Leadership și management în biserică

(Sursa)
(Sursa)

În anii 60 ai secolului trecut, un tânăr ce abia devenise penticostal prin forța împrejurărilor (baptiste!) se străduia să se ascundă cât mai tare prin cele mai retrase colțuri ale bisericilor pe care le frecventa. Voia să nu fie remarcat, evidențiat, promovat.

Și, cum necum, era mereu atenționat de către profeții – la penticostali e voie, că nu-s cesaționiști – cu care se întâlnea, ba pe nume, ba prin elemente de identificare foarte specifice și i se cerea să își asume ceea ce azi numim leadership-ul unei comunități.

Omul s-a codit, a ezitat, s-a eschivat, dar, în cele din urmă, grație unor pățanii aproape incredibile și foarte dureroase, acceptă resemnat să devină „reponsabil” al unui mic grup din satul natal. El continuă însă să caute locurile din spate și umbra mulțimilor în care să se amestece. Dar este mereu adus în față și i se cer diverse prestații publice.

Nu intru în alte amănunte, dar omul își va asuma această răspundere (dificilă și nedorită) vreme de vreo jumătate de veac. Nu e cel mai înțelept om de pe fața pământului, are hachițele lui, dar se miră, și ai zice că pe bună dreptate, cum conducătorii actuali ai bisericilor sunt „aleși prin vot” (unii chiar se propun singuri și fac scandal dacă nu sunt atestați). Procedura îl cam descumpănește, fiindcă el nu cu numărătoarea voturilor a avut de furcă, ci cu „chemarea”, ca să zicem așa, cu asumarea unui rol pe care nu-l dorea.

Sunt convins că nu e singurul exemplu, dar mi-e suficient pentru a ilustra o idee. Deși aș fi putut apela și la apostoli, care au fost chemați de Cristos și nu au primit vreodată validare în adunarea generală, însă recunoaștere tot au căpătat. Subiectul merită aprofundat, mai ales de către fanii Bisericii primare.

Tendința contemporană îmi pare a fi exact în partea opusă celei cu care am început: afirmarea de sine sub steagul leadership-ului. Problemele Bisericii sunt puse adesea – în cercurile consumatoare de leadership – pe seama deficiențelor de care ar suferi liderii. Care lideri se inspiră din metode manageriale de succes pentru a-și îndeplini misiunea. Și tot liderii ar trebui să vină și cu soluțiile minune cu care să salveze situația.

O fi ceva bine și în asta, nu pot spune eu că nu, dar altceva vreau să remarc. Citește mai mult »

Ziua când are să ne fie dor de credința „omului simplu” (de la țară)

Rudolph Ackermann, Domeniu public History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.
Rudolph Ackermann, Domeniu public
History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.

Îmi pare că nu-i prea departe ziua aia. Dar mai bine să vă spun, ca să nu vă mai bateți capul, ce precauții să vă luați înainte de a citi acest text. Cum nu dețin o carieră universitară, nici nu sunt un manager de succes, e posibil ca ideile mele să fie contaminate de frustrări și invidii. Așa că, după ce analizați la rece textul, vedeți dacă rămâne vreo urmă de obiectivitate și de realitate în ce spun.

Văd tot mai mult manifestându-se în fel și chip credința legitimată prin diverse realizări care, musai!, sunt deosebite, mărețe, mirobolante. Doctorate excepționale, performanțe manageriale de excepție (avem și școală creștină pentru așa ceva)!, cariere fulminante, cărți publicate, stagii și calificări – toate menite să întărească în nu știu ce fel un presupus statut duhovnicesc. Nu direct, explicit, ci indirect, prin apelul la „autoritatea” unor diplome sau realizări.

Ar fi stupid din partea mea să beștelesc studiile ca atare, după ce le-am apărat, în repetate rânduri, utilitatea. Ar fi urât și nedrept să îi atac gratuit pe unii dintre prietenii, amicii și cunoscuții cu studii serioase, mânați de vocații care i-au împins spre zone în care luptă din greu să supraviețuiască – oameni cu performanțe incontestabile. Dar știm cu toții că există și diplome lipite pe oameni mediocri, însă ăla-i un subiect în care mi-e frică să intru. Vă spuneam la început că s-ar putea să fiu frustrat, nu?

Mai degrabă aș vrea să sancționez o atitudine exclusivistă ce mă tem că va avea drept consecință dorul despre care vorbeam în titlu. Căci, din pricini care îmi scapă (oricât de aproape mi s-ar părea că aș fi la un moment dat de o explicație), într-o vreme chiar credința aceasta a omului simplu era divinizată, transformându-se într-o dictatură a ignoranței și mediocrității. Încă trăim sub imperiul acelor timpuri și cu nefericitele lor sechele.

Din nou, nici cu credința în sine a omului simplu n-am o problemă, ci cu anumite trăsături ce o parazitează în mod abuziv și păgubos: antiintelectualismul, ghetoizarea, subculturalitatea.Citește mai mult »