Adevăruri care trebuie rostite

(Sursa)
(Sursa)

Există lucruri pe lumea asta care, dacă nu sunt puse în cuvinte, au o existenţă destul de obscură şi chiar precară. Foarte interesant e că lucruri cunoscute de aproape toată lumea par să devină certe şi reale abia când cineva le spune cu voce tare. Uneori, pentru ca ele să existe, trebuie rostite de către o persoană cu vizibilitate.

E cu atât mai fascinant cu cât acest fenomen se înregistrează într-o epocă a inflaţiei de cuvinte şi de adevăruri concurente. N-o să mă apuc de filosofia adevărului, însă iată că încă persistă o forţă inerentă în rostirea publică a adevărului. Ironică mai e realitatea şi nărăvaşă. Cum nu se lasă ea supusă de paradigmele interpretative, ci se încăpăţânează să răzbată de sub pojghiţa filosofiilor la modă.

Las în seama altora interpretarea, şi mă mulţumesc să semnalez câteva astfel de adevăruri care par să ţâşnească violent în spaţiul public, obligând oamenii să ia act într-un fel sau altul de existenţa lor.

Genocidul împotriva armenilor. Până să spună papa că masacrul comis de turci împotriva armenilor e un genocid, cu siguranţă că această opinie exista, însă a dobândit o forţă excepţională abia când pontiful a rostit cuvântul necesar. În acest moment, orice luare de poziţie faţă de tragicele evenimente din urmă cu un secol trebuie să conţină şi o raportare la ideea de genocid.Citește mai mult »

Anunțuri

Din nou despre homosexualitate

churchbytes.me

Am început să discut aici despre acest subiect. De data asta, voi încerca să creionez câteva delimitări pe care le socot necesare. Mai întâi cred că ar trebui trasată o linie

cât mai groasă între predispoziția homosexuală și activitatea homosexuală. Nu știu de ce și cum s-a ajuns la ideea că orice om care resimte în sine această preferință (înclinație, pornire) pentru cei de același gen devine în mod obligatoriu și homosexual practicant.

În DSM, homosexualitatea a fost multă vreme trecută în rândul bolilor mintale. Însă, prin 1973 – sub presiunea ideologică zic unii, mai degrabă decât în urma unor conclusive studii medicale – a fost scoasă din rândul bolilor și, implicit, socotită comportament acceptabil și normal. Interesant mi se pare însă că tocmai faptul de a fi considerată boală contribuie la absolvirea bolnavului în bună măsură de vina îmbolnăvirii sale sau de aspre sancțiuni morale.

Ce rețin însă de aici pentru uzul textului de față este ideea că există încă destule neclarități vizavi de etiologia acestei predispoziții sexuale. Trebuie admis că sunt oameni care nu și-au dorit niciun moment să se simtă atrași de semenii lor de același gen, dar care nu pot contesta că așa stau lucrurile în cazul lor.

Ar fi inutil să urcăm cu responsabilitatea până la existența intrauterină, căci mamele respective, orice vor fi făcut, e tardiv să fie acum trase la răspundere. La fel și familiile care vor fi săvârșit cine știe ce eroare capitală în copilăria timpurie a celui rămas cu sechele (gay). Așadar, consider că nu se cuvine ca un om să fie învinovățit pentru o predispoziție de care nu este răspunzător, ci doar s-a descoperit a fi purtătorul ei.Citește mai mult »

Câinele profet sau impasul autorității

După cum se vede în imagini, este vorba de o mașină a poliției mâncată de un câine. Dacă veți citi explicațiile de pe youtube, veți afla că animalul a mestecat două cauciucuri, pe lângă spoilerul din față al mașinii.

Consider că imaginea se constituie ca o metaforă a societății contemporane. De o parte e câinele agresiv și curajos. Acesta își înfige cu hotărâre colții în mașina unei patrule de poliție. Care poliție, de altă parte, reprezintă ordinea publică, autoritatea statală (sau locală) prezentă în teritoriu. Însă violentul buldog nu se sinchisește. De ce s-ar sinchisi, de altfel?

