Când nu mai ai vreme să-ți povestești viața…

E. Irving Couse, The Historian (Sursa)
E. Irving Couse, The Historian (Sursa)

…poate că ești oleacă prea ocupat. Zic și eu, nu dau cu paru’.

Despre legendele populare se spune că multe se vor fi născut la șezători de iarnă, la gura sobei, sau în hanuri, când oamenii se opreau și depănau seara povești. Își puneau astfel viața în cuvinte și-i dădeau o semnificație. Sau și-o așezau în contextul unor narațiuni străvechi.

Evangheliile, dar și o bună parte din Vechiul Testament, au circulat ca tradiții orale, tot povestite din gură în gură. Deci și acolo era nevoie de timp și de oameni care să se ocupe de depănat istorii.

Sunt multe lucruri care se leagă de povestea propriei vieți. Am putea începe de la povestea de la sfârșit de zi, când fiecare își spune mai pe lung sau mai pe scurt pățaniile zilei în familie. Și le dă un sens. Chiar și rugăciunea de seară, pentru cei care o practică, e un fel de poveste, o rememorare a celor înfăptuite peste zi.

Nepovestite, întâmplările dintr-o zi și dintr-o viață nu capătă sens, ci rămân disparate. Povestite, ele își pierd durata și detaliile, însă câștigă semnificație și coerență. Istorisirea le face să se lege și să însemne ceva.Citește mai mult »

Anunțuri

„Revoluţia” în alb-negru. Şi mai ales în gri

(Sursa)
(Sursa)

Primele imagini de la aşa-numita „revoluţie” din 1989, le-am văzut la televizorul alb-negru al unui vecin. Un televizor Opera, cu lămpi. Din când în când, trebuia închis, pentru că se supraîncălzea. Apoi pornea greu, că trebuia să se încălzească la loc. Din fericire, şi aparatura din studiourile TVR se supraîncălzea şi toată lumea lua o pauză. Necesară. Nimeni nu era antrenat să zacă ceasuri întregi în faţa televizorului. Nici logistica, nici infrastructura casnică nu erau suficient de bine dezvoltate şi adaptate.

Pentru noi, copii, culorile televizorului deschideau o lume distinctă care nu avea legătură cu viaţa noastră, o realitate paralelă şi fabricată. Însă foarte atractivă, de obicei. Dar de data asta, lucrurile stăteau altfel, pentru că, prin fire nevăzute, însă puternic resimţite, realitatea se lega de televizor. Mai precis, realitatea se infiltrase în cutia cu irealităţi.

Oamenii din televizor aveau feţele gri. Vorbeau din gri. Protestau în gri. Se speriau în gri. Se bucurau în gri. Se rugau în gri. Clădirile erau predominant gri. Dar în ele au apărut curând nişte găuri negre, ameninţătoare. Din găurile negre ale pereţilor ieşeau spaime şi moarte.

Soldaţii erau de un gri ce bătea spre negru. La fel şi taburile lor. Şi armele lor. Păreau foarte potriviţi pentru rolul de autori ai găurilor negre din ziduri. Dar nu se ştia cu precizie. Se vorbea despre terorişti. Mi-i imaginam negri, că acţionau probabil noaptea. Sau transparenţi, dacă nu-i vedea nimeni niciodată.Citește mai mult »

Copiii nimănui

(Sursa)
(Sursa)

Fac parte dintr-o generație ce a trăit suficient în comunism încât să aibă amintiri din acele vremuri (preponderent nostalgii ale copilăriei), dar care nu avea vârsta necesară pentru a participa activ și efectiv la Revoluție. Nici pentru a înțelege suficient de clar și de repede manevrele feseniste de manipulare din lunile care au urmat.

Trezirea noastră a avut loc – în cazul în care totuși s-a produs – relativ târziu, undeva după 1996, sub influența unor documentare mai explicite și mai revelatoare despre evenimentele pe care, cel puțin la nivel afectiv, le-am trăit și memorat fără să le înțelegem.

