Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Scheleții

Unii sunt convinși că scheleții se ascund în dulap. Și stau acolo pitiți și chitiți să iasă tocmai în cel mai nefericit moment posibil. Se aruncă în lumina caldă a camerei de oaspeți plină ochi de lume gata să numere și să admire mândrețe de oase rușinoase.

Dar eu cred că scheleții umblă pe stradă. Și nu ca să facă de rușine omul moral, omul la locul lui, omul respectabil. Din contră, umblă în așa fel încât să se potrivească în standardul mulțumii. Fiindcă mulțimile vor scheleți sau, mă rog, oameni cât mai scheletici în sânul lor…

Nici biserica nu se dă înapoi când vine vorba despre designul scheleților. Poate oferi câteva șabloane foarte rafinate: cu încheieturi unse, cu luciu viu, cu straie ușor demodate numai bune să fie considerate decente, cu aparate de vorbit. Ce mai? Parcă ar fi vii.

Tot ce trebuie să faci esteCitește mai mult »

„Relație personală cu Dumnezeu”

(Sursa)
(Sursa)

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul. Citește mai mult »

Nu cred că e ușor să fii pastor

(Sursa)
(Sursa)

Mi s-a spus, cu diverse ocazii, că aș fi aspru cu pastorii în postările mele. Se prea poate să fi fost, dar, cel mai probabil, atunci aveam cazuri specifice în minte și, după cât îmi cunosc stilul, criticam o anumită meteahnă.

Căci altfel, ori de câte ori mă gândesc la această misie pe care o au pastorii, mi se pare una dificilă din mai multe motive. Și la toate astea se mai adaugă și evidența că li s-a da mult și li se va cere mult. Cum octombrie este, în lumea anglo-saxonă, luna dedicată aprecierii pastorului, în textul de față vă descriu doar câteva dintre dificultățile pe care le presupun eu ca fiind atașate acestei slujbe.

Poate că nu sunt singurul care a perceput (fără să aibă prea multe „dovezi concrete” de prezentat) că pastorul trebuie să fie cumva acel individ pururi binevoitor, surâzător, fără probleme semnificative (cu ceva păcățele neglijabile), sfătos, atoatecunoscător, mereu disponibil și în toate privințele aproape de desăvârșire. Portretul acesta este unul fals, dar impresia mea e că a fost susținut de-a lungul timpului de ambele tabere, și de enoriașii care voiau liderul perfect, și de către liderul care poza perfecțiunea – fără să mai fie clar, în prezent, cine pe cine a influențat.

Să zicem că tânărul (sau nu chiar atât de tânărul) pastor pe nume -Escu „aterizează” în biserica din localitatea -Ești (rogu-vă, nu căutați jocuri de cuvinte ascunse în spatele acestor nume, fiindcă orice concluzie ați trage vă aparține în exclusivitate; pur și simplu sunt foarte multe nume ce se termină cu aceste sufixe).

Plecăm de la ideea că există cele mai bune auspicii inițiale. Există „chemare”, există „dedicare”, există „dorința bisericii”, există chiar și aproape unanimitate la alegerea pastorului, există și premise favorabile pentru toate „lucrările” dorite în biserică (cor, tineret, copii, studii, misiune, fanfară, evenimente publice… you name it).Citește mai mult »

Dictatura teologiei confesionale

(Sursa)
(Sursa)

 

Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic. Nu ai voie să spui prea multe în afara liniei partidului, căci ești repede exmatriculat (mai ales atunci când partidul se ghidează nu după doctrine politice, ci după interese). Înțeleg că trebuie să fie și disciplină de partid, dar înregimentarea asta fără rest îmi dă fiori.

Cu atât mai mult, înregimentarea teologică confesională – obligatorie! – îmi dă fiori. Nu o dată mi s-a spus (și li s-a spus și altora în prezența mea) că „noi nu putem susține asta, fiindcă suntem evanghelici (i.e.: baptiști, penticostali etc.)”.

Pe de o parte, înțeleg această preocupare pentru puritatea gândirii teologice evanghelice. Dar, când vine vorba de adevăr și de sufletul omului, interesul pentru disciplina teologică confesională nu prea face cât o ceapă degerată.

Nu susțin că ar trebui să hălăduim pe tot maidanul teologic în căutare de trufandale și noutăți pe care să le asimilăm fără discernământ. Nici vorbă. Toată discuția următoare vă rog s-o plasați în zona credințelor ortodoxe – adică a celor împărtășite de creștinătate și socotite corecte.

Se întâmplă mereu ca oamenii să aibă întrebări și frământări care să atingă marginile posibilităților teologice dintr-o anumită confesiune (mai ales în confesiunile mai tinere). Exemple ar fi destule, de la cele de natură dogmatic-instituționale, până la probleme existențiale profunde.

Înțeleg stânjeneala de a nu avea răspunsuri care să satisfacă setea căutătorului autentic (nu vorbim de aventurieri aroganți aici). Dar nu înțeleg înțepeneala de a prefera să consideri că omul are o problemă pentru că e frământat mai degrabă decât să admiți limitele actuale ale tarlalei teologice.

E destul de bizar ca tocmai confesiunile în care se vorbește foarte mult despre creștinism ca relație, să ți se servească îndemnuri și limitări dogmatice. De asemenea, tocmai confesiunile care au la temelie ideea de biserică perpetuu în reformare par să se anchilozeze extrem de repede într-un sistem de afirmații doctrinare sau practici eclesiale agreate.Citește mai mult »