Brexit, ipocrizia „elitelor” și eșecul educației progresiste

(Sursa)
(Sursa)

Știm că noi, românii, suntem cei mai barbari, medievali și ignoranți locuitori ai UE. De aceea nu reușim nicicum să ne raliem valorilor lumii occidentale. Ne batem copiii, ne pălmuim femeile, ne comportăm ca niște rude sărace și needucate de la țară venite în vizită la neamurile lor civilizate de la oraș. Așa că, atunci când se nasc la noi tot felul de naționalisme gregare și agresive, n-ai cum să te miri. Deoarece n-am beneficiat, iată, nici de exercițiu democratic cu tradiție, nici de educație civică adecvată, nici de adeziunea la valorile europene – care sunt văzute îndeobește ca un standard al umanității contemporane.

Și iată că, totuși, printre cei civilizați, instruiți după toate valorile corespunzătoare și crescuți în spiritul libertății, al toleranței și al umanismului de cea mai înaltă ținută, apar niște manifestări numite adesea „naționaliste”, „xenofobe”, „extremiste”. Se manifestă spirit de „discriminare”. Adică exact chestiile alea de care eram acuzați noi, barbarii needucați cum trebuie.

Cum se poate explica totuși, că, după decenii sau chiar secole de educație de cea mai bună calitate, de cea mai rafinată esență umanistă și de cea mai progresistă ideologie, lovește iarăși reacționarismul desuet chiar în inima Europei?

Elitele noastre mediatice și politice – mai ales cele euroentuziaste sau progresiste – tratează cu condescenență aceste fenomene „extremiste” sau „populiste”. Și totuși, cum poți să cataloghezi ca „extremiste” asemenea tendințe care reunesc jumătate din populația Austriei, aproape o treime din populația Franței (mare patrie a valorilor umaniste luminate, care le-a exportat în toate direcțiile), segmente importante de cetățenii din Belgia, Danemarca, Grecia, și, în fine (dar cel mai elocvent) peste jumătate din populația Marii Britanii? Fiindcă există o tendință de a identifica euro-scepticismul și protestul față de UE cu propensiunea către „extremism” sau, cel puțin, cu un „conservatorism” sau „naționalism” nociv.

E clar că undeva trebuie să fie o eroare. Mai întâi, se pare că educația în spirit european – aia pe care vor „elitele” UE să ne-o exporte și nouă, retrograzilor – n-a reușit să rezolve probleme fundamentale ale indivizilor și ale societăților. Dacă ar fi reușit, atunci oamenii nu s-ar fi orientat în număr atât de mare spre alte ideologii, mai promițătoare. În paranteză fie spus, pare că aceste valori progresiste au succes numai în revizuirea moralității pe Bătrânul Continent.

Apoi, deși este evident că aceste largi segmente de populație au niște probleme pe care le vor rezolvate, iată că elitele – care chiar și-au însușit valorile – se dovedesc oarbe ca noapte la realitate. Această meteahnă îmi pare că reprezintă un eșec mult mai grav și mai răsunător al educației și al valorilor care ne sunt mereu prezentate ca model de urmat. Preferă să țină ca gaia mațul de „hate speech” și alte cuvinte pe care le rostogolesc abrambura în discursuri. Însuși faptul că știau deja de cel puțin 2 ani că există o reacție anti-sistem în multe țări europene, dar n-au reușit să facă mare lucru, dovedește cât de mare e inerția și cât de incapabil este sistemul să producă soluții prompte.

Cred că e de o aroganță sinucigașă să ai tupeul ideologic să ignori sau să dai vina pe Rusia pentru neliniștile a zeci de milioane de europeni sub pretextul că ar fi vorba despre „extremisme”, „naționalisme” (etichetele din această sferă semantică sunt folosite cu extrem de multă imprecizie și prezumțiozitate). Și chiar dacă ar fi toți așa cum se spune despre ei, cea mai normală și umană atitudine ar fi ca acești „extremiști” să fie ascultați, tocmai pentru a evita ca – pe fondul acumulării unor frustrări – să-și câștige celebritate și legitimitate politică adevărații extremiști, cei care nu doar vorbesc, ci acționează în moduri la care nici nu dorim să ne gândim.Citește mai mult »

Un om pentru acest „anotimp”

Hans Holbei cel Tânăr - Sir Thomas Morus (sursa)
Hans Holbei cel Tânăr – Sir Thomas Morus (sursa)

Am parafrazat titlul filmului A Man for All Seasons, abia recent vizionat. Și, pe lângă faptul că personajul a devenit imediat unul dintre cele mai interesante modele de creștin pe care le-am văzut (sub rezerva că nu știu în ce măsură descrierea din film corespunde realității), această peliculă mi-a prilejuit și alte câteva interogații se sezon.

