Despre lucrurile care nu se schimbă

Societatea, valorile, cultura, lumea în ansamblul ei se schimbă atât de rapid, încât naște spaime și reacții de apărare sau de ripostă. Există, desigur, apostoli ai schimbării – după cum există și apostoli ai apocalipsei iminente, dar, despre ei, cu altă ocazie – care propovăduiesc noua lume și omul cel nou care, spun ei, va fi ateu, areligios, amoral, „apatic” (în sensul că nu va mai fi mânat de patimi puternice, de motivații otrăvitoare) și foarte fericit; iar ceilalți, dimpotrivă, prezintă viitorul în cele mai sumbre culori posibile.

Pare-se că principala problemă identificată este religia, adică, cum spun cei care deja s-au emancipat de sub jugul ei, credința în prieteni imaginari capabili să facă diverse lucruri care muritorilor de rând le sunt inaccesibile.

Odată curățată însă mintea omului de vestigiile religiei (fapt posibil, zic unii), individul nu va mai acționa irațional, umoral, ci se va civiliza în sfârșit, va accepta diferențele (indiferent ce ar însemna asta), va deveni ultratolerant, va acționa rațional și predictibil. Se va schimba însăși structura sa interioară.

Lumea va fi, în consecință, mai bună, mai stabilă, mai previzibilă. Va crește confortul, va spori eficiența muncii, va triumfa armonia și coeziunea socială. Vom fi cu toții mai fericiți. Astfel de prognoze seamănă destul de mult cu cele mai negre distopii, tocmai pentru că presupun mereu un organism superior care să șteargă răutatea din creiere și să impună schimbările în bine. Un bine exterior, care să devină obligatoriu.

Există totuși câteva lucruri care, cel mai probabil, nu vor dispărea câtă vreme omul va rămâne cum îl știm de când avem date scrise despre el. E posibil ca ele să fie redenumite sau redefinite, dar experiențele ca atare vor continua să fie trăite, iar omul va trebui mereu să le găsească un nume. Până la noi evoluții terminologice, discut câteva dintre lucrurile pe care fericirea noii lumi nu le va putea anula.

Singurătatea

Singurătatea individului într-o lume mare, ostilă și greu de înțeles reprezintă o permanență a societății moderne, post-moderne și ce mai vine după… Iar faptul că e imposibil de eradicat acest sentiment ce reflectă o realitate cred că se vede cel mai bine în cazurile limită. Oamenii sunt singuri cel puțin în suferință și în fața morții.

Oricine a fost vreodată chinuit de o durere de măsea știe că așa ceva se îndură de unul singur. Chiar dacă toată familia și toți prietenii sunt dispuși să fie alături de un bolnav care trebuie să îndure suferințe fizice sau psihice puternice, este de neocolit observația că nu există o modalitate tehnică de a prelua o cantitate de durere care să ușureze povara celui în cauză. Există lucruri care se pot face, dar acestea acționează indirect asupra suferinței ca atare, nu o anulează, nu îl scoate pe suferind de sub povara ei.

Pentru un individ care-și conștientizează limitele, singurătatea este un dat existențial. Câtă vreme nu crede în nimic mai presus de lumea vizibilă, el trebuie să admită că este esențialmente singur într-un univers în cel mai bun caz indiferent, iar în cel mai rău, ostil. O particulă neînsemnată care se lovește de alte particule la fel de neînsemnate, aruncate de hazard într-un context temporo-spațial absolut aleator.

Nimeni și nimic nu poate anula suferința inerentă naturii umane. Analgezicele și psihotropele au limitele lor. Îmbunătățesc calitatea vieții, dar nu rezolvă cauzele primare. Individul își poate crea cel mult iluzia că nu e singur sau că singurătatea aceasta congenitală nu contează. Iar între singurătate, ca realitate obiectivă perceptibilă, și sentimentul de părăsire nu e mare distanță.

