Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.Citește mai mult »

Paul Tournier – Personajul şi persoana

Persoana umană începe să se contureze atunci când copilul îşi ascunde primele secrete. Aceasta este faza negativă, să zicem, când el se delimitează de maturii din preajmă şi îşi constituie un nucleu de exclusivităţi. Nu peste mult însă (poate secunde sau minute, la început) el vine şi îşi destăinuie misterul într-un gest pozitiv, de afirmare de sine. Astfel începe să se manifeste persoana. Nu refuzaţi copiilor dreptul de a avea secrete, zice Paul Tournier, fiindcă le periclitaţi însăşi existenţa ca persoane armonioase.

Persoana se ascunde ulterior sub diferite măşti, roluri, ecrane care se constituie ca tot atâtea personaje. Multe dintre ele sunt necesare. Nu poţi fi spontan şi franc, dacă lucrezi în diplomaţie. Nu te scălâmbăi la o conferinţă pe care o susţii. La şcoală eşti elev, iar nu profesor, oricât de inteligent te-ai simţi. Aşadar, roluri şi iar roluri. Fie de voie, fie de nevoie. Măşti şi ipostaze.

Sub toate acestea însă, vibrează vie – sperăm – persoana adevărată. Care, tocmai pentru că e vie, nu poate fi studiată, nici văzută, ci doar, din când în când… dar mai este puţin până acolo. Din măştile cu care ne acoperim persoana (şi ne protejăm sensibilităţile) se poate citi totuşi o parte din adevărul despre ceea ce suntem cu adevărat. Rolurile sunt materia cu care lucrăm atunci când interacţionăm între noi. Nu ne putem repezi să prindem în braţe persoana celuilalt, fiindcă ea e asemeni unui râu subteran, arareori observabil în chip nemijlocit.

După cum am văzut la început, copilul se desprinde de părinte, ca apoi să revină să afirme, să se afirme. Dialog, aşadar. Persoana există în dialog cu alte persoane. O existenţă umană normală, nu poate fi concepută în absenţa dialogului (chiar şi pustnicii au duhovnic). „Nu este bine ca omul să fie singur”. Dialogul se stabileşte, la început, între măşti. E un schimb de informaţii despre personaje. Însă această etapă este necesară. Drumul trebuie parcurs pas cu pas, fiecare având ritmul propriu. Fiecare se străduieşte să fie onest, cât mai onest posibil. Revine, reformulează, precizează, încearcă să recupereze memoria obiectivă a faptelor. Nu e posibil, zice Tournier, dar, adaugă tot el, istoria personală e semnificativă tocmai prin sensul pe care îl dă fiecare evenimentelor, prin adaosul de subectivism.

După o vreme, iată, se produce şi miracolul. Am scurtat, cu siguranţă, fiindcă drumul e, în realitate, mult mai complex, mai sinuos şi chiar dureros. Minunea este că celălalt se simte înţeles şi eu simt că l-am înţeles. Se stabileşte o relaţie între persoane. Măştile sunt date la o parte.

Vestea proastă e că procesul nu e definitiv. Că nu poate fi definitiv. Nu există posibilitatea de ancorare în acest moment, în acest cadru. Suprafaţa persoanei e repede… oxidabilă. Vestea bună e că traseul poate fi refăcut. Însă trebuie refăcut. Nu vine pur şi simplu de la sine. Chiar şi între soţi, drumul nu se parcurge de la sine. Apropo de secretul copilului, aici nu-şi are locul. Dimpotrivă, soţii s-au angajat voluntar într-o relaţie pe care se cuvine s-o onoreze cu onestitate totală. Ce penibil sună în acest context dictonul contemporan: ceea ce nu ştii nu-ţi poate face rău.

De fapt, lucrurile sunt chiar mai complicate. Niciodată un dialog nu este doar în doi, ci în trei. Fiindcă „nu există dialog uman veritabil fără ca acesta să fie dublat de un dialog interior cu Dumnezeu”. Adică nu e pe ales. Pur şi simplu, atunci când doi oameni ajung la un dialog veritabil ajung la Dumnezeu Însuşi. În interiorul lor fac evaluări, cântăresc cuvintele, se cercetează moral, se frământă. Toţi oamenii au câte ceva care îi apasă, lucruri mai greu de mărturisit. Aici se încropeşte acel dialog cu Cel de Sus. Diferenţa e că aceia care cred în El recunosc interlocutorul, iar ceilalţi nu, însă „Dumnezeu le vorbeşte tuturor oamenilor în mod egal, nu doar credincioşilor”.

Acele „ceasuri privilegiate”, când persoanele se întâlnesc (sau atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeul său) rămân ca nişte străfulgerări. Viaţa nu se constituie numai din astfel de fericite întâlniri, ci, de cele mai multe ori şi în cel mai bun caz, din amintirea lor vie. Totuşi persoana va rămâne un mister. Orice am face şi oricât ne-am strădui să o circumscriem şi să o înţelegem definitiv. Atunci ce rost are să încercăm, nu? Mă opresc. Dacă vă spun şi cum se gată, ce rost mai are să citiţi?

Exagerez, nu-i chiar aşa. Tournier trebuie citit el însuşi, fiindcă nu poate fi rezumat fără a fi amputat. Cel puţin asta cred eu. Personajul  şi persoana m-a fascinat, dar nu prin stil, fiindcă autorul nu e neapărat un maestru al sintaxei (deşi scrie bine). Lectura a fost ca atunci când – ipotetic vorbind – ţi-ai reciti scrisorile de dragoste returnate după ani. Un amestec de stări în faţa propriei vulnerabilităţi: melancolie, jenă, eliberare, mici revelații, penibil, enervări, spaime, ridicol, neputinţă, vanitate, admirație, deznădejde etc.

Înainte să fac încheierea musai să consemnez convingerea lui Tournier că noi, oamenii, nu luăm niciodată decizii raţionale, ci raţionamentele ne folosesc ulterior pentru justificare. În ultima lună am auzit aceeaşi idee din trei surse complet diferite. Și eu care credeam că… În fine, sunt prea deştepți cei trei care zic asta încât să-mi permit să-i ignor.

Cartea a fost tradusă (frumos) de către Rodica Bogdan, care a şi scris cu ceva vreme în urmă despre ea, şi va fi publicată la Editura Hypogrammos, în colecţia Inter Pares (între egali, nu între pari). Cei cărora le-am stârnit cât de cât interesul se pot dedulci cu o mostră: un fragment din carte şi cuprinsul (preluate, fiţi pe pace, cu acordul editurii). Voi reveni cu un anunţ în momentul în care cartea va fi disponibilă şi mă gândesc chiar la o „super-ofertă”. Dar mai vedem până atunci.

PS: Deşi momentan în „galantarele” Editurii Hypogrammos nu străluceşte – cel puţin pentru o parte a publicului cititor pasionat – decât Ionatan Piroşca, eu zic să mai aruncaţi periodic un ochi, că se anunţă lucruri interesante. Iaca, deocamdată un Tournier pentru care tot număr zilele până o să-l văd tipărit. Mai mult nu spui încă.