În multe dintre momentele sale de cumpănă Biserica creștină a beneficiat de voci profetice care au reușit să articuleze dacă nu o soluție universală (fapt foarte rar), atunci cel puțin un diagnostic și un tratament parțial. Îmi vin în minte nume precum: Policarp, Ioan Hrisostom, Augustin, Luther, Tereza de Avila, Francisc din Assisi, Dietrich Bonhoefer, William Wilberforce (în tandem cu John Newton), Jeremiah Evarts, Erasmus de Rotterdam, John Wesley, Thomas Morus (că tot fu vorba), F.M. Dostoievski, Gustave Thibon, C.S. Lewis, Maxim Mărturisitorul, Antonie cel Mare etc. etc. etc.

Unii au fost ascultați, alții au fost auziți abia după ce au fost uciși de confrații lor. Dar ei au adus limpezime pentru vremurile în care au trăit și au influențat ceea ce a urmat după ei, fie la nivelul întregii creștinătăți, fie în contexte mai degrabă locale. A se observa că am exclus din discuție toate personajele biblice, însă cu bună știință.

Mesajele canonice ale Scripturii trebuie doar acceptate sau respinse. Dar când vine vorba despre profeții unor perioade, contexte sau crize din istoria Bisericii, aceștia trebuie identificați, auziți și ascultați.

Așadar, nu pot să nu mă întreb cine vor fi fiind profeții* zilelor noastre. Și imediat îmi apar dinainte cel puțin două probleme greu de rezolvat: (1) oare există?; și (2) cum pot fi recunoscuți pentru a fi ascultați?

Creștinismul e suficient de vast încât să avem șanse reale ca niște voci profetice să se ridice în acest moment de criză – cel puțin pentru Europa și pentru SUA, criza pare mai mult decât evidentă. Dar creștinismul mai e și suficient de atomizat încât aceste voci să se audă într-un culoar exclusiv confesional destul de îngust.

Cel mai bine se aud deocamdată cei care au o tribună suficient de largă – precum papa sau arhiepiscopul de Canterbury sau patriarhii ortodocși – și cei suficient de isterici sau de mediatizați – iar aici media îi selectează în funcție de ratingul potențial. Îi transformă aceste tribune automat în vocile profetice ale momentului? Mă tem că nu.

Nu contest că ar putea fi vreunul profetul acestui „anotimp” (am optat pentru termenul „anotimp”, chiar dacă e mai strident, fiindcă sugerează ideea de repetitivitate – și exact asta sugerez, că nu avem de-a face cu o noutate absolută). Dar ar trebui să-l putem recunoaște. Cum?Citește mai mult »

De ce sunt intolerant?

©Cohen, main.nc.us

Franța s-a săturat de romii noștri. Că-s hoți, că-s nespălați, că-s… ai noștri. Ni-i trimite acasă la pachet. Ba ne dă și bani la fiecare „colet”, numai să-i ținem noi departe de Hexagon. Recent au fost promovate niște legi mai aspre privitoare le imigranți. Și nu e vorba de vreun accident, ci de o tendință.

Italieni nu ne au nici ei la inimă. Mai mulți români au avut de suferit de pe urma faptului că sunt români. Independent de cazul Mailat, au avut loc mai multe agresiuni asupra unor cetățeni români, iar italienii (îmi spune un prieten) nu se arată deosebit de încântați nici de români, nici de albanezi, nici de kosovari.

Britanicii nu ne simpatizează nici ei în mod deosebit. Probabil că s-au săturat de cerșetori. Dar ăia care cerșesc la ei, asta vor face și dacă se vor întoarce la noi. Deci dacă ei nu-i tolerează, de ce ne-ar dăscăli cum să-i tolerăm noi? Păi, pentru că sunt ai noștri.

Nici cu nemții nu ne avem tare bine. Germania e reticentă când vine vorba de spațiul Schengen pentru români. Aceeași Germanie a declarat recent eșecul multiculturalismului (spre care nu o dată am fost noi îndemnați).

Cu ungurii… știți povestea. Aici le e greu lor cu noi, dincolo ne e greu nouă cu ei. De ce? Păi, nu suntem de-ai lor.

Americanii ne primesc numai cu viză. Iar cine a fost respins la ambasadă (mai ales în anii trecuți) știe cam ce tratament „nediscriminatoriu” li se aplică românilor care vor să ajungă în „pământul făgăduinței”.

Olandezii ne țin la graniță și ne lasă numai în măsura în care suntem buni de muncă și dacă nu mai vor ai lor să trudească. Nu le suntem nici simpatici, nici antipatici, ci doar necesari. Ca orice alt obiect casnic. Ca orice pubelă de la poartă.