E practic imposibil ca această singurătate să fie conștientizată exclusiv obiectiv, detașat, exterior, doar ca o concluzie logică fără consecințe. Căci, după cum spuneam, momentele limită, crizele relevă adevărata dramă a singurătății omului în fața universului extraordinar de complex, spectaculos, fascinant, dar rece, indiferent și gol. Formularea lui Sorescu surprinde foarte bine această dramă cosmică: „Pe lume o doare-n fund de soarta ta”. Singurătatea nu se anulează printr-o lege a drepturilor sau printr-un artificiu de limbaj.

Autenticitatea

Există o admirație explicită și implicită pentru vârsta adolescenței. Explicită, pentru că este apreciată acea „ingenuitate” a adolescenților ce vorbesc fără ocolișuri, își caută identitatea, critică ipocrizia părinților/societății, se lasă în voia hormonilor etc. etc. Implicită, pentru că există o întreagă industrie care promovează un ideal de frumusețe perpetuu adolescentin și care, pe de altă parte, apelează la reacțiile hormonale sau instinctuale perpetuate mult spre vârsta senectuții.

Dar această vârstă atât de problematică și de fascinantă totodată gravitează în jurul nevoii de autenticitate. Nu doar că oamenii vor să fie cât mai ei înșiși (în ciuda faptului că, în acest demers, ajung de multe ori să maimuțărească tot felul de pseudomodele stupide), ci caută autenticitatea și în ceilalți.

Dacă admitem că vârsta adolescenței este una a trăirilor genuine – de o brutală, dar admirabilă sinceritate – atunci înseamnă că nevoia de autenticitate este una pe care înaintarea în vârstă o sufocă, în mod nefericit. Cei care nu mai caută autenticitatea sunt, de fapt, niște oameni care-și trădează propria ființă, care abdică de la idealul de a fi ei înșiși. Se lasă „educați” de viață în asemenea măsură încât devin măști ipocrite și trădătoare (până la schizofrenie) ale propriei persoane.

Familistul înglodat în datorii pe care le poate susține numai muncind 10-12 ore pe zi, se simte foarte autentic și adolescentin, într-un sens, atunci când aruncă totul la coș și ia decizii „curajoase” ce-l scot din sistem și-i redau „libertatea” (divorțează, evadează, fuge, se mută în alt oraș, alege altă profesie etc.). De altfel, există un întreg curent printre cei care se reinventează pornind de la pasiuni sau aspirații abandonate pentru un salariu gras sau pentru goana după standardele societății. Zilnic poți citi câte un articol despre aceste succese alternative.

Nevoia de autenticitate nu dispare, așadar, ci este numai înăbușită sub imperativele maturizării, sub datoriile omului responsabil, ale actorului social ce-și asumă exigențele vârstei. Societatea are standarde stabilite și pentru individul aflat în deplinătatea puterilor: o casă, mașină, bani de distracții în weekend și concedii, țoale și zorzoane care să valideze statutul etc.Citește mai mult »

Anunțuri

Se vorbește prea mult despre iubire în creștinism?

(sursa)
(sursa)

Aud în ultimii ani voci îngrijorate că prea mult se vorbește despre iubire în creștinism. Că prea se pune accent pe iubire (și că, din pricina asta, ar fi alte realități care ar avea de suferit). Că e prea multă iubire și prea puțină dreptate, să zicem, sau prea puțin adevăr. Ori prea puțină sfințenie.

Și mărturisesc că am fost uneori tentat să dau dreptate celor îngrijorați de acest… exces. Pare necesar ca lucrurile să fie cumva echilibrate, să nu se basculeze miza numai într-o singură parte.

Asta până când am încercat să îmi dau seama ce ar putea însemna să iubești „prea mult”. De aici încolo, lucrurile mi s-au cam încurcat în minte, fiindcă am realizat că nu prea mai înțeleg mare lucru nici despre dreptate, nici despre adevăr… nici despre viață.

Chiar așa, vouă ce vă vine în minte când auziți despre „prea multă iubire” sau chiar și despre „a vorbi prea mult despre iubire”, care, evident, e o etapă teoretică, inferioară?

