Cum să-ți „încreștinezi” contul de FB

increstinare FB

Se știe că un creștin adevărat trebuie să fie un mărturisitor. Iar dacă are un cont de FB, și contul respectiv trebuie să îndeplinească aceeași condiție. Să prelungească în virtual mărturia creștinească.

Ca să treacă proba încreștinării, trebuie să îndeplinească totuși anumite condiții neoficializate, dar prezente implicit în mediul online.

Mai întâi, musai să conțină niște versete (dacă sunt din alea cu fundal colorat în nuanțe stridente și cu sclipici, e cu atât mai bine). Niște „icoane” reprezentându-l pe Isus sau niște buchete de flori pot aduce un plus de strălucire kitsch bine-venită.

Pe urmă, trebuie să fie punctat de câteva „cauze” pe care creștinul le susține. De preferat, copii mutilați. Nu contează că imaginile sunt dinaintea FB și circulau pe email, nu contează că ar trebui să fie deja adulți de când au fost fotografiați. Important e să fie din alea cu „share dacă-ți pasă” sau „1 like = 50 Cenți”, „1 share = 1 Dollar).

Tot aici merge bine și cu acele imagini (sau meme) care se termină cu „spune AMIN dacă ești de acord” sau „dă share dacă și tu crezi în Dumnezeu” etc. Genul de texte absolut inutile, cu mesaj pseudospiritual.

Nu trebuie uitat ingredientul apocaliptic. Citește mai mult »

Cum „citim” realitatea

via: entirelysubjective.com
via: entirelysubjective.com

Mă sperie tot mai mult certitudinile. Mai ales cele care privesc aspecte ale vieții pe care nici măcar cei ce trăiesc un eveniment nu le înțeleg pe deplin. Omul are și el necazul sau bucuria lui, își trăiește momentul pe jumătate cufundat în tumultul vieții, pe jumătate lucid, incapabil însă să formuleze o concluzie. Dar vine altul, din exterior, care nici măcar n-a văzut tot ce-i de văzut, nici n-a înțeles ce-i de înțeles, însă pune verdictul cu o siguranță înspăimântătoare.

„Ai greșit când…”, „ai făcut bine când…”, „nu trebuia să…”, „de aia ai pățit asta pentru că…” și multe alte sentințe fără drept de apel și/sau recurs.

Toate acestea în condițiile în care realitatea e de o complexitate umilitoare, năucitoare, derutantă și inepuizabilă. De pildă, să spunem că doi soți sunt foarte diferiți unul de altul. Dacă sunt fericiți împreună, mulți trag concluzia că „diferențele sunt o sursă de bucurie”. Dacă nu se înțeleg, exact aceleași diferențe, poate chiar în ochii acelorași judecători, sunt indiscutabil „sursa nefericirii”.

Cel mai bine se vede cum e citită realitatea în biserici, atunci când apare un „caz”. El este imediat preluat și purtat din gură în gură cu etichete și descrieri ce nu admit replică. Afli surprins că se știe până și motivația exactă a lui X din momentul în care a făcut gestul cutare.

Fiecare (dintre cei ce practică acest „sport”) ia cât a înțeles și dă mai departe, fără ezitare, fără mustrări de conștiință, cu o sârguință demnă de o cauză mai înaltă.

Nu-i de mirare că în cazul problemelor mai sensibile, se evită discuțiile prea detaliate în adunarea generală. Este știut că există suficienți colportori care abia așteaptă să dea sfară în țară, cu o știre de senzație.

Dar nici cu comitetul nu ni-i rușine, căci se știe că personalitățile mai dominante își pot lesne supune comitetul dacă reușesc să își extindă influența peste o majoritate confortabilă a membrilor. Cazuri se cunosc destule și cu urmări dintre cele mai triste.

Spaima mea de certitudini vine din faptul căCitește mai mult »

Sper că nu suntem egali

 bigtreesmalltree1

Că ar trebui să fim egali în fața legii e deja o cerință de la care aproape că am abdicat. Nici măcar cei din țările așa-zis civilizate nu mai sunt foarte siguri de acest principiu democratic. Legea e făcută cu destule cotloane în care, când ai la dispoziție o armată de avocați, poți să te rătăcești frumos și să scapi basma curată sau măcar cu daune minime.

Dar se spune că am fi egali și înaintea lui Dumnezeu. Nu știu exact ce înseamnă asta. Dacă se referă la șansele la mântuire, atunci deja este încălcat acest principiu de existența a miliarde de oameni care n-au avut acces direct la calea creștină de mântuire.

Dacă se referă la judecată, iarăși nu prea înțeleg cum s-ar aplica și ce ar putea însemna egalitatea. Dacă se referă la înzestrările fizice sau sufletești, din nou, realitatea se impune cu toate inegalitățile și malformațiile ei zilnice.

Dacă se vrea a se spune că nu contează dacă ești enoriaș de rând sau mare papă, din nou avem o problemă. Căci conducătorilor li se făgăduiește o judecată mai aspră.

