Creștinii din Egipt

Autor: Lanternix
Autor: Lanternix

Egiptul are ecouri deosebit de puternice în mintea oricărui creștin cât de cât deprins cu textul biblic. De la marele Exod al israeliților conduși de Moise – repetat cu stăruință pe tot parcursul VT, unde Egiptul are conotații sumbre – până la gădzuirea oferită pruncului Isus și părinților săi refugiați din fața mâniei lui Irod, unde Egiptul capătă o culoare mai luminoasă.

Pe urmă, în istoria creștinismului, Egiptul a devenit repede un reper prin renumele unor personalități și locuri. Dacă Tertulian, Ieronim, Augustin, Ciprian – părinții teologiei latine – și-au legat numele de Africa de Nord în general, ortodocșii bizantini au aici precursori imporanți în persoana unora precum Clement Alexandrinul, Origen sau, mult mai dezirabilii Atanasie cel Mare și Chiril al Alexandriei, Părinți ai Bisericii și mari luptători pentru ortodoxie (în sensul de dreaptă credință).

Școala din Alexandria – pe linia lui Panten, Clement, Origen și Didim cel Orb – a fost prima de acest gen din creștinătate. Tot în Egipt își are originea un alt fenomen încă foarte prezent peste tot în lumea creștină: monahismul creștin. Cei dintâi călugări au fost niște egipteni: Antonie și Pahomie. Modelul lor a fost pe urmă exportat prin Ioan Casian (și nu numai) către Occident.

Când vorbim despre „pateric”, ne referim, de obicei, în primul rând la Patericul egiptean (deși mai există și unul sinait, unul georgian etc.), rodul consemnărilor despre viețile eremiților ce și-au petrecut zilele în Nitria, Sketis și la Chilii.

Alexandria face parte din grupul celor 5 patriarhate vechi (alături de Roma, Constantinopol, Antiohia și Ierusalim). În scaunul patriarhal s-au perindat însă atât mari luptători pentru dreapta credință, cât și figuri controversate (uneori în persoana aceluiași patriarh).

Una dintre trăsăturile mai puțin onorabile ale acestei zone a creștinismului pare a fi, cel puțin în răstimpuri, violența. De pildă, un episcop (Proterius) a fost masacrat împreună cu 6 dintre preoții apropiați, în 457[1], pentru că a susținut „erezia calcedoniană” (vom reveni la acest aspect), iar Sf. Chiril al Alexandriei, un patriarh cu comportament scandalos[2], este considerat responsabil indirect pentru moartea Hypatiei (fimul „Agora”, despre viața acesteia, este însă o ficțiune fabricată de ideologi moderni cu tot penibilul ce poate decurge de aici).

De oficiul patriarhal alexandrin se leagă și rușinoasa exilare a lui Ioan Gură de Aur, care a fost mazilit cu sprijinul fervent al lui Teofil al Alexandriei (unchiul lui Chiril). Același Teofil se pare că se face vinovat și de distrugerea unei părți din renumita bibliotecă din Alexandria (în 391 AD).

Cum în aceste zile creștinismul egiptean este ținta unor atacuri islamiste, m-am gândit să-mi fac o idee despre cine sunt acești creștini și ce se poate spune despre ei. Statistic, ei reprezintă 10% din populația de 84 de milioane a Egiptului. Dintre aceștia, 9% (între 5-20%, după alte statistici) sunt creștini copți, iar restul de 1% reprezintă ale grupuri de creștini. Luați acest demers ca de la un amator interesat.Citește mai mult »

Reclame

Acei mincinoși binecuvântați

Ca să ne amintim distanța etică dintre noi și eroii credinței ce populau închisorile comuniste, am ales câteva fragmente pe o temă deosebit de controversată: minciuna sau tăinuirea.

Pus să-și trădeze prietenii în timpul anchetei, Steinhardt găsește soluția salvatoare, pe care o descrie astfel în Jurnalul fericirii (am folosit ediția de la Dacia, 1998):

Iată a treia soluție: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos… Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameșul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. […]

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creștinismului trebuie să mint… Trebuie să mint așa cum în matematici soluția uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt simpl. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăște pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puțin pe cei ce simplifică lucurile complicate. […]

Nu te poți refugia în imaginar: ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni sfinte și grijului ticluite, bun de îndărătnicie. Ești bun de foc. (p. 14-17 passim.)

Wurmbrand, în pușcărie, jură că antibioticul primit de el de acasă, la care tocmai renunțase pentru a-l trimisese unui legionar înrăit, nu e al său. Un episcop catolic, coleg de celulă, ajunsese în pușcărie și îl trăsese după sine și pe un avocat care-l ajutase pentru că, întrebat de comuniști, nu putuse să mintă ca să-și protejeze colaboratorul. Wurmbrand îi spune:Citește mai mult »