Nu-i musai să împărtășiți punctul meu de vedere, dar propun niște răspunsuri posibile la întrebarea: ce înseamnă să iubești „prea mult”?Citește mai mult »

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Excludere si imbratisare

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.Citește mai mult »

Despre creștinism, iubire și alte chestii subiective

„Blândul păstor” - pictură din catacombe (sursa)
„Blândul păstor” – pictură din catacombe (sursa)

E nedrept – și inutil! – să ni se ceară nouă, creștinilor, să privim creștinismul „obiectiv”, să-l analizăm „științific”, să-i „examinăm” dogmele și adevărurile fundamentale. Nu poți cere asta unui om situat efectiv în creștinism, care acolo trăiește și respiră, care din asta își trage seva pentru viață.

E ca și cum ai cere unui soț să-și analizeze „obiectiv” soția, copiii sau părinții. E ca și cum i-ai cere unei femei să-și privească „științific” instinctul matern și capacitatea irațională de sacrificiu.

Ar putea părea o fugă de confruntare ceea ce zic eu, dar nu e așa. În creștinism nu trebuie să te refugiezi în credință, dragoste și nădejde din fața tăvălugului rațiunii. Nici vorbă! Creștinismul s-a întemeiat pe așa ceva. Dumnezeul întrupat din iubire cere în schimb iubire, credință și nădejde.

Și le cere în ciuda faptului că nu furnizează dovezi, ba ai zice că bagă bețe în roate, lăsând patru variante ale biografiei lui Isus, ca să poată exista contradicții între ele (iar creștinii nu le suprimă și nu le contrag într-una singură!). „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, anticipează Cristos miza viitorului. Nu gesturi de habotnică supunere, nici de oarbă credulitate va anticipa, ci curajul de a înfrunta nepotrivirile și contraargumentele validate de rațiune.Citește mai mult »

Drepturile homosexualilor și manipularea publicului

www.telegraph.co.uk
http://www.telegraph.co.uk

De obicei, de la paradele astea ale „diversității” (prostul gust a devenit o subspecie a „diversității”?), rămân niște slogane din astea emoționante – „Noi iubim”, „De ce ne urâți” etc. – care adesea sunt confundate cu adevărul și cu argumentele în dezbaterea pentru „drepturi”.

Să precizăm de la început că faptul de a nu încuviința acțiunile cuiva nu înseamnă că îl și urăști pe respectivul. Există situații când dezacordul e semn de iubire – părinții care nu sunt de acord cu unele dintre acțiunile copilului, de pildă.

Nu sunt de acord cu căsătoriile homosexuale, dar nu îi urăsc pe gay. Există o vastă paletă de sentimente, așa că îi rugăm pe propagandiștii de serviciu să lase pe fiecare să-și aleagă singur sentimentele pe care să le nutrească față de ei (compasiune, milă, antipatie, dezgust, indiferență etc.).

Iubirea lor poate părea însă mult mai candidă și mai simpatică dacă este așezată lângă ura societății majoritar heterosexuale. Dar acest procedeu e unul ce ține de manipulare. Nu pot decât să presupun că există niște militanți gay care vor să dea impresia că homosexualii sunt detestați de către ceilalți, ca să poată ulterior stârni mila pentru victimele inocente ale majorității.

Plus că, odată ce ești considerat din start „homofob” (oare ce înseamnă aia: că ne temem de ei sau că îi vrem morți?), atunci toate argumentele tale devin irelevante. În felul acesta, prin etichetarea adversarilor incomozi, avocați abili ai homosexualilor evită un dialog pe fondul problemei.

Mutând discuția în sfera creștinismului, incriminarea homosexualității ca păcat (incontestabilă!) nu generează nici în acest context ură împotriva homosexualilor. Există, desigur, și excepții de la această regulă, dar conduita creștină impune dragostea față de păcătos, iar principiul nu e negociabil. Mai mult, homosexualii devin subiecți de evanghelizat.

