Laur și Laura se vor ocupa de imbecilizarea copiilor noștri

Dacă încă nu ați aflat, Laur și Laura sunt cei care îi vor „îndruma” pe copiii de clasa a v-a „prin manual[ul]” (?) de educație fizică. Deci tot ce urmează să spun, de rău!, îi are pe ei în vedere, nu care cumva să credeți că am ceva cu cei ce au venit cu această strălucită idee de a crea un manual de imbecilizat copiii. De conținutul manualului – din punct de vedere al specialității – n-am să mă leg, fiindcă nu e de competența mea, dar avem destule alte… elemente pe care le putem pune în valoare.

În primul rând, la nivel estetic, manualul arată ca un lucrare de licență tehnoredactată rudimentar în Word. Pentru cei care nu știți ce înseamnă asta, putem traduce cam așa: nicio editură care se respectă n-ar trimite spre publicare un material „aranjat” în halul ăsta (poze de proastă calitate, prost aranjate în pagină, cu sau fără chenare de încadrare; text aruncat „cu furca”, când prea înghesuit, de nu se poate citi, când prea larg; fonturi care se schimbă aleator sau care n-au fost schimbate; semne grafice uitate în text). Poate că totuși varianta tipărită va fi ceva mai brează…

o pagina tehnoredactata
Sunt curios câte erori de aranjare poate găsi un tehnoredactor priceput în această pagină. PS: Fontul folosit e altul decât cel din chenarul de sus.

Apoi, vine textul la rând. Nu spun că profesorii de educație fizică ar trebui să știe limba română la nivel de specialist, dar cu siguranță cu editura care publică un manual ar trebui să aibă un specialist care să știe gramatică. Formulări precum „respirația corectă în efort constă în realizarea inspirației profunde și a expirației forțate, încercând să dai afară cât mai mult aer” (p. 38) sau „prin escaladare te poți urca pe un obstacol mai înalt și trece (?!) pe partea cealaltă” (p. 45) sunt cel puțin… deficitare.Citește mai mult »

Anunțuri

Codul etic al dascălului

Moise cu cele zece porunci, Rembrandt (sursa)
Moise cu cele zece porunci, Rembrandt (sursa)

 

Dacă am fi într-o țară cât de cât normală, un cod etic al profesorilor și învățătorilor ar veni oarecum firesc (deși poate că nici măcar n-ar fi necesar), s-ar înscrie într-un pachet de bune practici și intenții ce reglează raporturile dintre școală și societate.

La noi însă, această propunere – în aparență onorabilă – are tot felul de fațete întunecate. Căci corupția consistentă, aia care aduce bani gârlă, nu e în straturile dascălilor simpli, a învățătoarelor devenite țațe și mahalagioace, ci mult mai sus, pe la directori, prin inspectorat, prin ministere.

Cazurile reclamate până acum mie mi se pare că nu dovedesc corupția sistemului, ci, cel mult, nesimțirea, proasta creștere, aroganța sau, de ce nu?, onestitea și acceptarea unei stări de fapt generalizate. De la fiecare ședință cu părinții se vine cu buzunarul mai ușor. Și foarte puțini sunt cei care dau „benevol”.

Oricine a avut de-a face însă cu inspectoratul pentru vreo problemă mai complicată știe că acolo lucrurile sunt așa cum le hotărăsc tartorii locali. Pentru că legea și metodologia lasă destul loc și pentru tocmeală. Ei te omoară și te înviază la loc dacă au nevoie de tine. Voi știați că un dascăl nu se poate transfera în primul an de muncă în sistem. Ei, aș! Se poate!

Și, mai presus de orice, ei sunt cei mai aproape și cei mai implicați în afacerile pe bani europeni. Dacă nu cei din minster, atunci cine (să-ți țină cursuri in/utile în după-mesele în care tu ai timp berechet de pierdut), dacă nu cei din inspectorate, atunci cine (să se dea sfară în țară și să transforme acele cursuri în cerințe și „puncte”), dacă nu prin directori, atunci cine (să forțezi profesorii să vină ca să poți justifica la urmă că banii au fost cheltuiți „cu folos”)?