Polițistul din interiorul autoturismului devastat nu are niciun fel de reacție categorică. Dă mașina înainte și înapoi, reușind mai mult să înfurie animalul. N-o fi avut claxon? Că ăsta e util în asemenea cazuri. Mai mult, avea accelerație, putea să demareze în trombă, dar risca să lase pe șosea un buldog excesiv de lat și foarte subțire. Iar asta nu le-ar fi plăcut deloc organizațiilor pentru protecția animalelor.

Exista și posibilitatea să folosească armanentul din dotare, însă, pesemne, devastarea mașinii poliției de către un necuvântător nu este considerată un motiv întemeiat. Așa că omul stă dezorientat în mașină, mișcând-o înainte și înapoi, colaborând astfel involuntar cu patrupedul anarhist.Citește mai mult »

Drepturile homosexualilor și temeiul lor

În ultima vreme am avut de-a face – fiindcă am îndrăznit să comentez la nişte articole pe voxpublica – cu mai multe tipuri de argumente promovate de susţinătorii homosexualilor. Atitudinile binevoitoare faţă de cei cu altă „orientare” sexuală decât majoritatea oscilau între indiferenţa voios-tâmpă (travestită în atitudine iubitoare de oameni) şi argumentarea „ştiinţifică” a legitimităţii pretenţiilor ridicate de homosexuali. Cum s-au adunat nişte gânduri, mi-am zis că poate n-ar fi rău să încerc puţină ordine.

Mă interesează în primul rând cei care susţin că „ştiinţa” a demonstrat că homosexualii au moştenit genetic o predispoziţie care le condiţionează orientarea sexuală. Aici am trei obiecţii. 1. Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în acest domeniu. 2. Ştiinţa s-a pus nu o dată în slujba ideologiilor în vogă (vezi cazul oribil al nazismului). Ce garanţii există că nu avem o situaţie similară? Ideologiile dictează de ani buni în ştiinţă – a se vedea, de pildă, subiectul încălzirii globale, recent demascat ca farsă de proporţii. 3. Ştiinţa doar explică, nu legitimează.

Să pornim însă de la termenul orientare. Acesta este o găselniţă de dată recentă a ideologilor LGBT. Tot aceeaşi „mărie” se numea cu vreo două decenii în urmă opţiune sexuală. Însă „pălăria” cea nouă e foarte utilă atunci când ai nevoie să vorbeşti despre identitate sexuală. Căci cine mai îndrăzneşte astăzi să conteste identităţi? (Unii sunt dispuşi să legitimeze chiar şi crimele ritualice ale nu-ştiu-cărui trib, doar pentru a nu-i altera identitatea.) Aşa că succesul este asigurat la adăpostul „ştiinţei”.

Hai să n-o lăsăm însă pe biata „ştiinţă” să scape aşa uşor. Ce poate să demonstreze ea în ultimă instanţă, dacă o despuiem de toate împopoţonările terminologice? Păi, cel mult ar putea dovedi dincolo de orice îndoială că există o genă sau o informaţie în structura ADN-ului nostru care ne condiţionează sexualitatea. Că suntem, aşadar, predestinaţi pentru a deveni gay sau hetero.

Aceeaşi ştiinţă însă a studiat sub acest raport şi alte comportamente umane pentru care se poate stabili o predispoziţie genetică: dependenţele de orice fel, înclinaţiile către anumite habitudini deviante. Dar dovezile sunt încă în curs de acumulare, nefiind zrobitoare. Şi chiar dacă ar fi…

Revenim. Argumentul merge cam aşa: dacă genetica spune că sunt gay, eu am dreptul să mă manifest ca atare. Iar cei care se opun sunt inumani, fiindcă îmi refuză un drept biologic. E interesant cum biologia şi-a extins domeniul de autoritate şi poate conferi drepturi.Citește mai mult »

Români vs. țigani/rromi

E la modă, văd, să vorbeşti despre ţigani. Sau despre rromi. Cum vrei să le spui. Dacă le spunem ţigani, sare pe noi ăla… aşa-zisul consiliu al combaterii discrimimării (care e mai degrabă al discrimimării pozitive, dar asta-i altă măgărie); dacă le spunem rromi, sare pe noi etnia în cauză. Cum adică îi jignim noi cu nume de tărie?

