Mineriadele – simboluri și profeții

By Cristian Chirita (sursa)
By Cristian Chirita (sursa)

Dacă vă aduceți aminte (dacă nu, puteți să revedeți documentarele făcute de alții), la scurt timp după mineriada sângeroasă din iunie 1990, Iliescu explica la televizor că minerii au săpat spațiul verde și au plantat flori în fața clădirii guvernului.

Gura lui aurită de profet fără brevet a grăit un adevăr ce s-a transformat într-o normă. Luați, de pildă, obsesia primăriilor pentru borduri, pentru spații verzi. Dar nu vă gândiți imediat la faptul că vor să ne primenească plămânii (că partea asta ține de discursul pentru imagine), ci gândiți-vă cum o firmă poate semăna flori de 4-5 ori într-un an pe un scuar nesemnificativ, cum poate semăna gazon de curte și să-l schimbe periodic, cum poate vărui borduri, copaci, bănci și tot ce nu mișcă, numai să rămână lipită de robinetul cu bani publici ușor accesibili.

Nu puțini sunt primarii care au rămas în istoria orașelor pe care le-au gospodărit prin grija iliesciană pentru panseluțe și pentru inventarea spațiilor în care să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe, să se planteze panseluțe…

La un nivel ceva mai sofisticat, această preocupare a politicienilor pentru detaliile de imagine ce ascund crime sau nenorociri a devenit un sport extrem de popular. De fapt, nu doar politicienii, ci o grămadă de categorii sociale sunt înscrise în competiția „cine arată mai mișto, fără să fie”.

Atunci, în iunie, minerii omorâseră oameni, iar Iliescu ne spunea că criminalii trebuie apreciați pentru că au semănat flori în scuaruri.Citește mai mult »

Anunțuri

Înălțarea și mineriada

Ascensionmineri iliescu 01

Interesantă coincidență anul ăsta: și Înălțarea lui Isus Cristos la cer (după calendarul din Răsărit), și comemorarea mineriadei feseniste.

Mă gândesc că ucenicii se vor fi simțit oarecum stingheri, chiar dacă acum erau siguri de înviere. Omenește vorbind, poate că l-ar mai fi reținut, dacă puteau, și pe Învățătorul lor alături, căt tot intraseră  lucrurile într-o frumoasă „normalitate”. Sărbătoarea Înălțării va fi avut, speculez eu, și niște omenești nostalgii generate de locul „gol” al lui Isus Cristos.

Bucuria Înălțării, certă și atestată, are totuși un cadru de manifestare destul de închis în primă fază. Grupul se reorganizează, Petru se distinge ca ins cu inițiativă, dar rămân „în odaia de sus”. Până la Rusalii, se manifestă mai timorat în raport cu lumea exterioară. Așteaptă, cu credincioșie, dar nu-și asumă riscul să se arunce în gura iudeilor pe care-i știau de ce sunt în stare.

Lumea în care au fost „părăsiți” ei e asta în care se petrec mineriade, crime, furtișaguri, șmecherii, manipulări, înșelăciuni, mistificări, aberații. Și, în această ordine a lumii, făptașii par mereu să scape ieftin, să nu fie nevoiți să plătească.

Nu voi zice că cei ce au suferit aici vor fi răzbunați dincolo. Se poate să fie așa, se poate să nu fie tocmai așa – tâlharul s-a convertit în ultima clipă a vieții lui… ce dreptate să mai aștepte victimele lui?

Vreau doar să zic că suprapunerea celor două date descriu foarte bine o tensiune pe care creștinul o trăiește continuu și nu o poate aboli. Citește mai mult »

Adevăratul războinic… al luminii(!?)

Sau: să nu uităm de mineriade…

Dacă admitem că lumina adevărată vine de la… Răsărit, atunci adevăratul războinic nu e Becali. El, sărmanul, jubilează și se simte ca Sf. Gheorghe când câștigă Steaua, când ia niște procente infime la alegeri, când dansează pe Maybach.

Însă adevăratul războinic e Iliescu. Fiindcă el a făcut tot ce a fost necesar să își păstreze puterea. Dacă unii s-au dovedit prea încăpățânați, n-a pregatat ca, prin intermediul „pârghiilor” pe care le-a avut la dispoziție, să-i înlăture chiar și fizic. Așa au pățit Ceaușescu, o parte dintre revoluționarii de după 21 decembrie, cei de la Târgu-Mureș (când Iliescu a moșit SRI-ul, ca să nu moară de foame foștii securiști). Pe cei care protestau în Piața Universității i-a etichetat huligani și a chemat minerii să-i „vindece” de huliganism.

Cristian Pațurcă, cel ce a scris și a cântat imnul huliganilor din Piața Universității, a avut un traseu simbolic pentru oponenții lui Iliescu. Nu spun că Iliescu i-ar fi trasat destinul. Nu, dar e de remarcat cum fostul „huligan” anticomunist s-a stins devreme, după ce a pierdut lupta cu tuberculoza, în vreme ce bătrânul comunist reformat e încă bine mersi.

