Cum o fi în gura lupului? sau: Cine și cu ce riscuri ne reprezintă?

Am preluat fotografia de aici
Am preluat fotografia de aici

Orice evanghelic ce scoate capul la lume, într-un fel sau altul, poate repede răspunde la această întrebare. Fiindcă gura lupului stă pregătită să-l mursece sau măcar să-l ronțăie nițel, după care să-l scuipe afară. Amploarea procesului de masticație depinde în principal de vizibilitatea gestului public.

Dar gura lupului nu e o entitate abstractă și imponderabilă, ci suntem noi toți, haita și comunitatea, marii și micii, educații și agramații, imberbii și boșorogii, sfinții și… ei, asta-i bună, cum era să zic păcătoșii, când se știe că la noi toți e sfinți.

Voi analiza, în cele ce urmează, două cazuri ale unor inși, foarte pașnici de altfel, care au ajuns recent în gura lupului și încă n-au scăpat dintre canini și carnasiere.

Cum îi reprezintă Beck Corlan pe evanghelici?

Sunt de acord cu cei care susțin că Citește mai mult »

Bătălia pentru muzică

David cântând la harpă (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:David-harp.jpg
David cântând la harpă
(domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:David-harp.jpg

N-am tupeul să încerc vreo definiție a muzicii, însă cred că pot spune cu destulă îndreptățire, după mai bine de jumătate de mileniu de muzică „grea”, că muzica e mai mult decât „ceva care ne gâghilă în mod plăcut urechea”.

Altfel spus, deși muzica ca divertisment (cafonia e intenționată) este la mare trecere și s-a creat și se întreține iluzia că acesta ar fi singurul rol acordat muzicii, nu-i nici pe departe așa. După cum o știu foarte bine toți cei care se ocupă de această industrie. Credeți că degeaba fabrică ei vedete și investesc bani gârlă în viitoare melodii de top?

E știut – și exploatat – faptul că muzica e în stare să ajungă la niște straturi ale sufletului omenesc unde nu prea se poate ajunge pe nicio altă cale. Puteți verifica asta ascultând anumite piese muzicale ce vă schimbă dispoziția. Cu puțină pricepere și oleacă de insistență, se pot induce stări și afecte mai de durată. Ați auzit, probabil, de meloterapie (ăsta-i un exemplu blând).

Un alt exemplu notoriu pentru capacitatea muzicii de a transmite o anumită stare îl reprezintă coloana sonoră a filmelor. Cu siguranță că rolul imaginii este covârșitor, dar nu se poate subestima contribuția muzicii la un film de groază, la unul romantic sau la unul de acțiune. Încercați, fără sonor, orice film pe care-l știți bine.

În mediul bisericesc evanghelic (și nu numai), nu se prea cântă exclusiv cu instrumentele (excepție fac poate fanfarele – însă acestea cântă adesea piese din repertoriul cunoscut și comunitatea fredonează reflex și cuvintele), ci se pune mare preț și pe versuri.

Acest fapt are o istorie considerabilă în spate. Se spune că succesul reformatorilor în anumite zone ale Europei s-a datorat și imnologiei care făcea accesibile unui public larg o seamă întreagă de învățături mult mai greu de asimilat doar pe calea predicării. Sunt cunoscute cazurile celebre ale lui Luther și Charles Wesley, care au compus repertorii întregi, dar ei n-au fost singurii.

Cântecul circulă ușor din gură în gură, versurile rimează, iar muzica face ca mesajul să fie recepționat mai amplu, grație asocierii dintre melodie, rimă și idee. Nu vi s-a întâmplat să nu puteți scăpa de o melodie zile sau săptămâni întregi? Am auzit (mai ales când vine vorba despre chestiuni sentimentale) nu o dată aruncate în discuții argumente culese de prin șlagăre celebre – nici nu conta dacă sunt logice sau nu, ci erau tratate ca având autoritate. Oamenii se regăsesc în cântecele reușite și se identifică cu ele. La luptă, se foloseau cântecele patriotice, inmnurile naționale; la defilări, se cântă marșuri.

