Mie-mi place de Moș Crăciun

(Sursa)
(Sursa)

Peste sărmanul Moș Crăciun – ficțiune sentimentală a copilăriei – s-a abătut de o vreme un val de critici virulente. Mult prea mare pentru o non-existență, cred eu.

Ideea de bază care l-a impus la scară mondială – aceea a unui ins (roșu) darnic cu copiii, dar și întru câtva judecător al faptelor de peste an – este una care nu iese din granițele creștinismului. Moșul, la o adică, poate fi generos peste măsură și gata să ierte. Sau poate fi drept și să sancționeze anumite derapaje. E dreptul lui… constitutiv. (Luat la bani mărunți însă, cu siguranță că Moșul nu va putea să-și demonstreze puritatea originilor… dar nu-i singurul în situația asta.)

Cică marea problemă însă ar fi aceea că îi mințim pe copii că există Moș Crăciun. Și că asta ar crea cine știe ce precedent periculos pentru încrederea viitoare a copiilor în părinții lor. Nu zău! Din câte îmi amintesc, n-am auzit niciodată (dar chiar niciodată!) vreun copil ajuns la vârsta critică a adolescenței beștelindu-și părinții că l-ar fi mințit că există Moș Crăciun. Nu știu ca această minciună să fi născut vreo traumă succesorală sau vreo criză de credibilitate parentală.Citește mai mult »

Da’ cu Moșu’ ce-ați avut?

Imagine preluată de pe FB
Imagine preluată de pe FB

Mă minunez cum ia Moșul scatoalce peste ceafă și picioare-n dos. De parcă ar exista. Și când colo, o știm toți cei capabili să citim și să share-uim pe facebook, el e ficțiune. Ce să-i faci unei ficțiuni să dispară? Să-i aplici contestații, să-i vorbești în mod direct? Cu siguranță e nevoie de un alt tratament decât această vehemență gratuită.

Problema nu e Moș Crăciun. El e doar simptomul. După cum problema israeliților, dacă e să dăm exemple mai explicite, nu erau idolii, ci închinarea dinaintea lor. Așadar, predispoziția pentru Moș, dacă o pot numi astfel, e mai degrabă o problemă.

Și nici măcar asta. Căci poți foarte bine să folosești Moșul (și pe cel Crăciun și pe cel Nicolae) fără să i te închini. Am mai scris și anul trecut pe vremea asta că nu împărtășesc purismul și radicalismului (dacă vreți, citiți aici) care se înverșunează să se ia la trântă cu Moș Crăciun.

Moș Crăciun poate fi analizat pentru a se pune un diagnostic. De ce a apărut? Ce nevoie împlinea la momentul „nașterii” sale? De ce continuă să fie un personaj de succes? Cine are interesul să-l țină în activitate? De ce are priză la copii? Sunt multe întrebări legimite ce pot intra în anamneza acestui caz. I se pot reconstitui și antecedentele heredo-colaterale.Citește mai mult »

Un Crăciun pur(icat)

Imaginea asta circulă pe facebook

Am văzut în ultimii (mai ales vreo 10) ani o tendință destul de pronunțată care vizează reevaluarea critică a Crăciunului din perspectiva unui creștinism pur(ist). Adică, se ia fiecare element și se trece prin sita literalismului biblic și, dacă rămâne ceva, bine, dacă nu, și mai bine. Măcar a fost purificată sărbătoarea de elementele ei păgâne.

Bradul. Nu apare în Scriptură, deci ne debarasăm de el – dacă-i artificial – sau nu-l mai achiziționăm – o cheltuială în minus. Foarte bine, am scăpat de un prim element păgân care popula în chip fraudulos casele pioase ale creștinilor. Plus că asta vine și cu un avantaj colateral: o economie de curent electric, fiindcă, odată suprimat suportul ei vegetal, nici instalația de becuri clipărețe nu-și mai are rostul.