E bine că omul încă-i sănătos, însă e nasol că amintirile nu-l chinuiesc. Nu oficial, în orice caz. Iar acum, dacă toate au trecut și s-au cam prescris, își permite să fie și generos, ca un mare învingător. S-a întâlnit la un moment dat cu Pațurcă, dar pe când acesta nu mai reprezenta nimic mai mult decât o amintire palidă a unor evenimente uitate. L-a primit pe rege în țară abia când a fost sigur că nu-i mai poate pricinui necazuri. Ba chair se arată cordial cu Majestatea-Sa, ca între foști „șefi de stat”.

Studenții și protestatarii din Piața Universități fie au luat calea străinătății, fie s-au înfipt în sistemul al cărui artizan suprem tot Iliescu e, dimpreună cu FSN-ul lui credincios. Mai sunt și dintre cei care au rămas pe dinafară, sastisiți și înăcriți. Sau cel puțin resemnați.

N-aș vrea să las să se înțeleagă că aș avea ceva cu persoana lui Iliescu. Dimpotrivă, mi-e chiar simpatic uneori. Însă el e exponentul prin care denumim tot comunismul travestit care s-a instaurat în locul comunismului manifest, explicit de dinainte de 1989. Iliescu e numele generic și tartorul sub care s-a produs redistribuirea de forțe.

El poartă o vină morală certă, chiar dacă vinile penale s-ar putea să revină altora. El știa exact ce se întâmplă și știe și în prezent. Însă mereu aduce vorba despre altceva. Când nu-ți asumi nimic din tot răul petrecut sub oblăduirea ta, când Justiția nu e încurajată să facă dreptate și curățenie în mizerii, nu se poate spune că ești inocent și imaculat.

Tot Pațurcă l-a descris cel mai bine în Măi, animalule (faceți abstracție de „ilustrații”):

Minerii și aplaudacii

Celebrând realizările minerilor (screen-shot)

Mi-am făcut un nărav (e deja al treilea an) să scriu despre mineriade. Dacă aveți chef și răbdare, puteți citi ce am scris în 2009 și în 2010. Eu n-am avut curiozitatea să mă recitesc, așa că habar n-am cât de tare m-am repetat. Scriu dintr-un soi de încăpățânare de a nu uita istoria recentă, răul făcut altora (ei sunt singurii în drept să-l ierte), reperele unei istorii subiective.

Reiau foarte pe scurt istoria. În 1990, la scurtă vreme după alegerea demagogului Iliescu (care declarase în vremea „revoluției” că nu va lua parte la alegeri) în fruntea țării, Piața Universității a fost ocupată de protestatari anticomuniști. La chemarea lui Iliescu, în București au sosit mai multe trenuri cu mineri din Valea Jiului. Aceștia au năvălit în Piață și au căsăpit pe cine au prins (mai ales dacă prezenta semnalmente mai „intelectuale”: barbă, plete, ochelari).

Mineriada respectivă n-a fost singura, ci se înscrie într-o suită de incidente cu mineri ai căror instigatori și autori morali au fost acoliții lui Iliescu din perioada ianuarie-iunie 1990. Au urmat însă și replici, minerii profitând de girul tacit al autorităților și forțând demisia guvernului Roman. Evenimentele au rămas neelucidate cu largul concurs al actualului PSD și al procurorului Dan Voinea. Recent, Asociția Victimelor Mineriadelor a cerut redeschiderea dosarelor trecute în uitare.Citește mai mult »

Întrebați-l de mineriadă

Cum „pe cine”? Pe Iliescu, desigur. Să nu scape nici anul ăsta neîntrebat. Poate îi iese din cap ideea că o să intre în istorie imaculat ca o fecioară politică. Din câte am înțeles eu, aceasta e miza lui cea mare: să fie primit în compania selectă a personalităților mitologizate ale istoriei naționale.

Dacă Iliescu n-ar fi liber-cugetător – adică: dacă eu cred în Moscova, ce vă doare pe voi capu’? –, sunt convins că s-ar aștepta ca, după „adormire”, să fie sanctificat. Dacă nu la nivel național – fiindcă patriarhul lui fidel l-a trădat și a plecat mai repede la cele veșnice – atunci măcar în câteva gubernii, pardon, județe. Iar niște babe pioase să treacă cu trei trandafiri sub braț să-i sărute cucernic icoana din care le va zâmbi (cum altfel?) chipul său trans-/des-figurat.

Întrebați-l cine a chemat minerii și el vă va întreba cine v-a „instigat”. Căci Iliescu nu poate concepe că un om ar putea să-și folosească creierul din dotare și să ajungă la concluzia că are ceva să-i reproșeze lui, personajul providențial al Revoluției Române. De altă parte, el mai știe că de la un anumit nivel în jos, se gândește numai la comandă de partid și de stat.

Întrebați-l câți au murit în acea perioadă și vă va întreba unde ați fost dumneavoastră în zilele respective. Altfel spus, de ce nu ați fost în piață să încasați niște toiege minerești. Cu dragoste, ca bătaia de la mama de-acasă. A, erați prea tânăr? Atunci ce vorbești, mucosule? Nu contează ce spui, ci cu câți ani te poți legitima în fața „venerabilului”.Citește mai mult »

Dimineaţa de 15 iunie – după mineriadă

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).Citește mai mult »