Ne pot face sărbătorile mai buni?

De Paște sau de Crăciun, cei care merg la biserică sunt, în general, mai mulți și mai bine îmbrăcați. Nu doar că oamenii se gândesc ceva mai mult la „cele sfinte”, dar simt și nevoia să îmbunătățească nițel aspectul exterior, forma de prezentare. Atât prin veșminte, cât și prin participarea ca atare se transmite un plus de interes, mai multă solemnitate și un soi de prospețime. E că startul unui maraton când multă lume se prezintă fresh, cu ținuta încă impecabilă și cu speranțele neîncercate.

Sunt adesea blamați creștinii care dau pe la biserică doar cu prilejul marilor praznice de peste an. E într-un fel de înțeles nemulțumirea pentru slaba frecvență din restul anului. Cu siguranță, e mult formalism și destulă indiferență în stilul acesta de relație cu biserica.

Și totuși… Am remarcat cu ani în urmă, la slujba de Înviere, de la miezul nopții, că Ioan Hrisostom semnalează creștinilor marca excepțională sub care stă această sărbătoare. În esență, el spune că bucuria e atât de mare, încât absolut niciun motiv (perfect legitim în alte împrejurări, probabil) nu ar trebui să împiedice comunitatea să se strângă laolaltă și să celebreze victoria lui Cristos. Trândavii și mincinoșii, delăsătorii și pătimașii sunt toți chemați să asiste.

De ce? Unul dintre motivele pe care le bănuiesc e că această bucurie are potențial contagios. Și chiar așa, de ce ar fi sărbătoarea un prilej de dojană pentru creștinii la „fără frecvență”? De ce nu ar fi, la fel de bine (ba chiar mai bine) un prilej de a arăta tuturor ce pierd dacă nu vin?

Căutătura încruntată și vorba dojenitoare au virtuțile lor. Dar sugerează involuntar că salahorii sunt nemulțumiți de cei care vin doar când e rost de spectacol și de sărbătoare. În rest, ei nu pun umărul să ducă greul. Se pune accentul, cel mai probabil în chip nedorit, pe ideea de corvoadă. Sau, dimpotrivă, creștinii care bifează cu regularitate toate activitățile par o castă superioară de inși mai merituoși decât restul.

Or, dacă tot sunt prezenți mai mulți în biserică, sărbătoarea ar putea fi folosită pentru a etala tot ceea ce face creștinismul să fie fascinant, irezistibil, autentic și real. Învierea, de pildă, e evenimentul care dă sens credinței, care anticipează și introduce noua împărăție, care configurează radical datele întrupării. Abia după deznodământul Învierii speranța omului are un temei și împăcarea sa cu Dumnezeu devine viabilă.

Se poate vorbi despre abisul întrupării, despre improbabila ipostază a unui Dumnezeu-om. Despre scindarea ființei umane, despre depărtarea abisală a omului de Dumnezeu și de semeni… Nu chestii facile sau amuzante, dimpotrivă. Dar nici scorțoșenia virtuoșilor silitori, cum nu se mai întâmplă…

Există atâta bogăție, valoare și frumusețe în creștinism încât ar fi păcat să rămânem de sărbători la dojana moralistă. Și când sunt atât de multe motive de uimire și bucurie, să rămânem la atitudinea ranchiunoasă a fiului cel mare, nemulțumit că risipitorii încă mai profită de libertatea lor neîngrădită.

Nu știu dacă sărbătorile ne pot face mai buni. Probabil că doar scot din noi ceea ce zace tot anul acolo. Dar cu siguranță sărbătorile sunt un prilej de a etala tot ceea ce motivează un creștin să fie bun, milos, încrezător. Iar dacă astea nu sunt suficiente pentru ca un privitor ocazional să devină măcar curios, atunci nici culpabilizarea dăscăloasă nu cred că are șanse mai mari.