Un tovarăș congener susținea într-o postare pe FB că i s-ar părea necesar ca un roman precum Ferma animalelor să devină lectură obligatorie în programa școlară pentru a-i ajuta pe cei care cunosc comunismul numai din auzite și din istorie să înțeleagă mecanismele unui sistem totalitar.

Înclin să fiu de acord cu el, dar am o mare problemă. Care va fi „referentul” acestei ficțiuni. Altfel spus, cu ce imagine a comunismului vor putea elevii de azi compara ceea ce descoperă în creația literară?

Un alt congener, un pic mai tânăr, se interesa despre o carte sau despre un documentar de referință despre același eveniment fundamental pentru realitatea contemporană. Și, într-adevăr, avem nevoie de așa ceva, pentru că istoria oficială – de școală – a acelor zile este una destul de seacă și săracă în informații.

Or, după cum știm, aceasta este singura istorie care contează cu adevărat pentru a lăsa o anumită impresie asupra unor generații întregi. Așa cum mulți dintre noi am crescut cu comunismul lui Vasile Roiată și al ilegaliștilor simpatici (care unora încă nici nu le-a putut fi scos din memoria afectivă), generațiile de acum cresc cu o anumită istorie a faptelor din decembrie 1989.

Pentru a putea obține însă o imagine cel puțin mai complexă (dacă nu mai precisă) a evenimentelor și actorilor care le-au coordonat sau suportat, suntem nevoiți să facem investigații pe cont propriu. Cartea lui Deletant, cartea lui Cartianu, documentarul de pe youtube – toate sunt surse pentru care trebuie să-ți faci timp.

Dar, să fim cinstiți, puțini vor fi cei care dispun de timpul și interesul necesar pentru astfel de investigații individuale. Cei mai mulți vor avea comunismul din manuale, urmat de Revoluția din manuale, dublate de amintirile familiei și ale prietenilor. Țineți cont că aproape jumătate dintre români (și peste o treime dintre tinerii care au trătit puțin sau de loc în acel regim) sunt nostalgici după epoca lui Ceaușescu.Citește mai mult »

De ce nu ne place „revelația generală”?

Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842) wikipedia.org
Charles Doussault, Școală în „aer liber” (București, 1842)
wikipedia.org

În școlile de teologie drept-credincioasă se învață că există două modalități esențiale în care Dumnezeu s-a descoperit umanității: pe calea revelației generale și pe calea revelației speciale. Nu am de gând să țin o lecție de teologie, așa că vă promit să trecem repede peste partea asta.

Mă voi opri doar la revelația generală care se manifestă în natură, în istorie și în conștiință (dar asta o putem lărgi până la ființa umană în ansamblul facultăților ei). Ce vreau să demonstrez în acest text (nu foarte lung, sper) este că revelația generală nu prea este pe placul evanghelicilor, decât într-un sens foarte limitat.

Precizez că înțeleg preocuparea pentru revelația specială care este și mântuitoare, dar aș vrea să pledez și pentru necesitatea valorificării revelației generale, dacă tot ni s-a făcut parte de ea. Întrebarea din titlu va rămâne însă fără răspuns, fiindcă nu știu de ce nu place această revelație în mediul la care mă refer. Dar sper să aflu de la cei care vor comenta sau să căutăm un răspuns împreună.

Plec de la ideea general acceptată că Dumnezeul căruia se închină creștinii este transcendent și nelimitat, de unde consecința asumată de toți creștinii că îl putem cunoaște doar în parte. E adevărat că în Scripturi, în Biserică și în Cristos s-a descoperit în modul cel mai plenar, dar revelația generală ar trebui să fie un element complementar care să îmbogățească semnificația revelației speciale.

Constat însă – și sper să fiu contrazis și pus la zid pentru asta (abia aștept!) – că există un mare dezinteres pentru revelația generală. Ca și cum nu ne-ar preocupa deloc acea parte din Dumnezeire care se arată în natură, în om și în istorie.