Dar muzica face parte din închinarea iudeo-creștină încă de pe vremea Tabernacolului din VT. Psalmii, spun cunoscătorii, se cântau. Bisericile creștine au fel și fel de dovezi care atestă vechea lor legătură cu muzica: de la nume (Roman Melodul) la instrumente (orga cu tuburi din biserici protestante sau catolice) ori la genuri muzicale (muzica bizantină sau gregoriană).

Ar fi interesant de văzut în ce măsură cântările reprezintă și totodată implementează o teologie. Citește mai mult »

Situația incertă a fratelui Bach

www.bachscholar.com
http://www.bachscholar.com

Fratele Bach (Johann Sebastian, cel căsătorit cu Anna Magdalena și tatăl a 20 de copii) este membru în Biserica Baptistă/Penticostală/Adventistă nr. 2/3/4/5 din localitatea Arad/Suceava/București. Alegeți dumneavoastră.

Fratele Bach e un tip tare la locul lui, numai că are o chestie care-l scoate în evidență: e deosebit de talentat la muzică. Compune niște cantate, niște fugi, niște canoane de te înnebunește. Nimeni nu-i poate sta împotrivă.

Comitetul s-a întrunit în ședință ca să discute soarta compozitorului. De mai bine de 8 ore ține consfătuirea. În prealabil, așa cum scrie la Scriptură, J.S. Bach fusese avertizat între patru/șase și chiar mai mulți ochi cum că sora Expertiza, de pildă, ce stă în strană chiar lângă orgă, are adesea amețeli de la sunetele pe care, obligat de partitură, le scoate organistul prin tuburile instrumentului.

Și fratele Antidot se declarase profund bulversat sub aspect teologic și muzical de compozițiile fratelui Bach. Unde e mesajul creștin din aceste… aceste…? zisese aproape furibund Antidot, iar pe chipul său ușor congestionat se vedea dezgustul ce-l oprea să numească în vreun fel compozițiile lui Bach. Și ce să mai spunem despre zdrăngănelile alea pe care nu poți pune deloc cuvinte?

Dacă asta ar fi tot ce i se poate reproșa, atunci încă n-ar fi mare lucru.Citește mai mult »

Un impas al „trupelor de laudă și închinare”

Via: irenekimmakeup.blogspot.com

Știu că sunt mult hulite și bălăcărite, de unii, adulate și elogiate, de alții. Voi încerca să nu mă situez în niciuna dintre tabere. Fiindcă, problema pe care vreau s-o ridic are rădăcini destul de ramificate, dispersând astfel responsabilitățile în mai multe părți.

Recent am avut prilejul să remarc – de fapt, era doar o reconfirmare a unor observații mai vechi – că, în contexte care permit acest lucru, „trupele de laudă și închinare” se delectează adesea cu piese laice. Repertoriul cel mai vizitat este cel romantic.

E de așteptat și de înțeles să fie așa. De așteptat, pentru că dragostea n-are frontiere confesionale. De înțeles, pentru că e singura zonă cât de cât sigură ce poate fi exploatată fără teama unor derapaje grave în decor.

Faptul că se apelează la acest repertoriu, că se comit mici gesturi de rebeliune trădează, în opinia mea, nevoia de a exprima mai mult decât simțăminte religioase sau de a depăși registrul confesional canonic – adică al „cântărilor/cântecelor de biserică”.

Pornesc de la premisa că cei ce cântă într-o formație muzicală manifestă o oarecare sensibilitate artistică și, prin urmare, simt nevoia să exprime ceea ce trăiesc, să pună în cuvinte experiențele, aspirațiile, convingerile, îndoielile pe care le încearcă.

Îi „suspectez” pe acești oameni de dorința de a fi autentici în demersul lor. Dar autenticitatea în zona evanghelică întâmpină o seamă întreagă de dificultăți, după cum am mai discutat cu altă ocazie (puteți vedea aici).

Canoanele oficiale nu permit însă o deschidere prea mare și, cred eu, pe bună dreptate. Totuși, aceste trăiri trebuie să-și găsească un loc în care să fie exprimate prin vers și cânt. Pe de altă parte, există o lege nescrisă care prevede ca orice talent/talant să fie exercitat (exclusiv) în interiorul și spre folosul bisericii.

Puși în fața acestor condiționări multiple și contradictorii, componenții grupurilor muzicale reacționează după știință și după putință.Citește mai mult »