Literatura ca… „materie” școlară

…și alte materii ciudate.

(Daumier, Cititorul - sursa)
(Daumier, Cititorul – sursa)

De când mă știu mi-a plăcut să citesc. Ba chiar m-am grăbit să învăț literele înainte să ajung la școală. Așa că în clasa I, am citit de mai multe ori Abecedarul (mai ales poveștile de la final), ca să nu mă plictisesc. Dar mereu am avut o problemă cu lecturile obligatorii. Habar n-am de ce. Asta m-a ținut chiar și în anii de facultate, când cu greu mă convingeam să citesc lecturile pentru examen.

Când am fost nevoit să predau limba și literatura română, m-am trezit în fața unei dileme la care n-am prea găsit soluție: trebuia să impun unor elevi ceva ce eu făceam de plăcere și care cred că trebuie să fie mereu o îndeletnicire plăcută – cititul.

Literatura, ca materie, e capabilă să istovească orice satisfacție din ceea ce ar trebui să fie, după capul meu, bucuria lecturii. Degeaba observam eu cu încântare ironia lui Rebreanu din Ion, de pildă, că elevilor trebuia să le fac lecția după cerințele programei. Ei trebuiau să știe trăsăturile romanului realist, chestii despre naratorul omniscient, comparație cu romanul de factură psihologică, monografia satului ardelenesc, caracterizarea lui Ion, Herdelea sau Grofșoru.

Nu că toate astelalte ar fi rele, dar erau atâtea de spus și de făcut, încât nu mai aveai vreme să transmiți nimic din bucuria lecturii, din importanța sufletească și umană a interacțiunii cu o carte, din valorile etice, estetice, culturale, umane cuprinse într-un roman. Totul se transforma într-o disecție obositoare și pentru ei, dar și pentru mine. Mori cu „planurile de lecție” de gât!

În toate acele procese de analiză, sistematizare, taxonomie etc., încercam să găsesc câte o clipă de răgaz când, ca de la om la om (de la unul căruia îi place mult să citească la unul care se întreabă dacă merită), să le spun la ce le-ar putea folosi în viață să citească și mai ales să citească literatură.

Habar n-am cât am reușit. Citește mai mult »