Hai să luăm prima dată istoria. Atunci când te duci la medic, ți se cere să spui ce boli au avut părinții sau bunicii. Citește mai mult »

Toți suntem istorici (mai mult sau mai puțin onești)

via: eatingisart.com
via: eatingisart.com

Istoricii nu sunt acei oameni care povestesc tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru că este absolut imposibil să povestești tot trecutul. De pildă, dacă vrei să povestești un război, spui ce s-a petrecut în mare, cine a câștigat și cine a învins, ce arme s-au folosit, ce alianțe existau, ce strategii s-au adoptat, care au fost formele de relief ale câmpului de bătălie etc. Dar nu vei putea niciodată consemna deplasarea în front a fiecărui participant. Care are propria istorie, propriul viitor.

Așadar, istoricii sunt cei care selectează din istorie ceea ce li se pare lor semnificativ, iar pe urmă interpretează aceste fapte într-o anumită lumină. De cele mai multe ori, perspectiva asupra istoriei este una destul de puternic ancorată în prezent, în cultura și concepțiile istoricului care relatează.

Când privim spre propria viață, fiecare suntem asemeni istoricilor, căci selectăm anumite evenimente din trecut și le interpretăm într-un anume fel. Cel mai bine se vede asta atunci când intervine o schimbare majoră în viață (o convertire, un eveniment crucial) și când constatăm că o seamă de lucruri ce păreau esențiale sunt înlocuite cu altele, pe care nu le luam altă dată în seamă. Însă e limpede că și unele și altele erau prezente în memoria noastră, dar am făcut o selecție.

La sfârșit de an, se practică așa-zisele bilanțuri sau autoevaluări. Citește mai mult »

Marota războaielor religioase

thearma.org

De câte ori i se întâmplă câte unui agnostic, ateu sau anti-religios mai înfierbântat să înfiereze religia pe motiv că a provocat cele mai mari războaie din istorie, am observat că mulți creștini (că alte religii nu prea avem prin țară) pleacă privirea spășiți în semn de recunoaștere și asumare a acestui teribil adevăr.

Dar, dacă e să fim cinstiți cu istoria, singurele războaie care au cuprins prin amploare toată lumea n-au avut nimic religios în ele. Oricât de ingenios ai fi, e imposibil să demonstrezi că Puterile Centrale s-au aliat pe motive religioase, căci nu văd cum s-ar putea găsi o relație religioasă între protestantismul german, mahomedanismul otoman și catolicismul italian. Sau între ortodoxismul rus și protestantismul american.

Sau ce legătură va fi existat, din punct de vedere religios, între anglicanismul britanic și ateismul uresesist din tabăra aliaților? Ori între protestantismul pro-nazist german și șintoismul nipon? Cum se justifică religios alianțele României? Nu vi se pare evident că e stupid să susții așa ceva?

Singurele războaie cu adevărat religioase par să fie cruciadele. Dar acestea nu făceau excepție, ca modalitate de desfășurare, de la orice altă înfruntare militară a vremii – mai puțin cruciada copiilor, care a fost o monstruozitate demnă să fie condamnată ca atare. Triburile musulmane se căsăpeau între ele, independent de faptul că erau șiite sau sunite (deși exista o oarecare afinitate pe acest criteriu). Tot astfel, popoarele europene purtau războaie între ele chiar dacă împărtășeau aceeași credință.

Chiar e atât de greu de observat că în Coreea, în anii ’50 nu se înfruntau două religii? Că nici în Vietnam nu era în joc Dumnezeul creștin și ființele supreme orientale? Că nici în criza rachetelor din Cuba – care era să arunce lumea în dezastrul apocaliptic nuclear – nu aveam două religii în tranșee?

De unde atunci concluzia că religia e la originea tuturor sau a celor mai importante? Și ce-i cu atitudinea asta timorată a creștinilor care se simt cu musca pe căciulă, deși n-au ce să-și asume, în ultimă instanță, decât ceea ce Biblia numește „natură păcătoasă”?