Acești inși unși cu toate alifiile nu lasă, de pildă, ca legea să fie aplicată dur – să meargă banii exact acolo unde merge elevul (celebra finanțare „per capita”) – pentru că trebuie să țină în viță școlile a tot felul de piloși. Deși, judecate lucrurile în amănunt, și aici mai există nuanțe.

Sindicatele, de obicei, nu reprezintă decât o anexă profitabilă a inspectoratelor. Liderii de sindicat sunt tipi cu influență și se poate apela cu încredere la ei pentru a „rezolva” anumite probleme.

De ce sunt atât de convins că inspectoratele sunt corupte? Citește mai mult »

Gustul dulce-amărui al vinovăției colective

Mă gândeam eu că bacalaureatul de toamnă n-o să mă dezamăgească, ci o să-mi stârnească muzele. Iată că presimțirea mi s-a adeverit. Aceste rânduri îmi sunt prilejuite însă nu de rezultatele – previzibile, de altfel – de la a doua sesiune, ci de explicația pe care doamna Gună, șefa națională a asociațiilor de părinți a furnizat-o.

Pe scurt, din câte am înțeles eu din declarația preluată de presă, de vină sunt (după regula „cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei): sistemul gestionat de minister, părinții și… gata. Iar dacă ne uităm mai bine, atunci părinții sunt de vină pentru că nu li se dă voie să se implice. Adică vina lor e că nu au nicio vină concretă. Cât despre elevi… dar să nu anticipăm.

Mai întâi, pentru a putea intra în subiect, trebuie făcută o departajare profund discriminatorie: există elevi deștepți și există elevi proști. Puteți să le ziceți altfel, dacă vi se pare jignitor. Fapt e că există elevi pe care-i duce capul mai mult și elevi pe care-i duce capul mai puțin.Citește mai mult »

Șpaga egalității de șanse

Șpaga (sau mita) e încadrată la acte de corupție, pentru că vizează, în principal, obținerea unor beneficii prin mijloace necuvenite. Domeniile în care se dă/ia șpagă sunt nenumărate. Anumite forme de mituire au fost legalizate și au căpătat denumirea de lobby. Sună mișto și are imunitate juridică.

Celalalte poartă încă stigmatul ilegalității și pe cel al imoralității. Chiar dacă pentru unii lucrurile sunt limpezi – le e clar ce înseamnă șpagă și ce nu –, mă declar încurcat când vine vorba de a da sau a nu da mită în anumite situații.

De actualitate e, în prezent, cumpărarea BAC-ului. Însă ideea, după cum se va vedea, capătă aplicabilitate mult mai largă. Totul e să știi să faci adaptările necesare.

Eu plec de la premisa – nedemonstrabilă, dar devenită deja subînțeleasă și chiar imperativă – că examenul de bacalaureat se cumpără. E una dintre cumpărăturile absolut obligatorii pentru a putea păși cu dreptul în viața matură. Îi lăsăm d-lui Funeriu privilegiul să se amăgească și anul acesta cu un examen curat. Cei care am ajuns să supraveghem, care mai avem câte un văr, frate sau cunoscut în liceu știm bine cum stă treaba.Citește mai mult »

Lacrimile doamnei Vergu

Nu mă interesează, în acest punct, absolut deloc dacă sunt reale. La câte mascarade am asistat, la câte lacrimi de crocodil am văzut prin politică și aiurea, patru-cinci mililitri în plus nu mai contează. Teoretic aceste lacrimi pot fi autentice. Însă altceva e important pentru neam și țară.

Doamna Melania Mandas Vergu este fostă jurnalistă. Vreme de 20 de ani (se pare) a scris în presă despre educație. Unul dintre titlurile domniei sale, din decembrie 2009, suna cam așa (înainte să fi fost unsă consilier): „Ministrul Jaguar de la Educaţie promite din nou «reformă». Dă-i sfaturi”. Hmmm, să fi fost astea doar niște vorbe de alint? Sau erau pentru publicul însetat de sânge?