Deci, scoatem ura și o înlocuim cu orice alte sentimente din vasta paletă a interacțiunilor umane. E posibil să existe și manifestări de ură, dar acest risc și-l asumă orice grup care este perceput ca o amenințare. Sunt convins că și homosexualii știu să urască, nu doar să iubească. Iar, dacă tot vorbim despre asta, ura nu poate fi rezolvată prin interdicții, ci mai degrabă e stârnită suplimetar.

Apoi, ține de însăși esența democrației posibilitatea reală, nu doar teoretică, de a fi în dezacord (chiar și vehement) cu orice altă concepție și orice alt cetățean. Încercarea de a impune o atitudine unică trădează tendințe totalitare.

Mergem un pas mai departe. În virtutea faptului că vor să se iubească, militanții gay cer „dreptul” de a se căsători. Ar fi de observat că societatea tradițională n-a perceput îndeobște căsătoria ca pe un drept. Citește mai mult »

Martori mincinoși ai iubirii

www.layoutsparks.com
http://www.layoutsparks.com

Una dintre condițiile parcă tot mai ignorate ale credibilității cuiva este aceea de a testa în ce măsură își trăiește propriile cuvinte. Există situații în care valoarea de adevăr a unor cuvinte nu se poate atesta după regulile logicii, ci numai după proba vieții.

Iubirea îmi pare a fi una dintre experiențele umane care se probează în fapte. Nu există un raționament care să testeze validitatea iubirii (deși se i se pot aplica niște teste teoretice). Ea se verifică prin gesturi, prin acțiuni, prin atitudini, printr-o seamă de semne și senzații ce nu pot fi nici măcar puse în cuvinte.

Da, cuvintele ajută cât de cât la exprimarea emoțiilor încercate, dar nu ele însele validează iubirea, ci dovezile vii, viața trăită într-un anume fel, comportamentul față de persoana pe care pretinzi că o iubești.

Totuși, nu poate fi contestată valoarea sentimentală a unor poezii, a unor piese muzicale, a unor filme. Își au locul lor în economia manifestărilor dragostei. Acestea se fac, adesea, vehicul al unor trăiri ce nu pot fi puse în cuvinte de către îndrăgostiți, care se regăsesc în ele și se simt exprimați prin ele.

Așa stând lucrurile, mi s-ar părea normal să existe o oarecare potrivire între ceea ce se cântă sau ceea ce vedem în filme, pe de o parte, și ceea ce trăim sau ne propunem în realitate, pe de alta.Citește mai mult »

(Co)lecție de Valentine’s Day

Resuscitez azi un text pe care l-am scris în urmă cu 3 ani tocmai cu prilejul Valentinului. Cred că, între timp, lucrurile au involuat binișor la nivelul „muzicii” românești, dar n-am mai avut nici răgazul, nici curiozitatea să mă aduc la zi cu inepțiile vehiculate mai recent. Mă mulțumesc cu cele descoperite atunci.

Îmi place să ascult, uneori, cântece de dragoste. Și de la asta mi s-a tras curiozitatea care m-a mânat să aflu cum mai e cântată iubirea pe plaiurile unde s-a inventat doina. Așa că m-am dus pe YouTube și am dat să caute cuvântul iubire. Iată mai jos ce am găsit. Cu mirare și cu, din ce în ce mai multă, groază. Apoi chiar cu scârbă. Nu m-am putut abține să nu comentez asemenea frumusețe de versuri. Însă bunul-simț m-a obligat să nu dau vreun link unde se poate asculta sau, mult mai crunt, vedea vreunul dintre videoclipurile acestor piese. (Notă: Titlurile pieselor sunt în bold și italic, textul în italic, iar comentariile mele sunt inserate între paranteze drepte – pentru a evita confuziile.)

Cristiana Raduță – Amor, amor…

I: Văd în ochii tăi, vrei să mă seduci
Primești tot ce vrei dacă mă asculți
Ți-ai dori să mă atingi ?
Vrei s-auzi șoapte fierbinți ?
Vrei să mă ai ?
[Dânsa care se exprimă aici citește în ochii lui dânsu’ ca în fântână, când se vede găleata stând invers. Metaforele sunt inutile. Așa că fata vorbește pe șleau precum orice cocotă hotărâtă. Băiete, vrei au ba? Că trecem mai departe și îmbiem pe altu’!]

