Misiunea – un film despre succes

 Știu că ajung cu mare întârziere să scriu despre acest film (făcut în 1986), așa că nu voi insista pe chestiuni ce țin de firul epic, jocul actorilor, partitura personajelor, muzica (excelentă) făcută de Enio Morricone.

N-am să mă opresc nici la cele două căi – clasice, aș zice – prezentate în film: calea părintelui Gabriel (Jeremy Irons), respectiv calea părintelui Rodrigo (Robert De Niro). Nici relația Bisericii cu puterea lumească nu mă interesează în acest text.

Mă limitez să ridic o problemă și să semnalez ceea ce mi se pare a fi mesajul fundamental pozitiv al filmului.

Întâi problema. Filmul aduce în discuție incapacitatea Europei de a „exporta” creștinismul purificat de metehnele civilizației europene. În momentul în care, misionari mânați de cele mai nobile imbolduri lăuntrice au pornit către destinații exotice, o seamă de aventurieri și profitori s-au avântat pe urmele lor, încercând să tragă maximum de foloase.

Nu spun că misionarii au fost neapărat deschizători de drumuri, nici că ei au fost întotdeauna oameni cucernici și cinstiți. Ci doar că, oriunde a ajuns un misionar inimos, a fost urmat invariabil și de un hrăpăreț pus pe căpătuială.

În cazurile fericite, precum cel din film, în care interacțiunea dintre misionarul european și localnici era una pașincă și evolua pozitiv, exista mereu pericolul ca acel mic paradis terestru creat în inima junglei să cadă pradă unor oameni fără scrupule.

Cu greu ar putea rezista în acest punct născocirea unor teoreticieni recenți care sunt convinși (și aduc și probe – măsluite!) că toate conflictele umanității au fost cauzate de credință. Nu, multe războaie au fost generate de lăcomie, invidie, sete de putere etc. Firește că, fiind vremuri mai religioase decât ale noastre, mulți s-au folosit de argumente pretins evlavioase pentru a-și susține cauza ori pentru a-și motiva mercenarii.Citește mai mult »

Reclame