Atunci când nu se mai vede nimic

Sunt nopți când întunericul e atât de apăsător de parcă ar avea propria lui greutate. Când parcă se lăfăie peste omenire și oamenii gâfâie obosiți, încovoiați, bodogănind în barbă. Noroc că avem televizor și alte ieșiri din astea și nu simțim toți deodată această apăsare. Dar pe unii tot îi ajunge și îi cocârjează cât e noaptea de lungă.

Și nu doar că e un întuneric greu, ci mai pare și instalat definitiv. Ca și când ar fi înghițit orice lumină de dincolo de el. Ca și când ar fi capătul. Ăla pe care toți îl așteptăm, dar nimeni nu știe exact cum va fi – chiar dacă unii se laudă pe la colțuri.

În acel soi de beznă devine imposibil să mai gândești ziua de mâine. Ți se închide nu numai orizontul, ci și mintea, capacitatea de a face planuri, de a întreține fitilul acela de speranță care îți permite să spui banalități precum: mâine trebuie să dau un telefon sau să duc mașina la spălat. Totul e departe, e colosal de greu și dureros de imposibil.

Ca și cum ai locui într-un sicriu îngropat dintr-o regretabilă eroare. Și tot ce mai ai de făcut e să aștepți să se termine aerul și să vezi cum e să te sufoci.

Înțelegi atunci ca pe-o rană cât ești de singur, că nu se poate trece dintr-un sicriu din ăsta într-altul. Că lumea o să-și urmeze cursul și în absența ta. Căci s-ar putea să fii jelit, dar nu te va ajuta cu mai nimic. Că s-ar putea să ți se ducă dorul, dar nu știi dacă vei avea habar de asta sau dacă te va putea interesa.

Iar cel mai rău doare atunci străfulgerarea că s-ar putea ca toate astea să nu aibă sens, că totul e degeaba. Citește mai mult »

Anunțuri

Moartea lui F.M. Dostoievski

Portret realizat de Ivan N. Kramskoy a doua zi după moartea lui Dostoievski http://i180.photobucket.com/albums/x70/kallewille/DostoevskyBier.jpg

 

Grație d-lui Ghiță Mocan, am aflat că ieri s-au împlinit 131 de ani de la moartea lui F.M. Dostoievski. Către sfârșitul anului 1880, romancierul tocmai reușise, potrivit însemnărilor din jurnalul soției, să-și achite în sfârșit toate datoriile. Ba chiar mai avea de încasat niște bani de la o revistă. Își scosese, așadar, familia la liman.

Reușise, de asemenea, să se impună în chip incontestabil și în conștiința societății zilelor sale. Până și crizele de epilepsie îl ocoliseră vreme de trei luni. Însă un mic incident casnic – a ridicat o etajară grea – i-a provocat o hemoragie pulmonară de la care avea să i se tragă decesul. În ciuda faptului că un important doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, în lumina stării sale de sănătate, Dostoievski știa mai bine cum stau lucrurile.

Iată cum descrie biograful Leonid Grossman ultimele ceasuri de viață ale marelui scriitor:

În ziua de 28 ianuarie [1881], la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna [Dostoievskaia] s-a trezit și a văzut că soțul o privește.

– Cum te simți, dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

– Știi, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soțiile decembriștilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”[1], înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

– Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobișnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor[2] (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el și-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit.

(Leonid Grossman – Titanul. Viața lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)


[1] Matei 3:15. Anna Dostoievskaia explică într-o notă (în Amintiri) că era vorba de o versiune mai veche a Bibliei în care răspunsul lui Isus începea cu aceste cuvinte („nu Mă opri”), nu cum începe în versiunile mai recente („Lasă…). Dostoievski se pare că avea obiceiul de a deschide Evanghelia „când se gândea la ceva sau era cuprinse de o îndoială” și citea „ceea ce era tipărit pe prima pagină (din stânga)”.

[2] Acest episod nu este consemnat de Anna Dostoievskaia în Amintiri, Grossman bazându-se, probabil, pe mărturii ale copiilor sau pe alte surse. În orice caz, întâmplarea nu face deloc notă discordantă cu întregul parcurs al vieții lui Dostoievski, ba din contră, aș spune.

Care progres?

Preluată via http://thisisthestoryof.wordpress.com/

Multe s-au schimbat de-a lungul timpului. Unele dintre invențiile omenești ne-au ușurat mult viața la toți. Ne deplasăm – că noi nu mai călătorim, ci doar ne mutăm posteriorul dintr-un loc într-altul, în scopuri utile și concrete – mult mai repede, trăim în case mult mai confortabile decât în urmă cu 100 de ani etc.

Totuși așa-numitul progres înregistrat de umanitate pălește în fața câtorva permanențe insurmontabile: foamea, setea, suferința, moartea. Nu numai că nu s-au găsit modalități de a ocoli aceste permanențe umane, dar nici măcar nu s-a îmbunătățit prea mult situația de-a lungul veacurilor.

