Vali Sterian – Rugă

Iată cum gândeau, în pușcărie fiind, cei din categoria lui Ion Diaconescu. Versurile cântecului au fost scrise de către Corneliu Coposu – un alt „trădător de neam și țară”.

Rugă

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credinţă
Și sporeşte roua îndurării.

Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Și aşterne, peste munţi de zgură,
Liniştea, iertarea şi seninul.

Colind de Radu Gyr

Am găsit trei varinate (cu trei melodii diferite) ale acestui colind, dar dintre toate prefer interpretarea pe care o propune Mircea Rusu Band.

A venit și-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade albă nea
Peste viața mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viața mea
Care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele…

Numai casa mea posacă
A’mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliți
Îngerii grăbiți
Nu aduc colinde.

O Iisuse împărate,
Iartă greșeli și păcate.
Vin de-nchizi ușor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aștepta,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuți în cuie.

Maica Domnului Curată,
Ad’o veste minunată,
Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-așteptăm în prag,
Noi, din închisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.

(Cum nu am aflat textul în singurul volum de Radu Gyr pe care-l dețin, am preluat versurile de aici.)

Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

E ziua lui Ceauşescu. De naştere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt şi i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceauşescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moştenirea comunistă din minţile şi inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puţin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcţie de cine îl istoriseşte, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS şi unele au reuşit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituţii de „interes naţional”.

Una dintre cele mai bătrâne instituţii care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, această instituţie a adunat în jurul ei specialişti în istorie, a publicat cărţi şi, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naţionale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când şi-au văzut ameninţate interesele sau protejaţii. Tot din iniţiativa arhivelor naţionale a demarat şi proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituţie în Memorialul durerii şi doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reuşit femeia asta să scoată din arhive documente şi cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, preşedintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul ţării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberaţie propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goşu.

„Jurnalul Naţional” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menţionat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparţină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aştept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungeşte şi în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timişoara. În mare parte, aici găsiţi documente audio-video însoţite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a inţiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigraţi). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-aţi născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitaţi pe respectivul blog, fiindcă veţi redescoperi o lume de obiecte şi momente care vă erau familiare.

Și „generaţia în blugi” cred că îşi are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – şi înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine şi onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceaşescu. Aşa cum alţii au fost reduşi la tăcere, şi el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Piţa, Mircea Danieliuc etc. au fost interzişi, iar „marii artişti” ai poporului zburdau, scuipând în faţa terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii niţel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului şi o dovadă despre cum poate supravieţui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar şi cei din afara ţării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranţă, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuş, Nestor Rateş, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii. Mai mulţi dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepţia occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în faţa Congresului SUA. În Franţa însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetăţenia română) a marcat conştiinţa publică şi percepţia asupra ideologiei de stânga. Revelaţiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljeniţîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relaţiei dintre puterea comunistă şi societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică şi/sau carcerală. Înşir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Ceauşescu ne-a lăsat o moştenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru aşa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine şi ce, cât mai ales s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat şi ocupă funcţii strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.