Ne pot face sărbătorile mai buni?

De Paște sau de Crăciun, cei care merg la biserică sunt, în general, mai mulți și mai bine îmbrăcați. Nu doar că oamenii se gândesc ceva mai mult la „cele sfinte”, dar simt și nevoia să îmbunătățească nițel aspectul exterior, forma de prezentare. Atât prin veșminte, cât și prin participarea ca atare se transmite un plus de interes, mai multă solemnitate și un soi de prospețime. E că startul unui maraton când multă lume se prezintă fresh, cu ținuta încă impecabilă și cu speranțele neîncercate.

Sunt adesea blamați creștinii care dau pe la biserică doar cu prilejul marilor praznice de peste an. E într-un fel de înțeles nemulțumirea pentru slaba frecvență din restul anului. Cu siguranță, e mult formalism și destulă indiferență în stilul acesta de relație cu biserica.

Și totuși… Am remarcat cu ani în urmă, la slujba de Înviere, de la miezul nopții, că Ioan Hrisostom semnalează creștinilor marca excepțională sub care stă această sărbătoare. În esență, el spune că bucuria e atât de mare, încât absolut niciun motiv (perfect legitim în alte împrejurări, probabil) nu ar trebui să împiedice comunitatea să se strângă laolaltă și să celebreze victoria lui Cristos. Trândavii și mincinoșii, delăsătorii și pătimașii sunt toți chemați să asiste.

De ce? Unul dintre motivele pe care le bănuiesc e că această bucurie are potențial contagios. Și chiar așa, de ce ar fi sărbătoarea un prilej de dojană pentru creștinii la „fără frecvență”? De ce nu ar fi, la fel de bine (ba chiar mai bine) un prilej de a arăta tuturor ce pierd dacă nu vin?

Căutătura încruntată și vorba dojenitoare au virtuțile lor. Dar sugerează involuntar că salahorii sunt nemulțumiți de cei care vin doar când e rost de spectacol și de sărbătoare. În rest, ei nu pun umărul să ducă greul. Se pune accentul, cel mai probabil în chip nedorit, pe ideea de corvoadă. Sau, dimpotrivă, creștinii care bifează cu regularitate toate activitățile par o castă superioară de inși mai merituoși decât restul.

Or, dacă tot sunt prezenți mai mulți în biserică, sărbătoarea ar putea fi folosită pentru a etala tot ceea ce face creștinismul să fie fascinant, irezistibil, autentic și real. Învierea, de pildă, e evenimentul care dă sens credinței, care anticipează și introduce noua împărăție, care configurează radical datele întrupării. Abia după deznodământul Învierii speranța omului are un temei și împăcarea sa cu Dumnezeu devine viabilă.

Se poate vorbi despre abisul întrupării, despre improbabila ipostază a unui Dumnezeu-om. Despre scindarea ființei umane, despre depărtarea abisală a omului de Dumnezeu și de semeni… Nu chestii facile sau amuzante, dimpotrivă. Dar nici scorțoșenia virtuoșilor silitori, cum nu se mai întâmplă…

Există atâta bogăție, valoare și frumusețe în creștinism încât ar fi păcat să rămânem de sărbători la dojana moralistă. Și când sunt atât de multe motive de uimire și bucurie, să rămânem la atitudinea ranchiunoasă a fiului cel mare, nemulțumit că risipitorii încă mai profită de libertatea lor neîngrădită.

Nu știu dacă sărbătorile ne pot face mai buni. Probabil că doar scot din noi ceea ce zace tot anul acolo. Dar cu siguranță sărbătorile sunt un prilej de a etala tot ceea ce motivează un creștin să fie bun, milos, încrezător. Iar dacă astea nu sunt suficiente pentru ca un privitor ocazional să devină măcar curios, atunci nici culpabilizarea dăscăloasă nu cred că are șanse mai mari.

Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere? Citește mai mult »

Moartea creștinismului și viitorul său

De multe ori [creștinismul] a murit și s-a ridicat din morți
fiindcă avea un Dumnezeu care cunoștea drumul afară din mormânt.
(G.K. Chesterton)

E foarte răspândită opinia că civilizația iudeo-creștină e asaltată din toate părțile și că se dorește lichidarea moștenirii creștine a Occidentului. Sunt destui adepți și detractori care deja cântă sumbru prohodul credinței creștine, unii jelind în avans, iar alții jubilând în așteptarea unei lumi (mult) mai bune.

Și totuși, dacă creștinismul chiar trebuie să moară? Dacă exact acesta este gestul necesar? Tocmai pentru a se putea lepăda de tot felul de… aderențe. Fiindcă, „dacă grăuntele… nu moare”, nu poate rodi. În creștinismul real, viu, autentic, victorios, moartea este mereu însoțită de promisiunea învierii. Dacă șansa creștinismului stă tocmai în moartea lui?