Moș Crăciun. Nu este nicăieri nominalizat în Scriptură, așa că să facă repede cale-ntoarsă pe horn în sus. Cu tot cu costumului lui cel roșu à la coke. Oricum ne cam incomoda, fiindcă trebuia să debităm tot felul de fabulații care să-l îndreptățească în fața copiilor. Cum noi suntem niște conștiincioși soldați ai adevărului, iată că scăpăm dintr-odată de o pricină de păcătuire – că mult mai întreabă copiii ăștia și, ca să-l scoatem basma curată pe Moșu, eram nevoiți să mințim (ptiu!).

Cadourile. Nu se mai justifică în absența unui distribuitor legitim. Se pot deriva niște argumente de tipul: Dumnezeu ne-a făcut Darul suprem, așa că și noi, la rândul nostru, se cuvine să amintim în mod simbolic acest eveniment. Dar dacă venim la sita strictă a biblicității lor, cadourile cad examenul. Oricum, în afară de Cina Domnului și Botez, nimic nu trebuie reluat în chip simbolic și repetitiv. Deci le tăiem și pe astea de pe listă, iar bugetul iese iarăși întărit și din cura depăgânizantă.

Ce mai rămâne? A, toate obiceiurile care înconjoară sărbătoarea. Citește mai mult »

Cântec lui Moș Crăciun

Dă-i bice Moșule dă-i bice
Să fugi din lumea noastră rea
Ești fantezie și-i putea
Să te prefaci că ești ferice

În jocul minții reușim
Câte o farsă-așa ca tine
Iar apoi râdem mult și bine
Ca niște hoți de țintirim

Prin glodul poalei de senin
Nu-i rost de veseli zurgălăi
Ei de-am avea doar anii tăi…
Dar câți avem nici noi nu știm

Ci dă-i dă-i bice Moș trudit
Îl plângem noi pe Dumnezeu
Îi tare mic și ceru-i greu
Cum se revarsă-ntunecit

Nu mai e loc de Moș Crăciun
Că și poveștile-s pe ducă
Pe buza vremii se aburcă
Alt ev alți zei căutăm surghiun

Lecturi de sezon

Se ştie că în vacanţă nimeni nu prea are chef de „lecturi suplimentare”. Cu toate acestea, mă încumet să… aduc vorba despre nişte scrieri care se leagă de sărbătoarea Crăciunului, în mod special. Şi, precum în bancurile care au nevoie de trei reprezentaţi ai unor naţii diferite, iau şi eu un englez, un rus şi un american. Textele lor au fost scrise într-un interval de aproximativ 60 de ani. Cei trei sunt: Ch. Dickens, Dostoievski şi Frank L. Baum.

A Christmas Carol (publicată la noi sub diferite titluri: Poveste de Crăciun, Colindă de Crăciun, Un colind de Crăciun) este probabil printre cele mai cunoscute scrieri de sezon. Steinhardt notează undeva că în fiecare seară de Ajun recitea – cu emoţie – povestea lui Dickens. Ebenezer Scrooge cel avar are parte de o fericită întâlnire cu o fantomă. Dar ştiţi povestea, nu v-o repet. Iar dacă n-aţi citit-o, vă stau la dispoziţie destule surse de unde o puteţi afla (există o variantă care poate fi descărcată de pe scribd.com). Fără îndoială, datorită celebrităţii autorului, miraculoasa transformare de Crăciun a pavat drumul pentru alte miracole, care ne populează memoria culturală, preluate mai ales pe filieră cinematografică. Există o întreagă arhivă cuprinzând zeci de filme care, printre alte teme, revin mereu la ideea că în seara de Crăciun sunt posibile minuni nemaivăzute. Dar rolul fantomei lui Marley a fost preluat de mult mai vestitul, azi, Moş Crăciun, iar uneori elfii sunt cei care se ocupă de întâmplările supranaturale. De asemenea, ceea ce la Dickens apare ca învăţătură morală şi de viaţă, în prezent se cheamă „spiritul Crăciunului”. Fundamental aveam de-a face cu aceleaşi virtuţi precum generozitatea, bunăvoinţa, bucuria, dar sursa lor nu mai este pusă neapărat în relaţie cu o lume supranaturală, ci sunt extrase dintr-un umanism comercial imanent.

