Greșeli pe care le fac pastorii în „social-media”

Diagramă cu tipuri de „social-media” (Brian Solis and JESS3 - sursa)
Diagramă cu tipuri de „social-media” (Brian Solis and JESS3 – sursa)

Mă grăbesc să traduc câteva idei din articolul „Five Mistakes Pastors Make On Social Media”, scris de Marty Duren, pentru Christianity Today.

Articolul pornește de la niște statistici, care să convingă liderii de necesitatea atenției acordate acestui fenomen.

Am tradus și adaptat – cu destulă libertate – doar „diagnosticele” și câteva „simptome”.

  1. Nu sunt prezenți în „social-media”. Rețelele de socializare îi asigură, practic, pastorului echivalentul unui post propriu de televiziune și radio. O „oportunitate” ce nu-ți poți permite s-o ratezi.
  2. Nu sunt consecvenți/constanți – adică postează doar din an în paști. Se recomandă postări ritmice pe blog, angajare în dialoguri pe facebook și prezență constantă (odată ce omul a intrat în horă).
  3. Se limitează să atace. Ar trebui să se vadă și ce susțin, nu doar ce contestă (mereu) – sistemul politic, moravurile publice etc.
  4. N-au simțul umorului (sau nu-l folosesc). Nu e o virtute în sine sobrietatea încruntată.
  5. Presupun că „social-media” este un mediu nociv/malefic în sine. Social-media este o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău.

Articolul integral (e în engleză, dar e scurt și scris într-un limbaj foarte accesibil) poate fi citit aici.

Anunțuri

Înainte de turul II – candidații și mediile de comunicare

Ponta Iohannis
Printscreen după Wikipedia

Candidații

În ciuda celor spuse până acum și în ciuda criticilor aduse „dreptei”, nu cred nici pe departe că e totuna pe cine votăm. Din start spun, ca să nu existe dubii, că optez pentru Iohannis.

Hai să mă ocup puțin de el. Nu l-am urmărit cu foarte mare atenție, ci numai atât cât să îmi fac o idee ce are de spus și ce susține pe câteva teme mai importante și controversate. Dar mi-e destul de clar că nu e un Făt-Frumos neprihănit, impecabil în exprimare și purtare.

Ce mi se pare însă destul de ciudat e că unii îl preferă pe Ponta (deși nu-i recunosc vreo calitate) numai și numai pentru faptul că Iohannis nu e pe atât de angelic pe cât ar trebui să fie candidatul ideal sau pentru că are în spate PNL și PDL (dar pe cine, păcatele lui, să aibă? Pe Iuliu Maniu?). Pot înțelege mecanismul sentimental al acestei basculări, dar mi se pare că e o eroare să votezi numai ca să te răcorești de nemulțumire.

Sunt afirmații ale lui Iohannis destul de bizare, fără-ndoială. Dar îl suspectez mai degrabă că e din fire mai spartan, mai bolovănos în exprimare. Cred că niciodată n-a fost deosebit de iscusit în mânuirea cuvintelor, poate și din cauza faptului că e neamț și probabil că gândește în limba sa maternă.

Dar nu pot să nu remarc că, dacă a fost nevoie să se scotocească în trecutul lui până la pretinsul „trafic” cu copii, s-ar putea să nu existe prea multe bube ce pot fi speculate de adversari. Numărul caselor lui chiar nu mă interesează. Contează, e drept, procedura prin care le-a obținut.

Adaug la plusuri faptul că și-a construit singur o carieră ca profesor de fizică, cu facultatea terminată într-o vreme când încă se făcea carte serioasă. Tot un plus e și faptul că a obținut un al doilea mandat de primar al Sibiului cu aproape 90% din voturi, deci când oamenii știau deja ce îi poate pielea.

E păcat că coboară în cloaca limbajului pesedist, e păcat că are în spate figuri compromise, poate că nu e nici măcar cel mai potrivit candidat al „dreptei”, dar altul nu este momentan. Și sigur face notă discordantă cu Băsescu și Ponta. E alt gen de om și alt gen de prezență. Mai frust, mai rece, dar mai puțin limbut și șmecheraș.