În prezent, criza alimentelor riscă să se acutizeze. Faptul că unii prognozează dispariția ciocolatei sună mai mult a poantă menită să-i tulbure puțin pe fanii dulciurilor. Dar sunt multe alte elemente indirecte care contribuie la diminuarea producției agricole, fără de care alimentele din magazin, fie ele naturale sau de sinteză, nu vor mai exista.

În orice caz, chiar dacă orizontul nu s-ar arăta atât de cenușiu, rămâne un fapt incontestabil că foametea e un flagel care ucide zilnic oameni mai ales în țările Lumii a Treia. Deci progresul înregistrat în timp n-a reușit să asigure cele necesare pentru a satisface una dintre nevoile elemantare ale ființei umane. Dacă nu a izbutit să furnizeze provizii de hrană suficientă, măcar să fi descoperit ceva ce să înlocuiască la nivel de principiu nevoia de alimente a corpului, să descopere o metodă alternativă de asimilare a substanțelor nutritive necesare.Citește mai mult »

Frica (lui Isus) de moarte

Aert de Gelder – Christ in the Garden of Gethsemane

Formula consacrată prin care întreaga creștinătate drept credincioasă descrie evenimentele zilei de azi e că Isus a murit (răstignit) pentru oameni și pentru păcatele lor. Din acest enunț, cel mai bine pricepem verbul – a murit! Acesta este, într-un fel, cel care ne șochează cel mai tare. Semn că suntem destul de tare legați de viață și de neajunsurile ei, chiar dacă mereu ne văicărim și ne căinăm singuri.

Am găsit însă la Alexander Schmemann o idee interesantă:

Teama, groaza morții se concentrează pe un singur lucru: „totul va merge mai departe, dar eu nu voi mai fi aici; soarele va răsări, oamenii se vor grăbi spre locul de muncă și eu nu voi mai fi aici”. Acesta este sentimentul ce nutrește teama și groaza. „Credința în viața veșnică” nu ajută. Atunci, mai bine nimic, se gândește omul muribund. Nimic nu-l ajută, nimic nu-l mângâie, nici măcar cuvintele despre „starea binecuvântată a sufletelor curate”. Omul dorește numai fericirea pe care el o cunoaște, iar ea se află doar aici, în experiența acestei vieți. Fericirea noastră o găsim numai aici. Și creștinismul afirmă că o găsim numai în Cristos.

Iată, așadar, și sămânța problemei. Există ceva bolnăvicios în această insistență cu care ne agățăm de viață. Nu arareori, când pomenim evenimentele pascale îi punem, mai mult sau mai puțin conștient, în cârcă lui Isus exact aceeași ezitare în fața morții pe care o resimțim noi. Iar translația de la noi la el o facem în virtutea sentimentelor omenești comune.Citește mai mult »

La moartea unui poet – despre Ionatan Piroșca

Fotografie preluată de pe http://www.ionatanpirosca.net/

Tradiția Bisericii creștine e ca la înmormântări să se vorbească despre lumea de dincolo, despre viața de apoi și despre speranță. Mai puțin despre om, mai mult despre Dumnezeu. Unii fac din asta chiar un prilej de evanghelizare. Mă rog… treaba lor.

Cu gândul la înmormântarea lui Ionatan Piroșca (de azi, 19.04.2010) la care n-am putut ajunge, am încercat să găsesc acea trăsătură a poetului brăilean unde am văzut cel mai lămurit și mai acut credincioșia lui față de Dumnezeu. Că, până la urmă, faptele sunt cele pe care le vedem, inima omului rămânându-ne – din fericire – necunoscută în motivațiile ei misterioase.

Mi-am dat seama astfel că cel mai frapant lucru care mi-a rămas mie în memorie este perseverența cu care Ionatan și-a trăit vocația. Vocație – iată un cuvânt aproape niciodată folosit în ultima vreme, când copiii sunt educați și îndemnați să-și aleagă o profesie bănoasă, nu să urmeze o vocație. În mediul în care a trăit și scris I.P., vocația a fost adesea o povară de îndurat.

Poezia lui nu e una accesibilă, ușoară și – cu foarte mici excepții – nu poate fi declamată în biserici. Astfel că „experții” în poezia bisericească erau contrariați de aceste creații bizare. Nu ascund faptul că nu o dată am rămas la poarta cuvintelor acestor poeme, fără să reușesc să le pătrund înțelesurile. Dar cred că cea mai importantă datorie a lui Ionatan era să nu trădeze această vocație poeticească a sa, să nu își compromintă talentul de dragul de a fi acceptat și „promovat” în bisericile evanghelice.Citește mai mult »

Moartea lui Matei Călinescu

Astăzi a fost înmormântat Matei Călinescu. Îi sunt îndatorat într-un anume sens. Unii ştiti că blogul pe care l-am abandonat cu ceva vreme în urmă se chema recitirea. Cel care a teoretizat acest concept într-o carte a fost tocmai Matei Călinescu.