Pe scurt, e o mare bazaconie să vorbești despre religie ca factor esențial generator al tuturor războaielor pământului. La fel cum e o bazaconie să sugerezi că în prezent religia e factorul declanșator al conflictelor armate. Orice om cât de cât inteligent știe că religia poate fi utilizată ca element manipulator. Dar la fel de bine se poate folosi orice altă ideologie.Citește mai mult »

Carol I – filmul

Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiaşi epoci. Toleraţi sau promovaţi – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a şi am văzut Un comisar acuză. Am fost duşi obligatoriu cu şcoala.

Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este ştiută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităţilor istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să înveţe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-şi contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.

Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viaţa lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei ţări urmează să fie ciopârţit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.Citește mai mult »

O dată la douăzeci de ani Iliescu face lifting facial

Am aflat cu stupoare din „Jurnalul Naţional” de luni… Aici musai să întrerup preafrumoasa şi stupefiata mea introducere pentru o paranteză mai lungă. Primul germene de suspiciune a tresărit când am văzut ziarul în care apare informaţia. Mi-am mărturisit şi cu altă ocazie neîncrederea în campania de restituire a istoriei române pre-revoluţionare iniţiată de acest cotidian. Prea mult prezent în trecutul povestit de dumnealor. Ce căuta, încă mă mai întreb, Băsescu pe prima pagină a unui număr „restaurat” al „Scânteii”? Doar coincidenţa face ca şi Antenuţele să nu-l aibă la inimă pe acelaşi personaj? Poate mai bine s-ar ocupat în detaliu numai de meciul Dinamo-Steaua, din ’88.

Îmi reiau cursul introducerii. Stupoarea mi se trăgea aşadar de la dezvăluirea că Ion Iliescu e, de fapt, „complotist” cu acte în regulă. Pe scurt, în martie 1989, el ar fi scris o scrisoare de protest pe care i-a înmânat-o lui Virgil Măgureanu (pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”) care urma să o paseze lui Ovidiu Trăznea (tot profesor pe la Academia Partidului), iar acesta să o trimită peste graniţă. Scrisoarea însă n-a mai părăsit niciodată ţara. Trăznea, care ar putea să confirme, a decedat. Un alt personaj implicat în chestiune – un fost ambasador, după declaraţiile lui Măgureanu – rămâne anonim din princina unui neaşteptat… lapsus al fostului şef SRI. Omul chiar insistă că nu-şi aminteşte. Să-l credem dară.

După ce am citit scrisoarea în întregime, am rămas cu nişte întrebări care nu-mi dau pace. Unele sunt mai direct legate de subiect. Altele îi dau târcoale mai pe departe. Dar n-am ce face, că nu pot scăpa de ele cu totul.

Trec peste amănuntul că scrisoarea nu este semnată, ci dată „anonimă”. Iar Securitatea, deşi îl pândea de zor, îi dă ocazia să se întâlnească fără oprelişti cu Măgureanu şi nu suspectează nimic. Or fi având şi ei rateurile lor, cine ştie?

Este notorie aplecarea comuniştilor către rescrierea trecutului. N-aţi învăţat cei mai mulţi că 23 Augúst/Libertate ne-a adus – pe spezele Partidului? N-aţi fost – cei mai apropiaţi de vârsta mea, probabil – deziluzionaţi că Vasile Roaită nici măcar n-a existat? Iar dacă a existat totuşi şi a murit cu mâna pe sirenă, cum se spunea, s-ar putea să nu fi avut nicio legătură cu comunismul? Mare parte din poveştile cu ilegalişti erau mistificări realizate în buna tradiţie sovietică (după cum dovedesc cercetători ca Eugen Negrici sau Ana Selejan). Ce ne-ar putea convinge că această scrisoare nu este o făcătură? Mai ales că există, deocamdată, o singură mărturie în favoarea ei. Oricum, nici măcar un specialist de talia sociologului Vladimir Tismăneanu nu pare foarte convins de autenticitatea misivei.

