a face muzică.

Versurile nu sunt originale, ci au fost traduse din engleză și piesa aparține, de fapt, lui Bob Dylan (Death Is Not the End).

Florian Pitiș – Sfârșitul nu-i aici

Când necazuri te doboară
Și prieteni n-ai să-i strigi,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Și ce slăveai în taină
E ca și cum nu-ți explici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când, oprit la o răscruce,
Drumul nu știi să-l prezici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când nu mai ai nici vise
Și nu știi cum să te ridici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când se-adună norii negri,
Ploaia cade ca un brici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Mângâiere n-ai, nu vezi acum
Mâini întinse de amici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Pomul vieții crește mândru
Unde spiritul e viu,
Luminează iar salvarea
Cerul gol și cenușiu.

Când orasele-s în flăcări,
Mușuroaie de furnici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Și când cauți, în zadar, un om
Printr-atâtea mii de venetici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Jars of Clay – Winterskin

 

Iată și versurile:

We put on our winter skin…our winter skin, and walk,
We put on our winter skin…our winter skin, and walk,
And we watch the snowfall.

Asta-i tot.