A făcut parte din ciudata şi nefericita generaţie care, marcată de experienţa războiului în copilărie, a trăit experienţa stalinizării la adolescenţă. Nici ascendenţele genealogice nu arătau prea grozav în cazul lui, fiind – pe linei maternă – unul dintre strănepoţii lui Bolintineanu şi totodată nepotul boierului Ștefan Vulcănescu. Dintre prietenii lui, poate cei mai interesanţi (pentru privitorul exterior) sunt Nichita Stănescu şi Ion Vianu. Dacă e să dăm crezare confesiunilor lui Călinescu, el este cel care l-a iniţiat pe Nichita Stănescu în marea poezie, la care poetul n-avea acces tocmai din pricina stalinizării învăţământului. A fost martor şi la consacrarea oficială a tânărului poet când, într-un cenaclu „de casă”, Ion Barbu se arată entuziasmat de-a dreptul de poemele tânărului Nichita Stănescu.

Ion Vianu, dincolo de prietenia de o viaţă şi de calitatea sa umană şi culturală, a fost şi cel care l-a introdus pe M. Călinescu în anturajul marelui Tudor Vianu (tatăl său), căruia viitorul comparatist a ajuns ulterior să-i fie asistent la catedra de literatură comparată. Ce şi-ar fi putut dori mai mult un tânăr filolog aspirant decât contactul nemijlocit cu unul dintre cei mai importanţi dascăli ai vremii şi accesul la imensa lui bibliotecă?

Plecat în 1973 cu o bursă Fulbright în Statele Unite, cere azil politic şi rămâne să predea la Indiana University din Bloomington, de unde se și pensionează. A fost unul dintre teoreticienii posmodernismului pe care, într-o cunoscută carte publicată în 1987, îl consideră a cincea faţă a modernităţii. Ulterior va reveni asupra subiectului într-o carte scrisă în colaborare cu Douwe Fokkema. Scrierea teorică din care spuneam că am preluat termenul de recitire este: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii.

Deşi m-am folosit de mai multe dintre cărţile sau și articolele lui Matei Călinescu, mi-a rămas în memorie mai degrabă pentru altceva. Citește mai mult »

Dincolo de moarte şi iubire

Bujor Nedelcovici – Dimineaţa unui miracol, Bucureşti, Ed. Univers, 1993

Născut într-o Românie a marii înfloriri interbelice, Bujor Nedelcovici face parte din generaţia care, cu totul nefericit, a prins războiul la o vârstă fragedă, intrând apoi abrupt sub dominaţia unei puteri politice care distrugea programatic tot ce se încălca directivele oficiale.

Tânărul avocat Nedelcovici este pus în situaţia de a nu mai putea profesa, fiindcă dobândise un dosar ce nu era „curat”. Tatăl său fusese arestat şi condamnat la închisoare politică. Revanşa avocatului trimis la munci de jos se produce chiar într-una din zonele cele mai atent monitorizate şi cenzurate, în literatură. Perioada dezgheţului ideologic era deja pe sfârşite când îşi publică Nedelcovici primul roman (Ultimii, 1970).

Recunoaşterea din parte criticii şi a publicului avizat vine curând şi autorul va face parte din diferite foruri ale Uniunii Scriitorilor până când ideile sale se arată incomode, odată cu lansarea filmului Faleze de nisip (1981).

Romanul Dimineaţa unui miracol era în lucru când, în 1987, este nevoit să aleagă exilul, pentru că în ţară nu mai putea să existe ca scriitor. Cartea apare în Franţa, în 1992, iar în România în 1993 (prima ediţie la Editura Univers). În România va primi Premiul Uniunii Scriitorilor.

Firul epic principal este relativ simplu. Maria, personajul principal al romanului, alege, inexplicabil chiar şi pentru ea, să îl părăsească la Paris pe Iosif, bărbatul pe care-l iubea, ca să se întoarcă în România. Trăieşte câţiva ani într-o falsă şi relativă linişte, până când primeşte un semn de la scriitorul Iosif Rabovski, pe care îl lăsase la Paris şi care este personajul absent, dar nu mai puţin important, al romanului.

Iosif îi trimite noua lui carte, Ilustraţii pentru un roman neterminat, prin intermediul lui Erasm, personaj secundar, însă de un pitoresc aparte. Acest eveniment redeşteaptă amintiri care nu se stinseseră niciodată pe de-a-ntregul, generând criza Mariei. Este momentul în care începe drumul ei iniţiatic şi curativ. Textul este cel care o determină să acţioneze, este cel care o pune în faţa unor adevăruri ocultate o vreme. Citește mai mult »