Creștinii din Siria…

Autor: Rafy (domeniu public) http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg
Autor: Rafy (domeniu public)
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Syriac_Christian_Churches.svg

…sunt vechi. Mai vechi decât orice comunitate occidentală cu tradiție, mai vechi chiar și decât Roma, decât Constantinopolul, decât Atena sau decât Alexandria, dacă e să ținem cont de faptul că apostolul Pavel se îndrepta tocmai spre Damasc în momentul în care s-a întâlnit cu Cristos și s-a convertit. Iar drumurile îl duceau într-acolo pe urmele unor creștini, căci exista riscul ca din acest important nod comercial și cultural noua credință să se răspândească necotrolat.

Știu că există un loc comun des invocat de cei care cunosc istoria Biserici „după ureche” (dar nu numai) și care susține că momentul în care Pavel s-a îndreptat către Macedonia, sub imboldul unei viziuni, ar fi marcat trecerea creștinismului în Europa și totodată un fel de condamnare a Asiei la păgânism, printr-o inexplicabilă (sau neexplicată) decizie a providenței divine.

Ideea a contaminat, se pare, și minți mai informate, căci istoria creștinismului a devenit adesea – cărțile din această „tradiție” stau mărturie – istoria creștinismului occidental, care, după primele patru-cinci secole, în care s-au stabilit canonul și crezurile fundamentale, ignoră aproape complet nu doar tot ceea ce e la est de Ierusalim, dar și ceea ce e la est de Roma (Cairns e un nefericit exemplu în acest sens).

Îmi pare, citind autori precum Diarmaid MacCulloch și Jonathan Hill, că în această atitudine avem de-a face cu o formă de aroganță occidentală incompatibilă cu creștinismul. Seamănă mai degrabă cu convingerea etnicistă a unor evrei care uitau care le e mandatul divin, ținând minte numai partea în care se spune că ei reprezintă poporul ales.

Ca să mai subminăm puțin această idee, să luăm aminte că, de pildă, cea mai veche clădire de biserică creștină descoperită până în prezent se găsea pe vechiul teritoriu al Siriei, la Dura Europos, și datează din jurul anului 250[1].

Moștenirea creștină siriacă tradițională este împărțită în două: o ramură vestică ce este considerată monofizită (sau miafizită, la fel ca cea coptă, despre care am mai vorbit), legată de Antiohia Siriei; și o ramură estică, nestoriană sau duofizită (erezia lui Nestorie mai este cunoscută și ca dioprosopism) legată de școala de la Edesa și, pe urmă, de la Nisibi.Citește mai mult »

Reclame

Creștinii din Egipt

Autor: Lanternix
Autor: Lanternix

Egiptul are ecouri deosebit de puternice în mintea oricărui creștin cât de cât deprins cu textul biblic. De la marele Exod al israeliților conduși de Moise – repetat cu stăruință pe tot parcursul VT, unde Egiptul are conotații sumbre – până la gădzuirea oferită pruncului Isus și părinților săi refugiați din fața mâniei lui Irod, unde Egiptul capătă o culoare mai luminoasă.

Pe urmă, în istoria creștinismului, Egiptul a devenit repede un reper prin renumele unor personalități și locuri. Dacă Tertulian, Ieronim, Augustin, Ciprian – părinții teologiei latine – și-au legat numele de Africa de Nord în general, ortodocșii bizantini au aici precursori imporanți în persoana unora precum Clement Alexandrinul, Origen sau, mult mai dezirabilii Atanasie cel Mare și Chiril al Alexandriei, Părinți ai Bisericii și mari luptători pentru ortodoxie (în sensul de dreaptă credință).

Școala din Alexandria – pe linia lui Panten, Clement, Origen și Didim cel Orb – a fost prima de acest gen din creștinătate. Tot în Egipt își are originea un alt fenomen încă foarte prezent peste tot în lumea creștină: monahismul creștin. Cei dintâi călugări au fost niște egipteni: Antonie și Pahomie. Modelul lor a fost pe urmă exportat prin Ioan Casian (și nu numai) către Occident.

Când vorbim despre „pateric”, ne referim, de obicei, în primul rând la Patericul egiptean (deși mai există și unul sinait, unul georgian etc.), rodul consemnărilor despre viețile eremiților ce și-au petrecut zilele în Nitria, Sketis și la Chilii.

Alexandria face parte din grupul celor 5 patriarhate vechi (alături de Roma, Constantinopol, Antiohia și Ierusalim). În scaunul patriarhal s-au perindat însă atât mari luptători pentru dreapta credință, cât și figuri controversate (uneori în persoana aceluiași patriarh).

Una dintre trăsăturile mai puțin onorabile ale acestei zone a creștinismului pare a fi, cel puțin în răstimpuri, violența. De pildă, un episcop (Proterius) a fost masacrat împreună cu 6 dintre preoții apropiați, în 457[1], pentru că a susținut „erezia calcedoniană” (vom reveni la acest aspect), iar Sf. Chiril al Alexandriei, un patriarh cu comportament scandalos[2], este considerat responsabil indirect pentru moartea Hypatiei (fimul „Agora”, despre viața acesteia, este însă o ficțiune fabricată de ideologi moderni cu tot penibilul ce poate decurge de aici).

De oficiul patriarhal alexandrin se leagă și rușinoasa exilare a lui Ioan Gură de Aur, care a fost mazilit cu sprijinul fervent al lui Teofil al Alexandriei (unchiul lui Chiril). Același Teofil se pare că se face vinovat și de distrugerea unei părți din renumita bibliotecă din Alexandria (în 391 AD).

Cum în aceste zile creștinismul egiptean este ținta unor atacuri islamiste, m-am gândit să-mi fac o idee despre cine sunt acești creștini și ce se poate spune despre ei. Statistic, ei reprezintă 10% din populația de 84 de milioane a Egiptului. Dintre aceștia, 9% (între 5-20%, după alte statistici) sunt creștini copți, iar restul de 1% reprezintă ale grupuri de creștini. Luați acest demers ca de la un amator interesat.Citește mai mult »