Credința și morala unui pacifist – Hacksaw Ridge

(Sursa)
(Sursa)

Fiind catolic practicant declarat, Mel Gibson este în general urmărit cu atenție de către creștinii de toate culorile atunci când mai vine cu câte un film. Iar în Hacksaw Ridge, creștinismul este pe față, fără ascunzișuri, ba chiar e parte însemnată din miza filmului.

Din punct de vedere politic, interesant însă mi se pare faptul că, într-un context în care mulți creștini (nu doar americani) pledează fervent pentru dreptul de a purta armă, personajul lui Mel Gibson, Desmond Doss (jucat foarte convingător de Andrew Garfield) pe numele său, refuză inclusiv din motive religioase să poarte o armă tocmai în mijlocul războiului.

Doss nu este un laș, ba dimpotrivă, este un tip extrem de curajos care, însă, apelând la un coctail de experiențe personale și prescripții religioase, decide că, indiferent de situație, nu se va folosi niciodată de armă ca să omoare vreun inamic, ci va merge pe front ca doctor neînarmat. Acolo unde norma e să omori, el vrea să meargă numai să salveze vieți, dar fără să se apere.

Unii l-ar considera un mare fraier, iar Doss nu ar fi avut nimic împotrivă. Fiindcă pentru el important este să fie lăsat să ajungă pe front, căci consideră că are o datorie față de propria țară și conștiința nu-i permite să stea pe margine.

Din punct de vedere moral, el este o anomalie în armata aflată în stare de război. Citește mai mult »

3 milioane de… „homofobi”? – despre proști, drepturi și morală

(Sursa)
(Sursa)

Pornesc de la fapte. 3 000 000 de români (unii îi numesc „proști”) au semnat pentru schimbarea unui articol din constituție. Deocamdată nu contează care. Potrivit regulilor jocului, e nevoie de doar 500 000 de cetățeni cu drept de vot pentru a iniția un proiect de revizuire.

Cifra semnatarilor reprezintă, grosso modo, sub 15% din populația totală a României și peste 15% din populația cu drept de vot. E, așadar, un eșantion mai mult decât reprezentativ. Procentual, este vorba despre o minoritate. Ar fi însă de discutat cât de reprezentativă, fiindcă e de presupus că între cei care n-au semnat părerile sunt împărțite și nu toată lumea e la fel de progresistă precum se sugerează.

Indiferent însă ce părere ar avea despre ideile și cerințele lor, cel mai bun lucru pe care un om cu capul pe umeri l-ar putea face e să încerce să asculte cu multă atenție ce vor atâția oameni să spună și să încerce să înțeleagă mesajul transmis. Acest lucru ar fi valabil și invers, dacă 3 milioane de cetățeni ar iniția un proiect în favoarea căsătoriilor homosexuale.

Orice altă atitudine denotă dispreț sau lipsă de interes pentru opinia celui de altă părere. Jurnaliștii și-o pot permite, fiindcă se reprezintă, în ultimă instanță, doar pe ei înșiși (sperând poate să convingă și pe alții), dar mult mai cinstit ar fi să li se acorde oamenilor respectivi posibilitatea să-și susțină punctul de vedere înainte de a fi judecați.

Un alt fapt de care trebuie ținut cont este că modificarea ce se vrea introdusă are două aspecte, unul principial, iar celălalt tehnic. La nivel de principiu, demersul vizează consolidarea unei cutume normative – de la care Biserica creștină nu s-a abătut niciodată – care a stabilit că familia este heterosexuală și monogamă. În ce privește aspectul tehnic, acest principiu devine operant prin limitarea căsătoriei  la uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie.

În acest moment, Codul Civil definește căsătoria astfel (art. 259, alin. 1): „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiata în condițiile legii”); și „în sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie (art. 258, alin. 4). De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului (vezi art. 16) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi art. 12) operează exact cu această definiție restrictivă: căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie.

Important este, prin urmare, ce se clădește pe aceste definiții restrictive și aici intervin, evident, perspective concurente și contradictorii. Se vădește însă un fapt greu de contestat: definiția propusă de Coaliția pentru familii și cei 3 000 000 de semnatari este în acord deplin cu normele internaționale. Deci acuza de „homofobie” sau sugestia de bigotism ar trebui extinsă, strict vorbind, inclusiv la aceste acte normative și convenții internaționale!