În fine, ştim acum despre cine este vorba. Aşa că putem purcede la discriminare. De fapt, noi nu-i discriminăm. Atâta doar că nu ne plac. Nici ca vecini, nici ca colegi de muncă, nici ca conlocuitori. În rest, n-avem probleme cu ei.

Sunt mizerabili, sunt hoţi, sunt ciorditori, sunt şmecheri. Mare prăpăd pe unde trec ei. Nici poliţia nu îndrăzneşte să le tulbure nelinştea existenţială. Nu le poate stopa „transhumanţa”. În castelele lor nimeni nu pătrunde, iar dacă intră nepoftit, iese numai pe targă.

Curios însă că ne place muzica lor. Maneaua ne-a câştigat definitiv, iar interpreţii ei cei mai versaţi sunt rromi/ţigani. Ce-i mai mişto e că tocmai fanii înrăiţi ai manelelor se dovedesc, de regulă, cetăţenii cei mai intoleranţi. „Fanii” lui Bach şi Mozart sunt mai reţinuţi. Chiar dacă au seminţe de discriminare în răzoarele emisferelor cerebrale, nu le lasă să crească în voie. Se autoeducă, depun eforturi să devină mai „civilizaţi”. Ăialalţi se arată făţiş, fără jenă, în numele unei tâmpe sincerităţi generaţioniste.

E totuşi greu să nu-i priveşti altfel pe concetăţenii rromi dat fiind faptul că tocmai ei ridică bariere. Sunt câţiva mai cooeranţi care ies în faţă, activiştii de faţadă, dar pe care ţiganii înşişi nu prea dau doi bani dacă nu le aduc nişte beneficii vizibile. Cei mai mulţi se sustrag însă oricăror forme de organizare, îşi clamează libertatea şi capacitatea de a scăpa mereu basma curată, în ciuda legii, în marginea ei, în dispreţul ei. Deci nu sunt chiar atât de condamnat cei ce îi privesc mai circumspect.

Citește mai mult »

Români vs. unguri

Tot ne străduim să dovedim ce tare-i neuronu’ strămoșesc, ce bicepși am moștenit din deprinderile belicoase ale lui Decebal și Traian. Mai sunt destui încă cei care se extaziază în fața învățământului românesc, care-i mai beton decât al oricărei țări occidentale. Păi, noi avem cultură generală, șmechere. Noi știm cine-a fost ă… ăla… cum îi zice… ăla care ține mâna la pept și are un… ceva de mareșal în rucsac. Mă rog, știți voi.

Când comparația se face însă cu vecinii, jubilăm. Pe ăștia-i dovedim înainte să se dezmeticească. Cum, dom’le, nu suntem noi mai tari ca ungurii? Cum să nu fim? În primul rând, că suntem mai mulți și avem țară mai mare, sâc! Apoi, suntem mai vechi. Apoi îi avem pe Ștefan cel Mare și pe Mihai Viteazul. Care dacă le-ar da un paloș sau o bardă… meghal.

Unde mai pui că noi avem și ieșire la mare. Avem relief variat, bogății în subsol, am fost „grânarul Europei”, avem petrol cât China. Suntem super-mișto. Pe când ei…

Dar în primul rând suntem mai deștepți decât ungurii. Așa cum suntem mai deștepți decât majoritatea neamurilor ce aglomerează scoarța terestră. Mai rar așa inventivitate, perspicacitate, creativitate. Geniul carpatin – la fel ca cerbu’ și ursu’ – nu prea iese însă în față. E mai timid. Poate trece chiar neobservat. E un geniu discret.

Mânat de aceste imbolduri comparatiste, am aruncat un ochi (unu’ singur) pe o statistică simplă: laureații premiilor Nobel. M-am uitat câți sunt români și câți sunt unguri. Iată rezultatul.

Matematică simplă: ei au câte unul pentru fiecare deceniu, iar noi câte unul pentru fiecare… jumătate de veac.Citește mai mult »