E cel puţin straniu că această dovadă este servită în treacăt tocmai de către un fost şef de serviciu secret numit în funcţie de partidul învingător (FSN), la propunerea lui Iliescu. O fi o coicindenţă asta, dar bizară coincidenţă. Cum se explică şi că lui Măgureanu i-a zburat porumbelul abia în 2008? Dacă „scăpa” această informaţie în vremurile bune, poate că vedeam un adevărat erou în persoana preşedintelui ţării, poate că-i făceam statuie încă din timpul vieţii. Atunci era un moment priincios. Că doar I.I. deja se jucase cu „nu candidez, ba candidez”, iar ţara tăcu mâlc şi-l votă într-un procent ruşinos de mare. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură între această apariţie tardivă şi imaginea din ce în ce mai şifonată a fostului revoluţionar-şef.

Să admitem însă că a existat această revoltă scrisă a lui Iliescu. Dacă o veţi citi, veţi constata că el îndeamnă la acţiune, la protest, la luptă. Oare chiar ştia că asta urmează să se întâmple? Sau ştia măcar că doar aşa poate fi speriat Ceauşescu? Iar dacă oamenii au ajuns să-i îndeplinească în decembrie visul lui primăvăratic, cum se face că i-a măcelărit pe unii şi după 22? Dacă e adevărat că „este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare din care provin şi pe care trebuie să le slujească”, atunci cum se face că aceste „organe” n-au simţit cu poporul?

Tot în acest text „apocrif”, fostul preşedinte al ţării critică dur clica din jurul lui Ceaşescu pentru indiferenţa pe care o manifesta faţă de popor. Surprinzător, toate clicile (mult mai cuprinzătoare numeric) care l-au înconjurat pe Iliescu după ’90 au manifestat aceeaşi indiferenţă dispreţuitoare faţă de ţărani (amintiţi-vă „retrocedările” de maxim 50 de ari făcute cu „permisiunea” lui imediat după ce a fost ales preşedinte), faţă de intelectuali (Piaţa Universităţii), faţă de muncitori (favorizarea minerilor şi a celor ce reprezentau mase electorale compacte). De ce a patronat cu seninătate de bunicuţă înţeleaptă şi pasivă toate furtişagurile care s-au făcut după revoluţie, din moment ce tocmai asta îl deranja teribil la ceauşeşti? Situaţia pare destul de similară, dacă ţinem cont că şi Ceauşescu părea se nu ştie exact ce se petrecea în ţară. Ba chiar ar fi în defavoarea lui Iliescu, care mereu voia să dea impresia că ştie foarte bine.

Documentul mai conţine şi referiri la compromiterea conceptelor de democraţie şi socialism „care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare…” Ar trebui văzut atunci de ce I.I. mânuia cu grijă toate mijloacele de propagandă împotriva partidelor istorice. Dacă pentru dânsul era atât de importantă expresia societăţii libere, de ce i-a contestat exprimările şi de ce i le-a cenzurat? De ce abia apariţia televiziunilor particulare a marcat şi o ascensiune semnificativă a altor forţe politice decât FSN-urile? De ce persecuţia împotriva Regelui Mihai?

Potrivit propriilor declaraţii, în ’71, după Tezele din iulie, a început îndepărtarea lui Iliescu din primele rânduri ale Partidului. Mergând mai în urmă, prin ’48-’49 îşi inaugura activismul politic şi social. Adăugaţi şi anul ’89 şi iese cum că o dată la vreo douăzeci de ani face o schimbare majoră de look. Oare ce-o fi determinat-o pe asta din urmă şi ce efecte va avea? D-l Vladimir Tismăneanu avansează o explicație, dar numai asta să fie? Sau ni se mai pregăteşte şi altceva?

Comunismul fiecăruia, comunismul tuturor

E ziua lui Ceauşescu. De naştere. Din nou vor apărea pe la televizor nostalgici cu buchete de flori, cu jerbe, cu frustrări, cu idei fixe, care îi vor căuta (presupusul) mormânt şi i se vor jeli despre vremurile pe care au ajuns să le trăiască. Cu atât mai mult cu cât am intrat în anul crizei.