Merită menționat că în comunism, la apogeul ideologiei și idealurilor stângiste, familia a fost păstrată în definiția restrictivă a creștinismului. Iar aspectul semnificativ ce trebuie luat în seamă e faptul că regimurile comuniste se opuneau fățiș creștinismului, negând existența vreunui Dumnezeu. Cu toate acestea, e interesant că păstrează ceea ce stângiștii de azi consideră a fi o definiție retrogradă, medievală, bigotă, restrictivă a familiei. Această normă morală ateistă este sărită din discuție și se sare doar la gâtul creștinismului. C-așa e acum la modă…

Modificarea articolului din constituție atrage după sine două implicații: (1) constată o stare de fapt, inclusiv sub raport juridic, și o consfințește ca principiu normativ; (2) previne o reformulare și o reinterpretare mai laxă a sintagmei „doi soți” care ar putea deschide posibilitatea ca și cuplurile homosexuale să aibă același statut.

Fără-ndoială că mai cu seamă această a doua consecință este avută în vedere de către Coaliția pentru familii. Citește mai mult »

Materialismul nu ține cu morții

Convoiul cu victime (sursa)
Convoiul cu victime (sursa)

Foarte multe reacții (sper că exclusiv negative) au stârnit hoții ucrainieni care au jefuit cadavrele victimelor atacului terorist din Ucraina. Imaginile au indignat lumea occidentală de toate culorile politice, ideologice și religioase.

Îndrăznesc să cred că la mijloc n-a fost un sentiment mercantil, ațâțat de „violarea proprietății private”. Dacă va fi fost numai atât, atunci probabil că n-ar mai fi multe de spus.

Totuși, cei care au fost revoltați de furtul din bagajele victimelor par să fi fost mânați de un anumit respect pentru defuncți, nu atât de vreun instinct de apărare a avutului unor decedați care, prin extensie, ar afecta familiile acestora.

Dar ce respect să mai ai față de niște morți, de vreme ce aceștia nu mai reprezintă decât o formă de materie intrată în proces accelerat de degradare (cam așa ar trebui să gândească o societate „eliberată” de „obscurantismul” religios)? Ce respect merită o bucată de materie ce și-a pierdut toate semnele vitale?

Lăsați păcatul ăsta în seama mea, dar speculez că această indignare (legitimă!) dovedește că, adânc în mentalul colectiv occidental, materialismul nu s-a instalat cu adevărat și că acolo încă mai există măcar niște rudimente ale unor concepții „spiritualiste”.

Nu am de unde ști dacă e vorba despre influența iudeo-creștină (deși asta e cea mai plauzibilă variantă), dar se pare că societățile occidentale secularizate nu au acceptat, în realitate, ideea că demnitatea și viața omului se rezumă strict la niște parametri materiali prin excelență.

Reflexul de a trata morții cu respect este împotriva unei logici materialiste stricte și consecvente.Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Excludere si imbratisare

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.Citește mai mult »

Mitul tehnocratului izbăvitor

(Sursa)
(Sursa)

Guvernele formate din tehnocrați sunt mult râvnite și elogiate, fiind socotite adesea un fel de alternativă de tip panaceu la guvernele politice corupte, nefuncționale și absolut odioase pe care trebuie să le îndurăm.

În contrast cu incompetenții și ticăloșii care ne conduc ar fi, așadar, tehnocrații, acei specialiști ideali, lipsiți de interese meschine, performanți până la cer și înapoi. Adevărați îngeri fără transcendent coborâți din înaltele sfere ale specialităților pe care le stăpânesc aproape la perfecție.

Specialistul prin excelență este, dacă urmăm acest raționament, un computer, o mașinărie fără inimă, toată numai creier, aptă să funcționeze zi și noapte, imparțială, precisă, neinfluențabilă, robustă, fiabilă etc.

Dar experiențe banale precum blocarea unui ATM sau „refuzul” unui scaner de a citi codul unui produs ne pun față în față cu multiplele frustrări pe care le poate genera o mașinărie lipsită de imaginație și de alternative creative. Despre relația cu computerul nici să nu mai vorbim. Câți nu l-ați fi aruncat pe geam dacă nu vă gândeați la paguba înregistrată?

Așadar, specialistul prin excelență ar trebui să aibă și un dram de imaginație, ca să poată ieși din situații neprevăzute și să rezolve problemele noi pe care le întâlnește în situații de viață concrete.

Totuși, mai rămân câteva lucruri de rezolvat. De pildă, imaginația poate fi folosită atât pentru a concepe lucruri bune, cât și pentru a concepe lucruri rele. Dacă ATM-ul a înghițit cardul fără să dea bani, soluția așteptată, de orice beneficiar normal la cap, e să i se restituie obiectul cu pricina și, pe deasupra, să îi rămână banii în cont.

Ni se pare corect să fie așa, adică moral. Citește mai mult »

Clipul „viral”… dar, de fapt, despre ce vorbim aici?