Chesterton susține că, de fapt, creștinismul a mai trecut prin această experiență de cel puțin 5 ori în istorie. Asta la nivel global. Dar câte alte morți locale, punctuale va fi parcurs? Forța creștinismului stă și în capacitatea sa de a muri, dacă întemeietorul acestei religii are dreptate. Căci moartea nu poate înghiți decât ceea ce este al ei.

Cristos promite că „porțile locuinței morților” nu vor birui Biserica. Atunci înseamnă că această poartă nu este nicidecum spre un drum înfundat. Moartea creștinismului nu e o veste proastă, ci promisiunea unui alt viitor. Mai puțin dependent de toate aluviunile din trecut. Un viitor revigorat, care poate aduce și lumii perspectiva speranței.

Când se amestecă prea mult cu mediul său cultural, creștinismul se istovește, devine un instrument, se birocratizează. Oamenii care îl propovăduiesc se agață de el ca de un colac. Dar creștinismul nu este o tehnică de supraviețuire, ci o religiei a speranței, vieții și învierii.

Cristos dă vinul cel bun la urmă. La spartul petrecerii. Când lucrurile par să fi ajuns (iarăși!) la final. Când toată lumea așteaptă încheierea. De ce n-ar fi și acum la fel? Criza, în creștinism, nu înseamnă niciodată disperare sau lipsă de orizont, ci întotdeauna o șansă în plus, o nouă perspectivă, ieșirea din obișnuință, posibilitatea unui salt în gol. În timpul războiului, C.S. Lewis ajuta, prin mesaje radio, sute de mii de britanici să-și înțeleagă mai bine credința. În timpul ciumei, creștinii îngrijeau bolnavii și îngropau morții.

Într-un creștinism confortabil, cultural, civilizat, cum e al nostru, e foarte greu să-ți dai seama dacă, atunci când deplângi soarta creștinismului – sub presiunea progresistă sau musulmană –, realmente îți pare rău de creștinism sau încerci să-ți scapi pielea. De fapt, poate că nu facem decât să ne plângem de milă și să mărturisim, involuntar, că ne socotim prea valoroși ca să ne fie luat obiectul care ne asigură o existență tihnită. Greu de spus dacă ne îngrijorează soarta lumii decreștinate sau vrem să supraviețuim cu toate instituțiile noastre.Citește mai mult »

Atunci când nu se mai vede nimic

Sunt nopți când întunericul e atât de apăsător de parcă ar avea propria lui greutate. Când parcă se lăfăie peste omenire și oamenii gâfâie obosiți, încovoiați, bodogănind în barbă. Noroc că avem televizor și alte ieșiri din astea și nu simțim toți deodată această apăsare. Dar pe unii tot îi ajunge și îi cocârjează cât e noaptea de lungă.

Și nu doar că e un întuneric greu, ci mai pare și instalat definitiv. Ca și când ar fi înghițit orice lumină de dincolo de el. Ca și când ar fi capătul. Ăla pe care toți îl așteptăm, dar nimeni nu știe exact cum va fi – chiar dacă unii se laudă pe la colțuri.

În acel soi de beznă devine imposibil să mai gândești ziua de mâine. Ți se închide nu numai orizontul, ci și mintea, capacitatea de a face planuri, de a întreține fitilul acela de speranță care îți permite să spui banalități precum: mâine trebuie să dau un telefon sau să duc mașina la spălat. Totul e departe, e colosal de greu și dureros de imposibil.

Ca și cum ai locui într-un sicriu îngropat dintr-o regretabilă eroare. Și tot ce mai ai de făcut e să aștepți să se termine aerul și să vezi cum e să te sufoci.

Înțelegi atunci ca pe-o rană cât ești de singur, că nu se poate trece dintr-un sicriu din ăsta într-altul. Că lumea o să-și urmeze cursul și în absența ta. Căci s-ar putea să fii jelit, dar nu te va ajuta cu mai nimic. Că s-ar putea să ți se ducă dorul, dar nu știi dacă vei avea habar de asta sau dacă te va putea interesa.

Iar cel mai rău doare atunci străfulgerarea că s-ar putea ca toate astea să nu aibă sens, că totul e degeaba. Citește mai mult »

Michael Card – „Why?” / Cătălin Lata – „De ce?”

Why?

Why did it have to be a friend
Who chose to betray the Lord?
Why did he use a kiss to show them?
That’s not what a kiss is for.
Only a friend can betray a friend,
A stranger has nothing to gain.
And only a friend comes close enough
To ever cause so much pain.

And why did there have to be a thorny
Crown pressed upon His head?
It should have been a royal one
Made of jewels and gold instead.
It had to be a crown of thorns
Because in this life that we live
For all who seek to love, a thorn
Is all the world has to give.

And why did it have to be
A heavy cross He was made to bare?
And why did they nail His feet and hands?
When his love would have held Him there.
It was a cross for on a cross
A thief was supposed to pay.
And Jesus had come into the world
To steal every heart away.

Și varianta în română (în interpretarea lui Cătălin Lata):Citește mai mult »