Ceauşescu s-a dus (cel mai probabil). Dar ne-a lăsat să ne ocupăm de moştenirea comunistă din minţile şi inimile noastre, din manualele noastre, de pe străzile noastre. Avem o istorie mică, o istorie mare, o ideologie comunistă mai mult sau mai puţin altoită pe ADN-ul propriu, un trecut – toate trebuie administrate într-un fel. Nu cred că suma comunismelor individuale poate contura un comunism al tuturor.

Sunt mai multe feluri de comunism. În funcţie de cine îl istoriseşte, de cine l-a trăit, de mitologia proprie, de idiosincrazii, de contextul de atunci sau de cel de acum etc. Încerc să adun numai câteva repere de pe harta comunismelor ce ne parvin pe diverse căi.

Există, în primul rând, un comunism obiectiv, al documentelor. Parte din acestea au fost transferate către CNSAS şi unele au reuşit să vadă lumina zilei. Altă parte a rămas în grija SRI sau a altor instituţii de „interes naţional”.

Una dintre cele mai bătrâne instituţii care se străduie să recupereze memoria sinistră a comunismului carceral este Academia Civică. Sub oblăduirea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, această instituţie a adunat în jurul ei specialişti în istorie, a publicat cărţi şi, cu tenacitate, luptă pentru memoria noastră colectivă.

Vine la rând comunismul din Arhivele Naţionale ale României, care, în epoca lui Dorin Dobrincu, au fost deschise cercetătorilor. Nu e de mirare că au sărit la beregata lui tot felul de indivizi, când şi-au văzut ameninţate interesele sau protejaţii. Tot din iniţiativa arhivelor naţionale a demarat şi proiectul fototecii online a comunismului.

Avem apoi o adevărată instituţie în Memorialul durerii şi doamna Lucia Hossu Longin. Continuu să mă mir cum a reuşit femeia asta să scoată din arhive documente şi cum de n-a fost scoasă din grila de programe a TVR (ci, cel mult, mutată la ore mici, cu rating minim).

Din păcate, în bizara noastră Românie, până nu demult, preşedintele avea un comunism al său, pe care ni l-a prezentat într-un celebru raport, iar prim-ministrul ţării (Tăriceanu) avea propria variantă de comunism. O aberaţie propagandistică.
Iată încă vreo câteva nume importante, angajate în analiza comunismului (într-un fel sau altul): Vladimir Tismăneanu, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Ana Selejan, Eugen Negrici, Stejărel Olaru, Armand Goşu.

„Jurnalul Naţional” e de multă vreme preocupat de istoria comunismului. Mai multe suplimente ale cotidianului menţionat au avut ca subiect diverse momente ale „epocii de aur”. Cel mai recent proiect este însă Scânteia. Nenorocirea face ca acest ziar să aparţină lui Dan Voiculescu. Iar ce atinge respectivul, spurcă inevitabil. Am văzut un număr al acestei pseudo-„Scânteia” care-l avea pe prima pagină pe Băsescu (Traian Băsescu reprezintă pentru trustul Intact ceea ce e Elodia pentru „trustul” OTV – o stupidă obsesie). Iar un altul îl elogia pe Brucan. Aştept un număr care să-l ridice până la cer pe „dizidentul” Adrian Păunescu. Acest proiect se prelungeşte şi în blogosferă.

Că tot am veni vorba de bloguri, acestea cuprind un larg evantai de comunisme. Există comunismul d-lui Marius Mioc din Timişoara. În mare parte, aici găsiţi documente audio-video însoţite de textul transcris al replicilor. Mi s-a părut deosebit de util, un gest recuperator lăudabil.

Am găsit un blog care m-a încântat. Igu a inţiat proiectul „La trecut”, care s-a bucurat de mare succes (mai ales printre emigraţi). Iată un soi de nostalgie pe care o găsesesc inocentă în felul ei. Nu e o vină faptul că unii am copilărit în comunism. Iar chestiile ce se regăsesc pe blog sunt reperele unei vârste în primul rând. Ele rememorează farmecul copilăriei, nu fac apologia unei epoci odioase. Cei care v-aţi născut înainte de ’89 trebuie neapărat să vă uitaţi pe respectivul blog, fiindcă veţi redescoperi o lume de obiecte şi momente care vă erau familiare.