După ce îl urmăreşte de-a lungul parcursului său iniţiatic, Dickens îşi lasă personajul în pragul unei noi vieţi, radical diferite, anticipând atmosfera viitoarelor sărbători de Crăciun. Ficţiunea se retrage ca să lase loc unei realităţi luminate, optimiste.

Dostoievski scrie la vreo 30 de ani după Dickens o povestire (care apare în primul volum al Jurnalului de scriitor) întitulată Un băiat la bradul lui Hristos. Foarte scurtă, doar câteva pagini. Nu destăinui firul epic, fiindcă aţi rămâne fără obiectul muncii, în caz că vă gândiţi să citiţi. Dar vreau să lărgesc puţin contextul şi să-l amintesc pe Ivan Karamazov. Unul dintre lucrurile pe care el le găsea cu totul revoltătoare şi inacceptabile era suferinţa copiilor. Invocând această nedreptate, nu contesta existenţa lui Dumnezeu, ci doar refuza liniştea sufletească, armonia pe care societatea ar dobândi-o odată ce s-ar împăca senină cu ideea sacrificării celor nevinovaţi. Problema nu era, cu siguranţă, doar a lui Ivan, ci şi a autorului, fiindcă mereu apar astfel de personaje inocente condamnate să sufere umilinţe, privaţiuni, chinuri (fraţii Soniei, Kolea, Matrioşa etc.).

Odată rememorată această atitudine a lui Dostoievski, povestirea are numai de câştigat în planul semnificaţiilor. Bradul devine o metaforă a izbăvirii şi speranţei. Deznodământul propus de scriitor nu e neapărat optimist, dar e frumos. Are doza lui de tragic, însă se deschide spre lumea lui Dumnezeu. Ficţiunea reprezintă aici o modalitate de a transcende realitatea, de a privi dincolo de ea.

După alţi 30 de ani, de cealaltă parte a Atlanticului, Frank L. Baum publica Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun (am citit-o în ediţia recentă, achiziţionată cu Cotidianul). Aş numi acest volumaş: Fals tratat de mitologie modernă. Autorul îi conferă lui Moş Crăciun (mai precis Santa Claus) legitimitate mitologică. Demersul este de-a dreptul admirabil, deoarece se ocupă în detaliu de fiecare aspect, având grijă să integreze şi ce aduce modernitatea (fabrici de jucării, de pildă) într-un tot armonios cu pretinsa „preistorie” a Moşului. Puteţi afla cum de i-a venit ideea să facă jucării, cum a ajuns să le împartă, de ce călătoreşte într-o sanie cu reni, de ce vine doar într-o singură noapte pe an etc. I se atribuie până şi o etimologie fictivă, dar care „face sens” (ca să recurg la un calc amuzant) doar în limba engleză. De fapt, iniţial a fost numit Claus, dar imediat i s-a preschimbat numele în Neclaus – care înseamnă Claus al lui Necile. Această Necile e nimfa care l-a adoptat pe micuţul muritor abandonat de părinţi la marginea unei păduri.

Degeaba o căutăţi însă pe respectiva nimfă prin dicţionare mitologice. Cum degeaba aţi încerca să-i găsiţi şi pe alţi colegi de panteon precum Zurline, Ak, ryli, awgwai sau knooki, care totuşi stau fără probleme, în poveste, alături de nimfe, driade, gnomi, zâne sau demoni.