 

Am cetit pe blogul lui Andrei Croitoru o critică destul de severă la adresa fetelor care au făcut o istorie a muzicii ușoare românești într-un clip de sub 10 minute devenit, între timp, „viral” pe internet. Habar n-aveam că cele trei ar fi, după confesiune, dintre evanghelici.

Dincolo de argumentele mai mult sau mai puțin valide pe care le expune autorul (care revine și insistă, într-o postare destul de alambicată, asupra subiectului), preocuparea lui trădează o lacună teologică sau, mai degrabă, pastorală semnificativă[*]. Cred, de altă parte, că această tensiune dintre teologie și viață e inevitabil să existe, iar de aici să se nască răspunsurile contemporane ale creștinismului la problemele lumii.

Nu mi-am propus să dau răspunsuri punctuale la problemele ridicate de Andrei. Precizez doar că eu consider că demersul fetelor poate fi discutat, criticat, amendat și chiar ar fi bine să suscite o discuție mai serioasă. Dar mă tem că, asemeni altor dezbateri cu potențial iscate pe internet, va rămâne departe de realitatea autistă a multor biserici.

În esență, eu înțeleg că problema ar putea fi formulată, în termeni mult mai generali, astfel: care sunt limitele etice pe care îndeletnicirile de zi cu zi ale unui creștin nu le pot încălca?[†] Chiar dacă avem impresia, la o primă vedere, că lucrurile sunt clare, nu-i deloc așa. De fapt, sunt chiar destul de puține lucruri foarte clare în viață. Această realitate este în contradicție cu insistența amvonardă care susține contrariul.

Mai rău decât atât, cred că există situații în care numai compromisul poate conduce la o soluție. Exemplul clasic e cel al evreului pentru care ai putea să minți ca să-l scapi de naziști: dacă minți, îl poți salva, dar rămâi cu minciuna în cazier; dacă nu minți, îl trimiți la moarte sigură, deci devii autorul moral al unei crime.

Plecând de la nedumeririle formulate de Andrei Croitoru, voi lărgi cadrul pentru ca să fie evident că problema e una mult mai amplă, mult mai serioasă și cuprinde categorii de populație mult mai numeroase.

De pildă, e știut că băncile românești recurg la diverse tertipuri înșelătoare atunci când încheie contracte cu clienții. Iar aceste practici se referă în special la credite, adică la acele produse bancare care îi înrobesc pe oameni pe decenii întregi. Câți creștini care lucrează în bănci și-au pus semnătura pe astfel de contracte și sunt responsabili moral de înșelăciune?Citește mai mult »

„Inimă de piatră” sau cum au apărut băncile de azi

jurnalul.ro
jurnalul.ro

Avertizare: Textul de față dezvăluie deznodământul poveștii.

Nu știu cum se face, dar poveștile sancționează destul de drastic dorința pătimașă de îmbogățire, bogăția lipsită de generozitate, năpăstuirea celui sărac și disprețul față de muncile așa-numite „de jos”. Asta ca să enumăr numai câteva.

Nici Inimă de piatră, basmul lui Wilhelm Hauff, nu face excepție. Povestea – frumoasă și foarte reușit tradusă[*] – îl are drept personaj principal pe Peter Munk, băiatul orfan al unui cărbunar din munții Pădurea Neagră. Neavând de ales, Peter devine și el cărbunar, însă visează mereu să scape de această meserie și să ajungă precum cei pe care-i invidiază în taină: Ezechiel Zdrahonul, Schlurker Lunganul, Wilme cel Frumos.

Cum-necum, reușește să își îndeplinească dorința – vă las să citiți și să aflați prin ce mijloace – și devine extrem de bogat. Însă toate au un preț pe lumea asta. Iar prețul pentru bogăția și faima lui Peter Munk e propria inimă.

În momentul în care inima lui capabilă să simtă milă, dragoste, tristețe și toată gama de emoții umane este înlocuită cu una de piatră, rece și nesimțitoare, Peter devine preocupat exclusiv de bogăție, de distracții, de renume și de propria persoană. Până și căsătorie devine o chestiune de amuzament, de „hai s-o facem și pe asta, poate se schimbă ceva”.

E foarte interesantă observația lui Hauff cum că adevărata prosperitate a lui Peter vine după ce personajul se apucă de cămătărie. În noua lui postură, se remarcă tocmai prin insensibilitatea totală față de datornici (inima nu-l mai deranjează cu simțăminte precum compasiunea, îngăduința, mila), de la care stoarce și ultima centimă a datoriei și dobânzii.Citește mai mult »