Refren:
Amor, amor, amor
Sunt al tău fior
O noapte de amor la mine în dormitor
Hai!
[Nu știm dacă „eu liric”, pardon, erotic este în același timp și fiorul sau, între timp, s-a insinuat în pasiunea celui invitat. Probabil că asistăm la „producerea” de sine a unui personaj dialogic, profund scindat și conflictual. Așteptăm cu sufletul la gură următoarea strofă, sperăm reconcilinată.]

II. Pune mâna aici să simți cum bate inima
Vrei să fiu a ta ?
M-ai visat atât de mult
Noaptea asta pasiunea…
Vrei să mă ai ?
[Se pare că „eul liric”, pardon, erotic și-a pierdut de tot coerența. Cum de altfel se și cuvine într-o mare pasiune. A început să încurce noaptea cu pasiunea și posesiunea. Dragoste mare, foc încins. Sau poate că e doar incoerența unui autor ce și-a pierdut stiloul pe sub masă ori i s-a oprit curentul în timp ce compunea. Sau poate muza i-a jucat feste. Că se mai întâmplă.
Din păcate am rămas cu sufletul tot la gură, numai că mult mai zăpăcit, deoarece dilema refrenului se reia și rezolvarea nu se întrevede. Hai!]

Pops – Bum bum

Hey…
I. Este seară afară
Ne vedem prima oară
Și vom merge să ne distrăm.
Am emoții o mie
Oare cum o să fie
Când vom merge să dansăm ?
[Soro, parol că n-am idee ce legătura are faptul că e seară afară și cu prima întâlnire, ca să zicem așa. O fi vreun blind date și d-aia musai pe întuneric ca să nu se oripeleze prontagoniștii. Mă mai întreb eu și cum adică numai afară e seară. Înăutru ce o fi, plăcintă cu mujdei? Cum o fi, e bine că e și oleacă de emoție. Măcar la autor în creier, dacă nu la „eul liric”… mă rog, să-l lăsăm liric, în speranța că se va conforma.]Citește mai mult »

„Tratat” despre sentimente – Oblomov (I)

Nici cel mai exhaustiv tratat despre comportamentul uman nu reuşeşte să descrie mai bine şi mai cuprinzător emoţiile, stările şi oscilaţiile inimii decât o operă literară valoroasă. Nu degeaba toţi marii psihologi şi psihiatri ai lumii fac recurs în mod curent şi frecvent la opere literare de primă mărime. Freud, de pildă (probabil cel mai cunoscut din breaslă), s-a folosit de exemple din întreaga bibliotecă scrisă a lumii, de la Biblie la Dostoievski.

În fond, o carte bună se remarcă şi prin capacitatea cu care reuşeşte să sondeze profunzimea şi nuanţele sufletului omenesc. O poveste foarte bine scrisă, dar care se bălăceşte în clişee şi superficialităţi, care nu atinge nimic esenţial din natura umană este în cel mai bun caz un strălucitor joc steril.

Din fericire, Oblomov e dintre cărţile care merită atenţie, tocmai pentru că trece dincolo de banalitățile curente și își păstrează prospețimea chiar și după mai bine de 150 de ani de la publicare. Ca să evit textele prea lungi, am decis să-mi împart impresiile de lectură în mai multe părţi pe care să vi le supun din când în când atenţiei.

O chestiune care m-a frapat în lectura romanului a fost grija cu care Goncearov se apleacă asupra sentimentelor umane. Deși cartea a devenit celebră datorită oblomovismului pe care-l teoretizează, avem de-a face și cu o poveste de dragoste – eterna temă a literaturii. Urmărind suişurile, coborâşurile, scrupulele, conflictele personajelor m-am trezit întrebându-mă: oare de ce nu am aflat aceste lucruri mai prin adolescenţă? Cred că mi-ar fi fost utile…

Răspunsul e destul de simplu: în adolescență ai contact în principal cu filme americane de la televizor sau cinema (asta în cazul în care nu ai făcut o fixație pe telenovele – la fel de „educativă” sub raport afectiv).

