Se mai poate recupera compasiunea creștină?

În fața numeroaselor forme de agresiune ideologică și a diverselor forme virulente de manifestare publică, se pare că deficitul de compasiune, în general, și cel de compasiune creștină, în special, începe să crească și să se resimtă. Ca să fiu mai specific, voi nuanța: mi se pare.

Mă declar consternat când văd că, odată ajunși la subiecte fierbinți (bani sau morală publică, să zicem), orice încălcător de standarde tradiționale are mult mai mari șanse să își atragă furie, reproșuri sau sudalme din partea creștinilor. Săracii sunt niște putori ordinare, bolnavii sunt o povară pe sistemul de asigurare (plătit din banii noștri), iar imoralii sunt adversarii ce trebuiesc înfierați cu sfântă mânie sau eliminați din societate.

În general, cei de pe la periferia societății au mari șanse să fie luați la scatoalce de orice creștin înfocat care, culmea, nu mai e dator să-și facă o analiză a motivațiilor, nici măcar să-și cenzureze limbajul, ci poate spune cam ce-i vine la gură (câtă vreme nu „înjură” fățiș).

În orice caz, dincolo de cuvintele mai creștinoide sau mai lumești, atitudinea agresivă se citește transparent. Lideri de opinie (sau influenceri) mai mari sau mai mici lasă loc în comentarii tuturor celor care vor să-și exprime scârba, oroarea sau disprețul față de profitorii sistemului sau față de adversarii creștinismului, indiferent cât justificate sau fanteziste ar fi acuzațiile care li se aduc nelegiuiților zilei.

Creștinismul pare să se fi politizat în suficientă măsură încât să devină o doctrină la care aderi și, după ce ai aderat, începi să combați energic, să râzi de proștii din tabăra adversă, să amesteci idei morale cu teorii economice și cu râcă sau frustrare personală. Important e să îți orientezi tirul spre ținta potrivită și nu care cumva să tragi în „ai noștri” (care, așa imperfecți cum sunt, merită numai respect și aprecieri).

Tot ce poate fi suspectat că dă apă la moară progresiștilor (unde sunt incluși, de obicei, gay, sorosiști, neomarxiști, leftiști, socialiști) este automat sancționat dur, în numele valorilor creștine. Oricine nu se înscrie docil în linia ideologică politico-creștină e bănuit de imoralitate, de erezie, de simpatii neîngăduite sau de lipsă de discernământ.

Toată limpezimea, toată înțelepciunea, toată dreptatea și întreg adevărul par să fi fost răsturnate în ograda strâmtă a celor care se declară vocal și agresiv anti-progresiști, conservatori, apărători ai „valorilor iudeo-creștine” – iar această campanie trebuie dusă musai într-un singur fel și fără rezerve! De unde și puternica impresie de imagine în oglindă: căci și progresiștii militanți solicită același purism ideologic și aceeași obediență cucernică de la susținătorii lor.

Nu e loc de nuanțe, nu e loc de dialog, nu e timp de căutare a unor adevăruri parțiale întru buna conviețuire pământească, nu e loc de negociere cu bune intenții și cu cărțile pe masă. Mai degrabă se încurajează vocalizele înfierbântate, aroganța sigură pe sine, privirea chiorâșă și dojenitoare, atitudinea belicos-justițiară, descărcarea furibundă, disprețul visceral.

E foarte greu – către imposibil – să citești sub aceste straturi de fard public urmele compasiunii pe care o arăta Cristos pentru păcătoși. La modă, acum, sunt imaginile războinice din Vechiul Testament și tiradele apocaliptice ale profeților. Avem, se pare, război politico-ideologic, nu-i vreme de manifestare a iubirii creștine față de aproapele sau față de vrăjmașul ideologic. Nici măcar atunci când se află într-o situație delicată sau în suferință – le merită, el și le-a căutat, așa-i trebuie!!!Citește mai mult »

Reclame

Şi totuşi…

(By Vito Manzari - sursa)
(By Vito Manzari – sursa)

Urmărind reacţii şi discutând mai aplicat diverse aspecte ale crizei refugiaţilor, cred că ar trebui să fac nişte precizări, în completarea a ceea ce deja am scris. Sunt chestiuni de nuanţă sau principiale, dar care consider că trebuie menţionate pentru a întregi imaginea şi ca să nu mă dau a fi ceea ce nu sunt.

În primul rând, insist că spaima legată de eventuala islamizare a Europei şi a României trădează un fatalism cu totul străin de spiritul creştinismului. Dacă ne pot islamiza, atunci valoarea a ceea ce afirmăm noi, forţa credinţei noastre este cu adevărat problematică. Şi atunci, nu islamizarea e buba, ci credinţa creştinilor.