Procedeul prin care lui Moş Crăciun i se asociază o genealogie şi o istorie conceptuală este interesant, chiar dacă nu avem de-a face cu o scriere ştiinţifică. De multe ori promotorii unor noi direcţii în teologie, artă, filosofie sau societate au încercat să-şi legitimeze istoric convingerile. Aşa am ajuns să aflăm că primii creştini erau, mai ştiu eu, neoprotestanţi sau că feministele existau încă din epoca bronzului.

Povestea lui Baum e profund laicizată. Chiar luând de bune personajele mitologice inserate, acestea se poartă foarte uman şi în nişte limite ale decenţei comune. Nu se simte niciun fel de impredictibilitate, nici autoritate apăsătoare din partea lor. Există o armonie desăvârşită între nemuritori şi muritori. Cu toate că oamenii taie copacii (aflaţi în grija nimfelor), Marele Ak, stăpânul pădurilor, nu se îngrijorează şi nu ripostează. De asemenea, Crăciun (Claus, adică, înainte să devină şi Santa) are mereu cereri rezonabile şi orientate altruist. El nu poate fi corupt nici de acei demoni cărora orice muritor le cade pradă la un moment sau altul: Egoism, Invidie, Răutate, Ură şi Remuşcare (despre cel din urmă nici nu se ştie cu precizie dacă e demon sau un personaj binefăcător).

Dacă n-ar exista Lordul Lerd sau awgwaii povestea ar fi excesiv de cosmetizată, de un purism care nu mai are nici morală, din cauză că i-ar lipsi conflictul. Cum awgwaii sunt distruşi, se instalează într-adevăr o fericire fără griji, care însă e contrabalansată de realitate. Moş Crăciun este adus foarte aproape, prin grija pentru amănuntele despre care spuneam, este înfăţişat foarte credibil şi tangibil, ceea ce îl mută din Valea Râsetelor (unde locuieşte) tocmai în casele muritorilor de rând. Tot ce ţine de el devine accesibil, posibil, verosimil. Ficţiunea nu se mai opreşte, ci invadează şi colorează realitatea, se împleteşte în substanţa ei, lăsând loc fantazărilor.

Privită cu un ochi puritan şi aspru, cartea este periculoasă, fiindcă susţine o „erezie”. Dar pentru un iubitor de poveşti este numai încă una dintre nenumăratele porţi către lumea imaginaţiei. Iar sub aspectul scriiturii şi argumentării ficţionale, scrierea se prezintă onorabil. E entertaining, aşa cum şi-o dorea probabil autorul.

Mi-aş fi dorit să citesc şi J.R.R. Tolkien, Scrisori de la Moş Crăciun, însă Editura Rao a publicat o ediţie aberant de costisitoare.

Ediţii folosite:
Charles Dickens, Poveste de crăciun, traducere de Doina Topor, Bucureşti, Ed. Excelsior, 1990
F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. I, traducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache, Iaşi, Ed. Polirom, 2006
Frank L. Baum, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun, traducere de Emilia Comănici, Bucureşti, Ed. Univers, 2008.