Să recunoști un dar…

(Sursa)
(Sursa)

Una dintre marile cazne de care se plânge toată lumea – încât și codul bunelor maniere psihologice acceptă concesii – este să găsești „cadoul perfect” pentru cineva, indiferent cine. Zic că s-a ajuns la concesii fiindcă o doamnă psiholog care vorbea la radio conchidea că e acceptabil și să dai bani în loc de cadou. Ca să nu-ți stresezi neuronul peste măsură.

La grea trudă trebuie să te înhami an de an să intuiești și ce i-ar plăcea celuilalt, să-l și surprinzi (plăcut!), să-l și impresionezi și să te simți și tu victorios că ai făcut exact ce trebuia.

Totuși, o sarcină cel puțin la fel de dificilă (deși înclin să cred că e chiar mai solicitantă) e să recunoști un dar. Mai ales atunci când nu prea ai nevoie de el, când ai cam de toate și îți poți oferi singur orice ți-ai dori.

Miza nu cade pe a ști să primești un dar care ți se face. De bine de rău, ne-am civilizat și ne putem educa să nu facem grimase nasoale. Accentul cade pe a nu presupune din start că ți se cuvine, ci a aprecia ce face celălalt, ăla care-și bate capul să te cadorisească. A vedea, dacă vreți, cadoul din perspectiva celui care-l oferă.

Când nu ești într-o stare de spirit adecvată, e foarte greu să apreciezi trențele copiilor adunate într-un ghem inform ca fiind un cadou făcut cu inimă și cu cine știe câtă trudă. Altfel spus, îmi pare dificil să recunoști un cadou pentru ceea ce este în raport cu dătătorul lui.Citește mai mult »

Câtă neliniște încape într-un Crăciun?

Nașterea Domnului - Andrei Rubliov (sursa)
Nașterea Domnului – Andrei Rubliov (sursa)

„Christos s-a născut!” Oare? I-ați văzut certificatul de naștere? Aveți dovezi din trei surse independente (și credibile)? Arată lumea asta ca și cum binele ar fi venit în lume și ar fi biruit răul? De unde știm că s-a născut?

Din Cartea lui? Păi, cine ar scrie (sau, mai exact, ar dicta) o carte întreagă despre sine însuși și să se omită tocmai el din poveste? Sau cine care scrie despre „zeul” lui îl omite tocmai pe cel despre care scrie? Mărturii din exterior? Puține și ambigue. Mărturii târzii? Din ce în ce mai multe. Dar mai ales ale adepților lui.

Ce-i interesant însă e că toți ne străduim să-l atestăm științific că a existat. Unii l-au fixat bine în icoane sau în statui. E acolo, îl vedeți? Alții vor să-l ateste cu argumente pentru rațiune. E ironic că tocmai cel care sfidează orice rațiune este căutat asiduu tocmai prin rațiune.

Nu zic că icoanele sau dovezile istorice n-ar avea niciun rost. Au rostul lor. Dar toate ar trebui să deschidă o cale, nu să o închidă. Dacă ele dovedesc că, într-adevăr, s-a născut Christos, aventura abia din acest punct începe.

Incertitudinile abia de aici înainte urmează. Certitudini interioare? Foarte bine. Unii au mai multe, alții mai puține. Unii le fabrică, alții le capătă. Cine poate să le judece?

Numai să nu ne împotmolim în ele. Să nu ne blocăm ca și când am fi ajuns la capăt. Tremurul interior, fiorul, disperarea, teama, speranța, dorul, credința. Toate astea n-ar avea niciun sens dacă certitudinile ar presupune acceptarea unor adevăruri cunoscute și incontestabile. Dacă toate lucrurile ar fi sigure și demonstrate fără putință de tăgadă.

Însăși data sărbătorii Crăciunului e una convețională. Poate ca să exprime imprecizia. Ca să nu poată fi idolatrizat. Ca să nu fie capătul de drum, ci doar o dată provizorie, o oprire pe parcurs. Ca să poată fi confundat cu un mit de către cine așa dorește.Citește mai mult »

Millenium – Creștini, Crăciunul a sosit

O piesă care nu o dă pe după deget, cu tot felul de eufemisme care să atenueze sensurile tari ale Crăciunului.