Elvețienii ne-au și găsit o reprezentare foarte plastică: suntem niște corbi care abia așteptăm să ne înfruptăm din trupul țării lor.

De ce? Pentru că suntem români? Puțin probabil. Mai degrabă, pentru că nu suntem elvețieni, britanici, francezi, unguri, italieni etc. Adică, sub acea pojghiță de ideologie, de toleranță autoimpusă, se ascunde o funciară intoleranță, care nu poate fi suprimată multă vreme. Și, orice i-ai face, tot răzbește până la urmă afară.Citește mai mult »

Defectele Crăciunului

Crăciunul este creştin. Din start exclude aşadar alte religii sau alte concepţii despre viaţă, ridicându-se deasupra lor, prin faptul că pretinde a fi sărbătoarea care celebrează naşterea singurului Dumnezeu printre oameni. Discriminarea aceasta jigneşte orice altă convingere religioasă, odată cu pretenţia obiectivităţii şi veridicităţii istorice şi transcendente a faptelor prăznuite.

Crăciunul este masculin. Christos a fost un copil de parte bărbătească, deci încă o dată, supremaţia masculină a confiscat o sărbătoare. Femeia este doar Născătoare de Dumnezeu, care nici măcar nu are libertatea să se opună „voinţei divine”, ci trebuie să se declare obedientă, înfrântă (înaintea unui înger cu nume masculin). În felul acesta, Crăciunul aduce o ofensă făţişă femeii din toate timpurile. Mişcările feministe au cu siguranţă motive să conteste şi chiar să deteste această sărbătoare.

Crăciunul proclamă supremaţia familiei heterosexuale. Copilul S-a născut în familia Mariei şi a lui Iosif, nu în familia lui Iosif şi Levi sau în cea a Mariei şi Aşerei. De dragul echităţii, ar fi putut să aleagă măcar o familie monoparentală, dat fiind faptul că (zice-se) s-a născut în mod supranatural. Biblia consemnează suficient de clar că Iisus avea mamă şi tată. Mesajul implicit e că modelul respectiv reprezintă norma acceptabilă.

Crăciunul este pro-life. Fără-ndoială, militanţii împotriva avortului au regizat pasajul în care Maria acceptă – în urma unei apariţii, chipurile, supranaturale – să păstreze un copil pe care în primă fază nu părea prea convinsă că-l doreşte. Desigur că mijloacele tehnice nu prea i-ar fi permis atunci, dar sigur existau soluţii în cazul în care femeia era lăsată liberă să aleagă. Dar aceşti activişti pro-life au strecurat acolo până şi ideea că embrionul este deja o fiinţă.

Crăciunul legitimează dominaţia rasei albe. Judecând după datele pe care la avem, sunt foarte mici şansele ca Sfânta Familie să fi fost asiatică, africană sau americană. Poate să fi avut un ten mai măsliniu, specific zonei mediteraneene. Dar cu siguranţă nativii americani şi locuitorii Continentului Negru precum şi cei ai Orientului Îndepărtat au toate motivele să simtă presiunea rasei albe, care vrea să-şi adjudece această sărbătoare.

Crăciunul este un produs cultural iudeo-creştin. Europa, aflată sub influenţa nefastă a creştinismului născut în sânul iudaismului, a propagat această sărbătoare pentru a-şi extinde dominaţia politică şi economică asupra coloniilor din toată lumea. Acest „zeu” european a fost exportat tocmai pentru a impresiona populaţiile neştiutoare şi mai înapoiate din punct de vedere tehnic, consolidând astfel poziţia autoritaristă a cotropitorilor. Respectiva dominaţie continuă şi azi într-o formă mai subtilă: globalizarea comercială a Crăciunului.

Crăciunul este imperialist. Această trăsătură se desprinde din cea anterioară. E limpede în prezent dominaţia americano-europeană asupra lumii. Dar, mergând la evenimentele din trecut, în faţa Copilului evreu se spune că s-au închinat trei magi veniţi din est. Altfel spus, asiaticii sunt datori să se supună evreilor şi creştinilor care au inventat această sărbătoare. Tot ce e la răsărit de Marea Mediterană trebuie să asculte de Occident – iată mesajul subliminal care se ascunde sub fastul sărbătorii.

Crăciunul promovează inegalitatea socială. Chiar dacă se face mare tevatură că Iisus s-ar fi născut într-o iesle, ciobanii (din cauza originii lor umile) apar într-o lumină proastă: merg şi se închină unui copil. De parcă nu le era de ajuns că făceau parte dintr-o clasă exploatată, care trebuia să muncească şi în schimbul trei, în condiţii grele (dar, cel mai probabil, fără să beneficieze de sporurile aferente). Nişte aşa-zişi îngeri le dau ordine să călătorească şi să aducă ofrande unui rege. Sub masca umilinţei extreme, se ascund, iată, pretenţii monarhice. Iar cei oprimaţi, rămân oprimaţi. În plus, li se mai spune şi să se bucure, ca şi cum li s-ar face un favor. Cei din clasele exploatatoare au ştiut mereu să pozeze în binefăcători providenţiali.