The Night Before Christmas

– Faptul că e târziu nu mai are nicio însemnătate. De vreo două mii de ani ne tot pregătim de sfârşitul lumii. E clar că mai târziu de atât n-a fost încă niciodată. Ceasul la care priveşti este doar ca să ne anunţe când suntem suficient de extenuaţi ca să ne culcăm. Altfel am risca să stăm treji ca proştii.
Cel mai simplu ar fi să ne depănăm acum vieţile de-a valma. Cum ni le amintim. Începem desigur cu poveştile alea pe care le spunem tuturor şi care nu mai ştim dacă ne aparţin nouă sau ni le-am însuşit prin auto-ficţionare. Pe nimeni nu interesează, important e că ieşim bine din ele.
Se spune despre Alzheimer – şi demenţă – că te face să uiţi mai întâi ceea ce s-a întâmplat recent. Memoria de scurtă durată este anihilată, mai râmân doar episoadele din ce în ce mai îndepărtate în timp. Neştiind însă că le-ai povestit deja, le tot repeţi la infinit. Până le uiţi şi pe astea. Către sfârşit devii un fel de om-legumă ce face în nădragi fără niciun avertisment. Ceva asemănător se petrece între oamenii care ajung să se cunoască foarte bine. Doar că nu se merge pe firul cronologic al evenimentelor, ci în adâncimea ticăloşiei umane. Aşa că la urmă se întâmplă să scapi mizeriile involuntar în prezenţa celuilalt şi la adresa lui.
– Ce adâncimi grăieşti!
– De fapt, voiam să povestim despre Moş Crăciun.
Și ce legătură are el cu Alzheimer-ul?
– Are, că sigur e dintre ultimele personaje care vor fi uitate. E printre bornele finale. Curând după uitarea lui vin mizeriile. Şi te trec toate în pantaloni.
– Deci rămân tata, mama şi Moş Crăciun?
– Probabil că da.
– Atunci să apărăm ultimele redute. Să le pregătim pentru asaltul viitorului asupra trecutului. Hai să vorbim despre Moş Crăciun ca să ni se înfigă mai bine în minte.
– Râzi tu, râzi, dar…
– Moş Crăciun. Mod de întrebuinţare la bătrâneţe: Se ia una bucată de individ cu palton roşu şi barbă albă (ca să păstrăm intactă mitologia recentă), se pune în malaxorul memoriei şi se amestecă bine cu toate amintirile până le dă un gust de Polul Nord. Apoi se închide cu grijă în amintiri, ca să nu scape. Periodic se mai agită să nu moară din pricina sedentarismului.
– Da. Chiar aşa se face. Ai idee de ce?
– Că te-a lovit nostalgia, eşti aproape beat…
– Nu. Uită-te la tine cum te oţărăşti ca un catâr nărăvaş. Te temi de amintirile tale. Eşti sarcastic, dar numai fiindcă nu te duce capul ce să faci cu poveştile de adormit copiii. Le doseşti pe unde poţi, deşi te calcă din urmă şi le-ai spune şi tu. Ba, stai, le spui, numai că le zeflemiseşti şi zici că i s-au întâmplat vărului tău… cum îl cheamă… Anastasie. Există? Greu de crezut… cu aşa nume. – Ţi-e frică să stai cu tine de faţă. Musai să-l aduci pe văru’ să suporte partea ruşinoasă. Nu trebuie să-ţi faci griji de Alzheimer, tu n-ai ce să-ţi aminteşti. Toate vor fi transferate către „prietenul tău imaginar”, care te va ajuta să-ţi umpli nădragii mai repede. O să fii precoce.
– Admirabilă predică. De la Moş Crăciun ni se trage?
– Ce tot ai cu el? De ce musai luptat cu Moş Crăciun? E şi el parte din mitologia modernă. Toţi avem nevoie de un om generos care să ne mulţumească măcar într-o seară pe fiecare în parte. N-o fi el foarte religios după origine, dar tot într-acolo conduce. Dacă l-ai imagina după modelul oamenilor de azi n-ai mai putea crede în el. Mereu te-ai aştepta să-ţi facă farse nasoale, să-ţi fure, în loc să-ţi aducă. Un fel de Grinch înainte de „convertire”.