Oricum aș vrea să aplic principiul egalității în chestiuni de mântuire a sufletului sau în organizare bisericească, găsesc că în orizontul spiritual nu există posibilitatea să găsim un numitor comun viabil.Citește mai mult »

Ceasul patriarhului și… bârnele noastre

agenda.ro

A făcut mare vâlvă ceasul cel scump al patriarhului Kiril, scos cu Photoshop-ul din poză și, pe urmă, reintrodus la locul lui. Problema, dacă e vreuna, e a Bisericii Ortodoxe Ruse și a înaltului ei ierarh. Desigur că presa poate să se sesizeze (e chiar de dorit s-o facă) și să ridice tot felul de întrebări. Multe dintre ele s-ar putea să fie legitime.

Dar ceasul lui Kiril nu e deloc problema (neo)protestanților români. Faptul că se dau pe net, nu-i îndrituiește să posteze critic și moralist observații dojenitoare la adresa patriarhului rus. Până una alta, nici măcar nu știau de unde are omul ceasul respectiv. Poate chiar a fost un cadou – așa cum susține patriarhul însuși. În orice caz, bisericile ortodoxe și catolice nu se sfiesc să-și afișeze prieteșugul cu puterea lumească. E, de altfel, o tovărășie notorie, veche de peste 15 veacuri,  de ce ar renunța la ea tocmai acum?

Revin și spun că nu văd în ce fel îi privea pe evanghelicii din România problema ceasului unui prelat ortodox din Rusia. Și că nu înțeleg de unde tonul acesta mustrător la niște oameni ce aparțin de confesiuni ce își au propriile probleme.

Puține vor fi fost bisericile evanghelice din România care, atunci când au vrut să-și construiască o clădire nouă (în ultimele două decenii), să nu fi fost nevoite să apeleze și la sponsori externi. Care sponsori erau din Occident. Unde, știm bine, există o puzderie întreagă de confesiuni, grupuri și grupuscule creștine.Citește mai mult »

Ficţiunea obligatorie (1)

Realitatea din cuvinte

Cuvintele sunt creatoare de realitate alternativă. Realitatea reală, ca să zic aşa, este fragmentară, mai rău, este incoerentă, contradictorie, paradoxală. Cuvintele iau această realitate şi o aranjează raţional, o selectează, o distribuie, o împachetează şi o cataloghează după temă, perioadă, persoane, semnificaţii. Aceasta e moda vremii, ca aranjarea să se facă raţional. Ce nu intră în această metodă de lucru este încadrat, tot de raţiune, desigur, fie la superstiţii, fie la paranormal, fie la absurd/suprarealism/incredibil, fie, în cazul mai fericit, la misterul divin. În felul acesta se evacuează lucrurile incomprehensibile şi perspectiva rămâne coerentă şi inteligibilă.

Revin şi insist. Realitatea nu este aşa. Fiecare pas făcut pe pământ de o fiinţă raţională este o imposibilitate logică. Există un celebru raţionament cu care se poate demonstra logic că e imposibil să te deplasezi între două puncte A şi B. Cu toate acestea, imposibilul se întâmplă cu o naturaleţe dezarmantă.

Lumina cea de toate zilele este un paradox în sine. Natura duală, corpuscul-undă, este o criză perpetuă (a raţiunii) care există însă şi întreţine minunea vieţii. E o… imagine în mic a unui adevăr mult mai scandalos: unirea transcendentului cu imanentul în persoana lui Cristos.

Cu toate acestea, ne plac poveştile coerente, fără discordanţe. Ne place lumea care se naşte din cuvintele noastre. Ele leagă şi adună laolaltă. Cuvintele descriu până şi golurile, le umplu cu imagini despre vid, absenţă, tăcere, hău. Când un om pleacă de lângă un alt om, în realitate rămâne un loc gol, o absenţă, o scădere, în lumea cuvintelor intervine o imagine a golului, o descriere a absenţei (pe care tocmai am creionat-o în câteva… cuvinte). Mintea noastră este dirijată să-şi închipuie, să contureze şi să denumească.

Chiar dacă în realitate vidul poate fi absenţă şi repaos, în lumea cuvintelor el reclamă activitate, muncă. El trebuie să rezulte din ceva, să fie un efect al unor cuvinte, sintagme, enunţuri. Până şi golul trebuie creat, muncit, elaborat. Pauza (spaţiul) dintre cuvinte nu e un vid în sine, ci doar un indiciu, un adjuvant pentru orientare.

Nu vreau să fac o teorie a limbajului, deşi, involuntar, am şi facut asta probabil. Dar mă interesează strict acest aspect foarte practic: cuvintele umplu spaţiile pe care realitatea le lasă goale. Și mă preocupă chestiunea din două motive: 1. obsesia de a înfăţişa lumea în toată coerenţa ei raţională şi 2. posibilitatea extraordinară de amăgire ce decurge din capacitatea de a crea o lume din cuvinte.

Citește mai mult »