Şi totuşi…

(By Vito Manzari - sursa)
(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).Citește mai mult »

Islamizarea lui Dumnezeu

(by Arild Vågen - sursa)
(by Arild Vågen – sursa)

Mă tot gândesc cum se explică, din punct de vedere creștinesc, alarmismul aproape generalizat în fața „valului de imigranți” care ar pregăti, de fapt, „invazia islamică” a Europei. Spaime, ideologi(zăr)i, scenarii apocaliptice, diabolizări.

În rezumat, ideea e că, cu contribuția ocultei mondiale, isalmiști fundamentaliști travestiți în refugiați nenoriciți aflați în căutarea unei sorți mai bune, ne vor cotropi, iar noi probabil vom fi uciși, convertiți sau cine mai știe ce.

Adicătelea, cei… câți să fie? 2.000.000 (sau 5) de refugiați vor fi capabili să supună o Europă de peste 700 (sau pe cei peste 500 din UE) de milioane? Prin frică? Prin violență? Prin convertire? Cine vor ceda primii, cei peste 70% de creștini declarați sau ateii neînduplecați? Cine se teme cel mai tare de islamizare?

Să lămurim de la început un lucru. Islamizarea poate afecta, în cel mai rău caz, un teritoriu și o populație, dar destinul creștinismului e independent de civilizația vremelnică pe care a creat-o. În orice caz, chiar dacă s-ar produce preconizata islamizare, cu siguranță ar fi un proces mai complex decât sugerează mesajele alarmiste. De exemplu, până și refugiații refuză România, care are iarăși șansa să devină bastionul creștinătății în fața musulmanilor.

Înțeleg că ne este amenințat confortul, înțeleg că neasimilarea grupurilor musulmane poate crea reale probleme, înțeleg că se revoltă xenofobii sau că se panichează dezorientații. Înțeleg și că acest val de imigranți reprezintă realmente o problemă pentru o Europă condusă potrivit unei mentalități ce se arată a fi falimentară.

Oricum ar fi însă, oricât de gravă ar fi situația, directivele fundamentale ale creștinului nu se prea pot schimba. Iubirea aproapelui impune ca el să fie privit ca om, nu ca „pixel” într-o categorie ideologică.Citește mai mult »

A fi sau a nu fi Charlie

(Sursa)
(Sursa)

M-am tot gândit în fel și chip zilele astea la atentatul din Franța, la cum se poate „citi” acest eveniment. Am urmărit discuții, am parcurs impresii și opinii. Multe, variate. E greu să-ți alegi tabăra, să te poziționezi. Să fie loc și de nuanțe sau nu acum? Atitudinile trebuie luate prompt sau ai timp să te gândești?

Am făcut păcatul să mă gândesc mai îndelung și e cam tardiv să vin cu o poziționare categorică. În acest timp însă, mi s-a făcut tot mai limpede ce opinii nu împărtășesc.

1. Mai cu seamă nu împărtășesc ideea că jurnaliștii „și-au căutat-o”, că au „provocat” și, în consecință, „i-a bătut Dumnezeu” de „dobitoci” ce sunt. Creștini ce erau aproape satisfăcuți de această moarte violentă și, după ce condamnă „metoda”, mai mai că jubilau că i-a ajuns pedeapsa pe ateii hulitori! Ei foloseau cuvintele alea puse în ghilimele.

Păi, bine, bă, creștinule, dar dacă era între acei hulitori fiu-tău, maică-ta, taică-tău, soră-ta, omul ăla drag ție, la care ții de te doare inima și pentru care te rogi de ani de zile să se „pocăiască”, fiindcă-i ateu? Cu aceeași satisfacția abia disimulată ai anunța pedeapsa lui Dumnezeu? Nu ți s-ar fi făcut inima mică încât să nu-ți mai vină să spui nimic? Nu te-ar fi încercat măcar pentru o clipă disperarea neagră care te copleșește când îți trece prin gând că s-ar putea să nu te mai întâlnești niciodată cu cel la care țineai?

Sau dacă tot vorbești despre pedeapsa lui Dumnezeu care i-ar fi ajuns tocmai pe hulitorii atei, nu simți acea ciudă cu care zici „bine ți-au făcut”, dar fără să crezi cu adevărat ce zici? Nu simți nevoia să cauți un ungher, să întorci capul și să plângi cu amar de neputință și durere? Musai să-ți arați rânjetul satisfăcut?Citește mai mult »

Cum adică „pro Israel”?

infologosploiesti.blogspot.com
infologosploiesti.blogspot.com

Înțeleg să fii creștin pro viață, pro dreptate, pro adevăr, pro iubire, pro cinste, pro blândețe și alte astfel de pro-uri care se referă la valori și virtuți.  Câtă vreme Israelul se raliază acestor valori, sunt și eu pro Israel… Dar să fii pro… un popor?

Ca nu cumva să fiu acuzat de antisemitism, îmi exprim toată admirația pe care o port evreilor și capacității lor de a supraviețui în condiții nu tocmai favorabile. Atât în cele bune, cât și în cele mai puțin bune, s-au făcut remarcat poate ca nimeni alții în lume. Căci, o fi Kafka din Praga, de pildă, dar e evreu. O fi Freud din Austria, dar tot evreu e. Și Marx e tot eveu, orice ar scrie în buletinul lui. Ș.a.m.d.

Cum aș putea avea ceva împotriva poporului din care fac parte Isus, toți apostolii, mari compozitori, mari scriitori, mari pictori, mari oameni de știință, filosofi sau autori foarte dragi precum Steinhardt, Simone Weil și Wurmbrand.

Așadar, sunt în deplinătatea facultăților când scriu acest text și nu m-am lăsat orbit de vreun inexplicabil val de ură etnică sau cine mai știe ce.

Pur și simplu îmi exprim nedumerirea că un creștin ar putea susține un popor în ansamblu pentru simplul motiv că există. Da, cred că fiecare creștin trebuie să pledeze pentru pace, pentru înțelegerea între popoare, pentru respectul vieții, pentru dreptul la viață. În acest sens, creștinii nu sunt doar pro Israel, ci și pro Uganda, pro Somalia sau pro Afganistan.

Dar mi se pare suspect și necreștinesc să susții Israelul pur și simplu. Citește mai mult »