Și „generaţia în blugi” cred că îşi are nostalgiile ei legitime. Desigur că de aici ar trebui să extirpată (ceea ce s-a întâmplat cam de la sine) retorica patriotard-lacrimogenă – şi înlocuită eventual cu un patriotism pragmatic, al lucrului bine şi onest făcut. Cât despre personajul central al Cenaclului Flacăra, acesta va rămâne un controversat. Nu cred, oricât s-ar strădui el să ne demonstreze, că Adrian Păunescu a fost un adversar al lui Ceaşescu. Aşa cum alţii au fost reduşi la tăcere, şi el putea fi făcut să dispară. Nimic nu era prea greu pentru Securitate. Doar Sergiu Nicolaescu se mai laudă că l-a înfruntat pe dictator. De ce atunci Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Piţa, Mircea Danieliuc etc. au fost interzişi, iar „marii artişti” ai poporului zburdau, scuipând în faţa terorii? Cum de lesa lor a putut fi ruptă, fără ca nimeni să plătească?

La capitolul nostalgii mai întârzii niţel doar pentru a vă aminti un adevărat vestigiu al comunismului şi o dovadă despre cum poate supravieţui comunistul de elită în epoci (aparent) defavorabile: Ion Iliescu.

Dar şi cei din afara ţării aveau comunismul lor. Unul dintre cele mai crunte l-a avut, cu siguranţă, Europa Liberă, cu Noel Bernard, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Frunză, Vlad Georgescu, Max Bănuş, Nestor Rateş, Neculai-Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii. Mai mulţi dintre directorii acestui post radio – considerat cel mai important adversar al regimului comunist – au murit de cancer, se presupune că din pricina unor iradieri.

Europa Liberă e, într-un sens, doar un caz particular al exilului românesc. Unul dintre momentele care au marcat puternic imaginea comunismului în percepţia occidentală a fost cel al mărturiei lui Richard Wurmbrand în faţa Congresului SUA. În Franţa însă, abia expulzarea lui Paul Goma (căruia i s-a retras cetăţenia română) a marcat conştiinţa publică şi percepţia asupra ideologiei de stânga. Revelaţiile pe care le aducea scriitorul din România proba suplimentar teroarea din spatele „cortinei de fier”, pe care deja o demascase Arhipelagul Gulag. De altfel, scriitorul basarabean a fost supranumit de către presa occidentală „Soljeniţîn român (sau al românilor)”.

Un alt mare scriitor român contemporan, Norma Manea, ajuns în exil prin anii ’80, a meditat în mai multe volume asupra relaţiei dintre puterea comunistă şi societatea românească.

Comunismul a produs de asemenea o întreagă literatură memorialistică şi/sau carcerală. Înşir câteva titluri, dintre cele mai cunoscute: N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, R. Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, Lena Constante – Evadarea tăcută, Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, N. Balotă – Caietul albastru, I.D. Sârbu – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, C. Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.

Ceauşescu ne-a lăsat o moştenire grea. Un comunism polifonic căruia noi să-i prindem linia melodică principală. E greu, în deosebi când nu mai ai „ureche” pentru aşa ceva. Poate că din acest testament dispersat în nenumărate fascicule cel mai mult n-ar trebuie să ne intereseze cine şi ce, cât mai ales s-a făcut mult rău. Nu spun asta întru absolvirea celor care s-au regrupat şi ocupă funcţii strategice. Și nu e vorba de a obnubila orice referire la actori, ci e mai mult o chestiune de accent: piesa era odioasă. Să nu scăpăm asta din vedere.

Tristesse

liescu e trist. Ori poate că e furios. De fapt, cine ştie la ce se gândeşte? Susţine că erau nişte „dezaxaţi”, nişte „puşlamale”. Dar ei spun că, dimpotrivă, monedele cu care au aruncat spre fostul preşedinte al republicii reprezentau „arginţii lui Iuda”, ai trădătorului.