Crăciunul este imoral. Deşi stă la temelia unei religii ce se pretinde fundamental morală, asupra acestei sărbători planează mai multe suspiciuni. Mai întâi, se spune despre Copil că nu ar fi avut un tată pământesc. Lucru greu de crezut, cu siguranţă. Dar să acceptăm acest fapt ca atare. Totuşi, despre Iosif, logodnicul Mariei se zice că era un evreu pios, dar care, când a aflat că logodnica lui e însărcinată, în loc să o omoare cu pietre (cum prevedea Legea Mozaică), a hotărât să ascundă adevărul. Unde mai pui că în arborele genealogic al lui Christos sunt trecuţi bărbaţi şi femei cu o moralitate cel puţin îndoielnică (David, Iuda, Rahav etc).

Crăciunul este antiumanist. Evangheliştii susţin că Maria şi Iosif n-au fost primiţi în nicio casă. Aşadar, se doreşte evidenţierea răutăţii omului, care n-ar fi vrut să-L primească pe Dumnezeu. Acest fapt nu are cum să nu se opună viziunii umaniste care proclamă, dimpotrivă, bunătatea şi aplecarea firească spre virtute a omului. Este limpede aici dorinţa de a induce anumite complexe şi false vinovăţii întregii rase umane. Aceste relatări răuvoitoare vor să prejudicieze imaginea de sine a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul, ar putea să le dea crezare. Tipul acesta de discreditare a fiinţei umane poate genera crize grave, soldate cu dezamăgiri, depresii, acte suicidale. Totodată loveşte la temelia ideii că omul merită să fie fericit şi că poate realiza prin sine însuşi tot ceea ce îşi propune.

Crăciunul este antimaterialist. Prin aceasta se opune uneia dintre cele mai de bun-simţ filosofii de viaţă. Spiritul ştiinţific se ridică împotriva legendelor şi superstiţiilor care au ţinut oamenii robi timp de secole. Să continui să proclami asemenea idei ţine de plăcerea (inexplicabilă) de a trăi retrograd şi de a-i convinge şi pe alţii să involueze intelectual. Este un deserviciu evident adus progresului umanităţii. Toată poliloghia despre miraculoasa întrupare, despre îngeri şi stele umblătoare ţin de o vârstă a omenirii deja depăşită şi clasată definitiv. Resuscitarea acestei concepţii se explică prin nostalgia unora pentru vremurile când oamenii puteau fi speriaţi (şi, în consecinţă, controlaţi) cu viaţa de apoi şi cu pedepse pe care o Divinitate atotcunoscătoare le-ar administra.

Crăciunul instigă la violenţă. Cu siguranţă, moartea celor două mii de copii a fost mai violentă decât multe filme interzise celor mici. Asemenea lecturi nu sunt sănătoase pentru cei care reprezintă viitorul acestei lumi. Dimpotrivă, s-ar putea să le inducă idei şi comportamente agresive. De fapt, întreaga poveste este învăluită într-o atmosferă de perpetuă ameninţare. Nu e lipsit de importanţă nici faptul că cei mici nu au nicăieri vreun cuvânt de spus, ci apar numai ca personaje la cheremul adulţilor, în deplin dezacord cu orice norme legate de drepturile copiilor. Pruncii trebuie feriţi de asemenea influenţe nefaste.

Crăciunul nu ţine cont de protecţia animalelor. Indiferent că ne raportăm la relatările evangheliştilor sau la Moş Crăciun, există dovezi clare de umilire a animalelor. Se spune că Maria era însărcinată şi călătorea pe un măgăruş. Cam ce greutate trebuie să fi suportat bietul animal? Dar cămilele celor trei magi? Ca să nu mai vorbim de renii lui Moş Crăciun, care sunt obligaţi să străbată, într-o singură noapte, întreaga lume. Chiar dacă nu dăm crezare acestor poveşti, ele induc copiilor (în special) ideea că animalele sunt menite să fie la dispoziţia omului, că pot fi folosite de acesta după bunul plac.

Toate aceste defecte fac din sărbătoarea Crăciunului un eveniment incorect politic, indezirabil din punct de vedere intelectual şi inconsecvent cu valorile pe care le proclamă. Crăciunul, în însăşi esenţa sa, se opune multiculturalismului, contestă pluralismul şi afirmă ierarhii axiologice de multă vreme abrogate. Ca să reziste viitorului, probabil că va trebui pieptănat de toate hibele care l-ar putea compromite defintiv.