Fricile legate de viitor pot fi în egală măsură aplicate fiecărui candidat în parte. Avem vreo garanție că ceea ce spun ei va fi așa și peste 1 an sau peste 4? Nu! Dar putem discuta credibilitatea personajelor…Citește mai mult »

În agora virtuală (R)

Harta internetului (sursa)
Harta internetului (sursa)

Textul e mai vechi, dar am zis că merită readus în atenție. Măcar pentru a vedea dacă și-a pierdut sau nu din actualitate. Pe atunci, Facebookul nu avea atâta popularitate.

Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu… Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Cu timpul au apărut, din mai multe motive, din ce în ce mai multe „centre” ale unei comunităţi, până aproape la dispariţia unui centru al oraşului. În zilele noastre centrul fie este atât de aglomerat încât nu-l mai deosebeşti de alte zone, fie există un centru, dar care nu se află în mijlocul oraşului, deoarece oraşul s-a extins nesimetric. Mai există şi varianta în care centrul şi-a pierdut funcţia de a aduna lumea pentru diferite chestiuni.Citește mai mult »

Schisma maidaneză

Giuseppe Canino http://pt.wikipedia.org/wiki/Ficheiro:Canino.png
Giuseppe Canino
http://pt.wikipedia.org/wiki/Ficheiro:Canino.png

Când s-a produs marea Schismă (poate că singura demnă de o majusculă) între Biserica de Răsărit și cea de Apus, s-au invocat mai multe motive care ar fi stat la baza ei. Istoricii și teologii nu prea mai cred în temeinicia lor (de pildă, existau opoziții de genul: preot cu barbă/fără barbă, preot căsătorit/celibatar, pâine dospită/nedospită). Cam toată lumea e însă de acord că schisma respectivă era atât de evidentă deja, încât orice pretext era bun. Și, de altă parte, de fiecare pretext atârnau diferențe teologice semnificative.

Se pare că, din când în când, istoria ne mai aduce în cale câte un motiv de schismă d-asta mai mică, între doi presupuși prieteni, între amici de pe facebook sau chiar între prieteni declarați. Prin titlu mi-am definit deja obiectivul, așa că n-am să mă lansez într-o analiză a motivelor temeinice care duc prietenii sau căsnicii la destrămare.

Am să amintesc doar, înainte de a intra în subiect, că n-am mai văzut atâta înverșunare și asemenea polarizare în spațiul virtual de pe vremea „loviturii de stat” a USL-ului. Numai atunci riscai să termini orice dialog banal într-un scandal cu scântei.

Maidanezii sunt iarăși un pretext pentru „schisme”. Zic că sunt pretext pentru că nu-mi pot imagina o relație atârnând de viața sau moartea unui câine (sau a zece mii de câini). Părerea mea e că altele sunt resorturile înverșunărilor, dar nu am în intenție să le explorez. Cred că e problema fiecăruia „să se cerceteze dar pe sine însuși” și să vadă ce descoperă.

Sunt însă aproape convins că astfel de schisme sunt favorizate de mediul virtual și nu s-ar mai putea consuma cu aceeași ușurință pe viu. Când l-ai vedea pe celălalt în persoană, când mai poți strecura o nuanță, o poantă, o „hai, bă, lasă…” ori indiferent ce altceva care ar putea dezamorsa tensiunea, deznodământul ar fi altul.

Distanța, dialogul mediat și preocupările multiple concomitente fac însă ca unele dintre conflictele din spațiul virtual să escaladeze și să fie tranșate cu totul altfel decât cele clasice. De pildă, dacă ai spus o vorbă în „prezența” a sute de „prieteni” și ți s-a replicat, probabil că e mult mai greu să o retractezi decât ar fi fost într-o discuție privată.

Cred că spațiul virtual și conștiința faptului că vorbești mereu cu public au potențial inflamator pentru orgoliu. Citește mai mult »

Paranoile mele (1)

Imagine preluată via http://www.indiastand.com

Azi despre conturile de facebook și google.