De acolo deprindem o seamă de lucruri despre aşa-zisa iubire. În anumite privinţe, e mai bine să descoperi totul de la zero decât să ai parte exclusiv de módele și modelele conturate de perspectiva hollywodiană care a dezvoltat deja niște clieșee din care nu mai reușește să se sustragă. Dacă aţi constatat unii că ceea ce vedeţi în filme nu prea vi se potriveşte şi nu reuşiţi nicicum să aplicaţi la viaţa voastră, sunt mari şanse ca voi să fiţi (încă!) normali şi filmele să greşească.

În paranteză fie spus, e foarte greu pentru un individ care practică împerecherea instant să înţeleagă şi să descrie conflictele unui cuplu care se angajează trup şi suflet într-o relaţie de iubire pe viață. Va surprinde el câte ceva, dar cu siguranță va prezenta carențe de percepție pentru o relație „stabilă” (unii considerând-o chiar dăunătoare). Mă gândesc, când spun asta, la scenariși, actori, regizori… toți cei care ne livrează ideile din spatele peliculelor pe care le îngurgităm sistematic.Citește mai mult »

Iubire aspră

Ca o trădare. Greu de suportat. Bună pentru atunci când e nevoie de fapte hotărâte și inexplicabile. Pentru atunci când mintea și inima și-au atins hotarele înțelegerii.

Dincolo de moarte şi iubire

Bujor Nedelcovici – Dimineaţa unui miracol, Bucureşti, Ed. Univers, 1993

Născut într-o Românie a marii înfloriri interbelice, Bujor Nedelcovici face parte din generaţia care, cu totul nefericit, a prins războiul la o vârstă fragedă, intrând apoi abrupt sub dominaţia unei puteri politice care distrugea programatic tot ce se încălca directivele oficiale.

Tânărul avocat Nedelcovici este pus în situaţia de a nu mai putea profesa, fiindcă dobândise un dosar ce nu era „curat”. Tatăl său fusese arestat şi condamnat la închisoare politică. Revanşa avocatului trimis la munci de jos se produce chiar într-una din zonele cele mai atent monitorizate şi cenzurate, în literatură. Perioada dezgheţului ideologic era deja pe sfârşite când îşi publică Nedelcovici primul roman (Ultimii, 1970).

Recunoaşterea din parte criticii şi a publicului avizat vine curând şi autorul va face parte din diferite foruri ale Uniunii Scriitorilor până când ideile sale se arată incomode, odată cu lansarea filmului Faleze de nisip (1981).

Romanul Dimineaţa unui miracol era în lucru când, în 1987, este nevoit să aleagă exilul, pentru că în ţară nu mai putea să existe ca scriitor. Cartea apare în Franţa, în 1992, iar în România în 1993 (prima ediţie la Editura Univers). În România va primi Premiul Uniunii Scriitorilor.

Firul epic principal este relativ simplu. Maria, personajul principal al romanului, alege, inexplicabil chiar şi pentru ea, să îl părăsească la Paris pe Iosif, bărbatul pe care-l iubea, ca să se întoarcă în România. Trăieşte câţiva ani într-o falsă şi relativă linişte, până când primeşte un semn de la scriitorul Iosif Rabovski, pe care îl lăsase la Paris şi care este personajul absent, dar nu mai puţin important, al romanului.

Iosif îi trimite noua lui carte, Ilustraţii pentru un roman neterminat, prin intermediul lui Erasm, personaj secundar, însă de un pitoresc aparte. Acest eveniment redeşteaptă amintiri care nu se stinseseră niciodată pe de-a-ntregul, generând criza Mariei. Este momentul în care începe drumul ei iniţiatic şi curativ. Textul este cel care o determină să acţioneze, este cel care o pune în faţa unor adevăruri ocultate o vreme. Citește mai mult »