Lacrimile doamnei Vergu sunt de-a dreptul surprinzătoare. Dacă e de 20 de ani în breaslă, atunci e imposibil să nu-și fi cunoscut până acum colegii. Ba lucrurile arată chiar mai rău decât atât. „Durerea cea mai mare este următoarea: ca un jurnalist, care i-a învățat pe alții meserie, să fie devorat de propriii lui colegi”.

Din această afirmație se pot deduce două lucruri. Mai întâi, că doamna consilier s-ar fi putut aștepta la un tratament preferențial, dat fiind faptul că a fost în breaslă și că această breaslă ar trebui să mainfeste oarecare solidaritate. Nu știu dacă acesta e sensul, dar nici nu m-ar mira în contextul românesc. Așa spun și profesorii când se „ajută” reciproc – și nu e vorba aici de un ajutor onest și în limitele legii. Asta invocă și parlamentarii când, după ce se porcăresc (și porcesc) în fața camerelor, nu pot să ridice imunitatea unui… „coleg”. Nu se face…Citește mai mult »

Dezbatere… de joc

Când am aflat de nominalizarea noului ministru al învăţământului, mi s-a părut că, în sfârşit, se întâmplă ceva bun într-un domeniu absolut vital, dar cu totul neglijat. Neglijarea asta cred că este, cum spuneam şi altădată, intenţionată sau, dacă nu, atunci iresponsabilă până către criminală. Aşa că, după multă vreme, se arătau zorii peste negura adusă de Abramburica, Hărdău sau Zâmbiliciul din Iaşi.

Declaraţiile domnului Funeriu erau chiar dătătoare de oarecare speranţe (măcar pe alocuri). Dar se pare că nici el nu scapă de păcatul teoriilor frumoase care sucombă în realităţi dure. Când profesorii nu-şi primesc salariul, tot proiectul de viitor nu face doi bani şi mă şi grăbesc să argumentez de ce.

Ca să poţi realiza o restructurare a învăţământului, ai nevoie de mai mult decât o lege şi nişte „experţi” care gravitează precum muştele împrejurul… (aici mă cenzurez). Nu am nicio încredere în „specialiştii” ministerului, fiindcă ei sunt responsabili în mare măsură de situaţia existentă. Toate deciziile au trecut şi pe sub nasul lor atrofiat.

E mare nevoie în sistemul educaţional de mână de lucru calificată. Altfel „dezbaterea publică” îşi pierde raţiunea, pentru că măsurile – oricât de grozave – nu pot fi puse în practică de semi-analfabeţi. Degeaba vrei să recredibilizezi universităţile dacă nu ai elevi suficient de bine pregătiţi. Iar pentru a avea elevi pregătiţi, trebuie să ai profesori competenţi la toate nivelurile. Or aceştia ar trebui plătiţi decent, ca să poată supravieţui.

În câteva judeţe din ţară, cadrele didactice se plâng că nu şi-au primit salariile decât pe jumătate (o fi vorba de cei 50%, însă care, ca în bancul cu radio Erevan, nu se dau ci se iau?). Dar, peste aceste voci nemulţumite, se ridică una mult mai ameninţătoare, care afirmă că, de fapt, profesorii vor pierde nişte sporuri pe care le luau pe „nedrept”. O parte din aceste sporuri am înţeles că au fost introduse în salariul de bază. Însă, de vreme ce acest glas ministerial se străduieşte să pregătească terenul, mă aştept ca, în general, salariile în învăţământ să înregistreze o scădere nu chiar neglijabilă.Citește mai mult »

Alt BAC de toată frumuseţea

S-a mai dus un Bac. Bine c-a trecut şi ăsta. Bine-a mai trecut şi ăsta. Încă mai aştept anul în care vor începe să se raporteze depăşiri cu 25-50% ale „planului” pe anul în curs. Se pare că, deşi ministerul este condus de persoana potrivită, încă nu s-a ajuns nici măcar la o amărâtă de promovabilitate în procent de 100%, cum ne-ar sta bine. Doar mustim de inteligenţă, iar generaţiile ce vin, se vede de la o poştă, sunt tot mai instruite.