Comentând evenimentul, unii remarcau încărcătura emoţională a gestului şi lipsa lui de raţionalitate. Într-adevăr, nu e prea multă raţiune, dar e un mesaj simbolic foarte puternic. Iar simbolul nu se vrea raţional. Analiştii au greşit categoriile. Dacă cineva ar fi încercat să-l asasineze pe Iliescu sau dacă ar fi vrut să-l atace cu obiecte cu adevărat periculoase se putea discuta despre porniri iraţionale, despre răbufniri necontrolate ale unor emoţii mult timp reprimate.

Însă monedele nu puteau să-i pună în pericol viaţa. Cel mult se alegea omul cu nişte vânătăi minore. Dar tâlcul acestei acţiuni este mult mai grav decât o prezumtivă crimă generată de ură. Există posibilitatea ca această manifestare să însumeze mai multe voci, să fie reprezentaţia pe care o dă un întreg cor de nemulţumiţi. Sunt şanse mari ca întâmplarea de acum să însemne că, în ciuda aparenţelor, oamenii n-au uitat şi aşteaptă încă să se facă dreptate.

Cred că lui Iliescu i se scurge printre degete o iluzie. Această statuie (nu se mai poartă, că altfel sigur era ecvestră) care-l reprezenta pe el în chip de eliberator s-a dovedit a fi din gips. Era doar mulajul pe care istoria îşi încercase o idee. Probabil că falimentară. Justiţia l-a absolvit de orice vinovăţie în urmă cu nu foarte multă vreme. Totuşi, n-a fost primit în ovaţiile mulţimilor prosternate în faţa meritelor sale incontestabile.

Există un amănunt care s-a fixat în mintea multora ca un cui ruginit (şi foarte dureros). Afară e întuneric. În Bucureştiul răsculat se trage de peste tot. Nu se ştie cine trage, dar se vede că unii cad morţi, alţii sunt răniţi. Apare la balconul CC-ul izbăvitorul Iliescu. Cu toate că, împreună cu toţi cei din balcon, se află în plină lumină, nimeni nu încearcă să-l împuşte. În schimb, în întunericul de jos, atunci şi în nopţile care vor urma, oamenii simpli vor continua să moară. Nu poţi să nu te întrebi de ce.

Iar acest episod e doar un exemplu. Cei care au fost acolo probabil că au văzut şi auzit mai multe, iar mai târziu au înţeles mai multe. Faptul că tăceau n-a fost din pricină că li s-ar fi şters amintirile, ci probabil că aşteptau. Nu ştiu în ce măsură se poate paria pe memoria acestui popor, dar Iliescu e pe cale să piardă tocmai acest pariu. Aplombul şi siguranţa cu care îşi etala meritele pe care le-a acumulat în slujba poporului sunt pe cale să fie subminate de către elementele „diversioniste”.

Cred că Ion Iliescu se teme că istoria i-ar putea juca un renghi nefericit chiar spre capătul carierei şi al vieţii. Dacă el chiar crede în propria persoană şi consideră că este un om bun, care şi-a făcut datoria faţă de ţară într-un moment critic, atunci înclin să conchid că Iliescu e trist. Probabil că nu poate pricepe cum de i-a putut trece cuiva (dintre revoluţionari) prin minte să îl conteste. Cum de a avut vreodată contestatari, la cât bine a făcut acestei naţii. De unde atâta lipsă de respect? E trist ca un părinte care se trezeşte că, fără să aibă motive, copiii i-au sărit în cap şi îl contestă. şi chiar dacă cei care l-au luat la ochi au fost, cum zicea el, nişte „puşlamale”, nu cred că poate să nu se întrebe de ce nu i-au luat ceilalţi partea. De ce nu s-or fi indignat din cauza acestui gest nedrept? Oare îl aşteaptă azilul istoriei? Cine ştie?… Dar cum să nu te întristezi…