Aşa că a trebuit investit cu tot ce nu suntem noi în stare să facem. E relaxant să-l ai pe Moş Crăciun. Te scuzi mai uşor şi în faţa copiilor. Laşi în grija lui prostiile altruiste. Îi mai tragi şi un spirit al Crăciunului în jur, ca o năframă neasortată. De fapt, cine ştie ce înseamnă spiritul Crăciunului?
– Pun pariu că la ora asta sigur ştii tu.
– Nu ştiu, dar cred că mi-ar plăcea să îţi aud peroraţia cinică.
– Ştiu şi eu dacă să mă încumet după ce m-ai lovit ca pe-un sac de box… Uite că nu pot să tac totuşi, dacă îmi oferi asemenea ocazie. Spiritul Crăciunului este un…. melanj… lacrimogen, patetic, dezgustător care conţine mai mult răspunsuri senile la marketingul de sezon. Toţi vor să cumperi de fapt produsele lor, pe care nu le-au putut vinde trei luni înainte. Şi atunci dă-i cu spiritul în sus şi în jos. De parcă i-ar durea pe ei în fund că tu faci vreun cadou sau nu, dar important e să prinzi ideea şi să te aprovizionezi cât pentru trei familii. Iar ăilalţi, la fel de deştepţi, te îndeamnă să fii generos cu ei, cu fundaţiile lor, cu organizaţiile lor. Poate că unii chiar îs cinstiţi acolo şi atunci bine fac: măcar aşa să ia de la ceilalţi hapsâni pentru nişte nenorociţi.
– Ca să nu mai zic de spirit în familie. Să fii mai generos, mai devreme acasă, nu? Adică să nu mai fii dobitoc, să nu-ţi mai baţi nevasta, să-ţi mai întâlneşti şi copiii, iar ei să te mai vadă la faţă, să afle dacă ai mai îmbătrânit de când v-aţi văzut ultima oară. În vară. Prefaceţi-vă că vă iubiţi. Dacă e comandă, sigur, se face, şefu’. Doar a spus la televizor. Ca şi cum s-ar putea şterge cu două pupături şi o partidă de sex tot ce nu s-a întâmplat un an întreg.
– Nu se şterge, dar e rău că măcar atunci e altfel?
– E o minciună, mai bine să-ţi vezi de viaţă ca înainte. Nu mai prosteşti lumea. Nu te mai minţi singur. Nu-ţi mai baţi joc de ceilalţi. Fii consecvent, barosane!
– De unde ştii care e minciuna? Poate că ăla care durează cât o partidă de sex – cum zici tu – ăla e adevărul. Poate că merită.
– De ce? Ca înainte de moarte, horcăind, să-l auzi pe unul văicărindu-se că nu a stat mai mult în pat sau că nu şi-a pupat mai mult familia? Cum şi-ar mai trage pumni în cap, dar a paralizat, din fericire, şi nu se mai poate mutila.
– E şi asta o realizare. Măcar nu merge pe lumea cealaltă ca bivolul.
– Iaca, Moş Crăciun, că eşti darnic şi eşti bun…
– Da. Recunoaşte că nu te-ai mai bucurat de mult cum te bucurai când ştiai că vine Moşul.
– Admirabil! Mă bucuram de braşoavele părinţilor. Ce frumos era dacă rămâneam la stadiul de mormoloc. Dacă nu mai creşteam de la trei ani încoace, ca să mai vină Moşu’.
– Admirabil ar fi dacă ai fi ştiut păstra bucuria de atunci. Gândeşte-te ce performanţă ar fi pentru unul de cinismul tău să se poată bucura fără să se cenzureze. Să fie în stare să se bucure. Ca un bolnav care se scapă în pantaloni. Fără precauţii. Vezi? Asta îmi place mie la Moş Crăciun… povestea aia în care se amestecă un soi de bucurie prostească, dar pe care am uitat-o. Nu cred că devin adulţi mai responsabili cei care au aflat de timpuriu că nu există Moş Crăciun. S-au grăbit numai părinţii să scape de dilema „morală” care-i apăsa. De parcă asta ar fi fost prioritatea vieţii lor. De parcă nici nu şi-ar mai fi minţit copiii cu altă ocazie. Gândeşte-te numai când se certau şi îţi spuneau că maică-ta a curăţat ceapă sau că a căzut pe scări de e vânătă la ochi. Dar e bine că ai scăpat de Moş Crăciun. Altfel ajungeai schizofren. Aşa, ia, ce băiet năzdrăvan şi întreg la cap te-ai făcut.