N-am probe livrabile către DNA, dar sunt convins (şi am informaţii „pe surse”) că s-a copiat de s-a rupt. La liceele importante, pentru că trebuie lustruit şi în acest an blazonul. La liceele proaste, pentru a mai salva aparenţele. Aproape fiecare directoraş s-a străduit, după posibilităţi şi după bugetul „de protocol” să îmbuneze comisia din dotare. Povesteam cu altă ocazie cum am aflat pe pielea mea ce înseamnă protocol.

Doar nu credeţi că lucrurile au stagnat de atunci sau, Doamne fereşte, au bătut în retragere. Ce motive ar avea? De unde să vină reculul de sistem şi de procedură? Ar fi absurd să ne imaginăm că cineva chiar se sinchiseşte că s-a schimbat culoarea politică a celor ce guvernează. Nu pot fura şi ăştia la fel de bine ca ăia?

La cum arată metodologia actuală este aproape imposibil să nu fii tentat să „mişti” ceva. Subiectele sunt afişate cu suficient timp înainte pe internet. Aşa că nu trebuie decât să se pună profii cu ombilicul pe variante şi să producă rezolvările aferente. Fiţi liniştiţi că, odată ce au la dispoziţie materialul gata preparat, elevii se vor îngriji să-l aibă în faţa ochilor la momentul „adevărului”. Unde mai pui că şcoala îşi dă tot concursul, deoarce dom’ director vrea să aibă nume bun în târg, să atragă „clientela” dornică de diplomă.

Citește mai mult »

Învățământul ca spectacol tv

Am asistat la câteva secvenţe televizate în care „expertul” pedagog Florin Călinescu îi furniza ministrei – nu vă scandalizaţi, că ş-aşa nu interesează pe nimeni dacă declinăm substantivul şi la fenimin – Andronescu soluţii practice pentru piciorul de lemn al învăţământului. Posesorul unei capacităţi unice de a domina – uneori – discuţiile prin gabarit verbal şi prin bădărănie, Călinescu ţinea piept şi nătângilor profesori, şi suavei ministre, şi moderatoarei, exhibând o înţelepciune incontestabilă şi devenind singur apărător al dreptei credinţe didactice. Cel puţin aşa lăsa se să înţeleagă.

Îmi amintesc de o ediţie a emisiunii „Chestiunea zilei” la care invitatul lui Călinesc era H.-R. Patapievici. Vorbind despre doctoratul său în fizică, Patapievici făcea elogiul unui profesor care, când a văzut o fisură prin care ţâşnea un firicel de apă din calorifer, s-a gândit imediat care ar fi formula care să descrie mişcarea jetului de apă. Cu o grosolănie absolut gratuită – motivată probabil doar de rating-ul emisiunii şi de menţinerea unui anumit public în faţa ecranului – Călinescu a găsit cu cale să remarce că atunci când vede un calorifer, singurul lucru care îi vine în minte ar fi cum să înghesuie o femeie lângă respectivul obiect. [Trebuia să pun vreu cerculeţ roşu sau triunghi, oare, pentru acest text?]

Nu degeaba am pomenit acest episod penibil şi derizoriu, de altfel. Aceeaşi atitudine ştregăresc-mitocănească o dovedea invitatul şi la emisiunea care m-a determinat să fac vorbire despre învăţământ. Nu că aş avea eu neapărat soluţii, dar măcar din experienţa proprie şi tot aş putea face nişte observaţii marginale. Prioritar era, în viziunea lui Călinescu, să li se dea dreptate elevilor, să fie lăsaţi să-şi aleagă materiile care le plac în programă. O idee cum nu se poate mai interesantă. Se pare că în zilele noastre oricine e suficient de capabil încât să-şi calibreze singur nevoile şi resursele. Nu ştiu dacă inteligenţa nativă sau „progresul” umanităţii ne-a înzestrat cu abilitatea de a nu mai avea nevoie de îndrumare în ce priveşte curriculumul pe care urmează să-l parcurgem.

Citește mai mult »