Europa creştină – dacă va fi fost vreodată un concept ce reprezenta o realitate – este acum doar un mit. Din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, da, avem vestigii create în mileniile de creştinism trecute, dar în prezent Europa e departe de acele valori creştine de referinţă, după cum remarcă numeroşi observatori ai fenomenului.

Această Europă, dacă ar fi islamizată de către acei reprezentanţi paşnici ai religiei musulmane probabil că măcar s-ar alege cu nişte valori solide şi clare. Iar dacă ar fi islamizată de către islamiştii violenţi, ar căpăta la finalul procesului o forţă la care mulţi râvnesc, inclusiv dintre creștini. [A se „simţi” ironia.]

De asemenea, dacă preconizata islamizare ar avea loc după modelul agresiv al fundamentalismului din ţările musulmane, e foarte clar că s-ar distruge un patrimoniu cultural extrem de valoros şi de vast. Dar, iarăşi, pentru creştini, acest fapt nu este decât un memento care ne aminteşte că nimic din cele materiale nu sunt fundamentale pentru existenţa, perpetuarea şi afirmarea creştinismului.

Dacă istoria creştinismului e adevărată (dincolo de elogiile care vor fi înfrumuseţat anumite personaje), atunci e incontestabil faptul că opoziţia nu l-a stârpit, ba chiar, în destule situaţii, l-a consolidat şi l-a scos în evidenţă.

Deschid o paranteză. Această abordare este una, evident, teoretică și lucrează cu ipoteze. În fața unei persecuții, stofa fiecăruia se dă în vileag și cred că e imposibil de anticipat cine va fi viteazul și cine lașul. Părerea mea e că situațiile limită nu pot fi simulate.

În al doilea rând, consider că e esenţial să privim refugiaţii ca pe nişte oameni, cu drame individuale, cu probleme, aşa cum sunt ei. Raportarea ideologică la ei mi se pare păguboasă. Imperativele creștine ne obligă să-i ajutăm pe cei care sunt în impas.

Pe urmă, mi se pare inadmisibilă acea logică foarte contorsionată (pretins creştină) care acceptă senin, cu detașare, ba chiar cu încântare orice nenorocire şi oricâte crime în numele unei profeţii care ar trebui să facă loc, prin genocid, unui popor (fie el şi „poporul ales”).Citește mai mult »

În rai o să intrăm cu forța

www.sfintiibrancoveni.ro
Scara raiului, via: http://www.sfintiibrancoveni.ro

Împărăția cerurilor se ia cu năvala…
 (Matei 11:12)

Mânca-v-ar raiul
(Părintele Cleopa)

Câți dintre voi n-ați auzit expresii de genul „ăsta n-o să vadă raiul niciodată”? Câți n-ați gândit-o măcar o dată sau n-ați fost măcar tentați s-o gândiți?

Poate că sunteți mai virtuoși decât mine. Dar sigur găsesc eu cu ce să vă prind, mai ales pe cei mai justițiari din fire. Câți nu v-ați gândit, când ați auzit de un criminal, un violator sau alt făptaș de grozăvii, că „trebuie să plătească” și că n-ar trebui iertat? Nici măcar de Dumnezeu.

Hai că nu vă mai întreb, ci doar inventariez câteva atitudini semnificative. Am auzit oameni care erau convinși că cu greu ar putea un ortodox să vadă poarta raiului. După cum am auzit și oameni care erau convinși că „pocăiții” sunt ucenicii diavolului.

Am văzut oameni care mergeau la aceeași biserică duminică de duminică, dar știa tot satul că „nu se suportă” și că nu-și vorbesc. Deși uneori, nu foarte rar, erau chiar neamuri.

Am cunoscut oameni care, din principiu, nu îi puteau înghiți pe penticostali sau pe baptiști, chiar dacă nu le interziceau neapărat accesul în împărăția cerurilor.

Am citit multe enormități despre toate confesiunile creștine, scrise de oameni altminteri foarte devodați credinței lor și chiar cucernici.

Am asistat la predici care explicau că singura cale spre rai este predestinarea și că niciun nepredestinat nu va fi acolo. Iar biletul de intrare era foarte clar prezentat și conținea obligatoriu toate doctrinele și doctrinioarele unei fracțiuni dintr-o denominațiune.

Site nenumărate au fost puse la poarta imaginară a paradisului etern, ca nu cumva să existe riscul să intre vreo mizerie umană fără s-o observe Dumnezeu.Citește mai mult »