– Dacă aş fi beat acum, fie te-aş lua la bătaie că-mi judeci tu familia, fie m-aş apuca să-mi plâng nefericirea de a fi fost văduvit de bunătatea Moşului. Sau poate că m-aş scăpa să-ţi spun nişte lucruri pe care chiar le cred. Mai ştii, poate că am şi eu nişte amintiri fericite cu renii, dacă nu cu bărbosul cel bătrân. Poate că s-au băligat în faţa uşii, iar când am ieşit să-i văd, am alunecat. Şi aşa se face că am avut o vacanţă de iarnă mult mai lungă. Numai că am stat majoritatea timpului în ghips.
– Şi ce te împiedică să mă iei la pumni şi picioare?
– Moş Crăciun… că mi-a şoptit acum în ureche (de m-a umplut cu salivă) că ai fost cuminte tot anul şi meriţi un tratament omenos.
– Şi tu l-ai crezut…
– Cum era să nu-l cred? Altfel îşi scuipa şi proteza în canalul meu auditiv. E foarte convingător, te-a salvat de la o nenorocire…
– E greu să faci în pantaloni, nu? E greu să treci de ultima graniţă. E dificil să te faci odios în faţa prietenilor. Îţi spui că nu contează, că îţi permiţi, dar ţi-e ruşine. Nu-ţi place să-ţi simţi turetcii plini. Tata şi mama perforează cinismul. Dimpreună cu cei şapte ani de-acasă… când credeai în Moş Crăciun. Copilul care-l aştepta pe Moşul se jenează să devină dobitoc.
– Nu te lovesc pentru că suntem prieteni şi eu nu dau în ai mei.
– Suntem prieteni pentru că ai fost pui de om, iar nu de animal. Altfel mă sfâşiai. Nenorocita de copilărie te opreşte să nu umpli încă nădragii. Sigur că Moş Crăciun e un pretext, doar ştiu şi eu că nu e zeu. Dar bucuria de a-l vedea e unul dintre momentele despre care aproape toţi cei care au avut parte de aşa ceva îşi amintesc cu plăcere. Îşi aduc aminte că erau fericiţi. Dacă încerci să te îneci în băutură, de exemplu, ce cauţi? Să uiţi, să petreci, să fugi de lume, să te distrezi… îl cauţi, na, pe Moş Crăciun.
– Poate vreau numai să mă distrug.
– Fără motiv? Doar dacă ai fi bolnav mintal. Altfel te macină ceva. Poate o nefericire.
– Trăiesc negarea lui Moş Crăciun, cum ar veni. Halal!
– Vezi ce puţin mi-a luat să te introduc în subiect? Şi să te sâcâi cu el până la obsesie.
– Nu-mi rămâne decât să admit fabuloasa concluzie că există Moş Crăciun.
– Nu, ci să recunoşti că încă n-a murit în tine mogâldeaţa care credea în Moş Crăciun.
– Şi dacă nu recunosc?
– Atunci hai să ne îmbătăm împreună, iar pe la miezul nopţii te asigur că mergem amândoi pe trei cărări cântând „Moş Crăciun cu plete dalbe…”
– Chiar crezi? Mira-m-aş. Şi de ambiţie, acum tot n-aş face-o.
– E una dintre cele mai mari satisfacţii şi eliberări să ajungi să te contrazici singur, dar fără să suporţi consecinţe, fără poveri morale, fără implicaţii de orice fel. Însuşi cinismul tău se va hrăni din această contradicţie şi îşi va face provizii. Nu cred că ai rata aşa ceva pentru nimic în lume. Pentru cei ca tine, e una dintre cele mai rafinate torturi: să faci lucruri pentru care ulterior să te dispreţuieşti.
– Trebuie să recunosc că măcar pentru acest motiv admit că Moş Crăciun ar merita să existe.