Nu înțeleg de unde ideea asta cel puțin bizară pe care insistă de mai multă vreme google și facebook: cică, pentru securizarea contului le trebuie numărul meu de telefon. De ce nu-mi cer și CNP-ul, adresa și, eventual, datele despre cont/uri cu PIN cu tot? Așa vor putea să-mi trimită parola uitată într-un plic acasă și își vor deconta cheltuielile, fără să mă mai deranjeze.

Am două obiecții majore la această practică. 1. Când toată lumea știe că e mai indicat să-ți divulgi cât mai puține date, tocmai din pricina riscului crescut al unor atacuri cibernetice (care s-au și produs parcă la yahoo, la un moment dat), ei îți cer date suplimentare, ca să poți fi cât mai ușor reperat pe mai multe canale. Este știut că smartphon-urile, datorită sistemelor de operare, prezintă anumite vulerabilități de securitate în exploatare.

Așadar, dacă hackerul de serviciu reușește să obțină datele confidențiale ale contului cuiva, de ce să-i lipsească tocmai numărul de telefon? Poate că are nevoie să-și contacteze victima pentru cine știe ce lămuriri suplimentare. Ar fi păcat să se împotmolească numai pentru că unul a fost prea paranoic și nu a furnizat toate informațiile cerute.Citește mai mult »

Dau dezminţire

Stimaţi cetăţeni, la fel de paranoizaţi ca mine! M-am pripit. Sau nici nu ştiu cum să zic. Am întârziat. Cu vreo patru ani. Şi cei cu petiţia la fel. Legea asta care ne-a speriat exista încă înainte să o remarcăm noi. De fapt, înainte să ne arunce presa în faţă acest balaur cu capete nevăzute care ne cotrobăie în identităţile virtuale şi electronice.

Nu dau vina pe presă, deşi d-acolo m-am informat. Însă am muşcat cam uşor momeala faţă de cât mă credeam de circumspect.

Plus că nu prea mi-am folosit nici logica. Că dacă n-ar fi existat deja această memorie înspăimântătoare şi generatoare de frisoane, cum ne mai puteau da companiile de telefonie facturi detaliate retroactiv? Iar asta nu se întâmplă doar de câteva luni, ci de pe vremea când Romtelocom deţinea monopolul telefoniei fixe. Ba chiar mai rău de atât, legea veche (506/2004) permitea operatorilor să stocheze toate informaţiile vreme de 3 (trei) ani, iar cea nouă le îngăduie doar 6 (şase) luni.

Ceea ce prevede în plus această lege este menţionarea locaţiei. Dar această funcţie exista ca opţională de prin 2004, pe Connex (ştiu că îmi activasem acest serviciu). Deci ei ştiau unde te afli, după releele din zonă.

Cât despre circulaţia informaţiei prin internet şi aceasta e destul de bine monitorizată. De pildă, dacă verifici pe un grup yahoo – ca moderator – locul de unde a fost trimis un email ai toate datele, de la IP până la serverele prin care a trecut succesiv dimpreună cu orele aferente.

În plus, toate aceste sisteme nu fac doar figură de burlan prin care se scurge apa şi apoi se usucă fără să mai rămână nimic în memoria tablei zincate. Mailurile nu ajung toate instantaneu. Nici SMS-urile. Iar până să treacă dintr-o parte în alta, sunt stocate undeva. Însă pentru a fi stocate, trebuie să deţină o identitate, iar pentru a şti către cine să fie direcţionate, trebuie să conţină nişte indicii ale terminalului receptor. În cazul în care sunt returnate, ele revin la expeditor în virtutea „adresei”.

Ideea e că am intrat într-o horă care nu se mai joacă după regulile clasice.Nu mai e ca pe vremuri când Ion şi Mărie făceau cunoştinţă şi se lua la danţ, apoi se luau cu acte. Acum Ion şi Mărie se scanează, apoi are loc un exchange de flux informaţional între ei doi, după care se petrece o interconectare la nivel emoţional, în virtutea unui protocol negociat prin reţele subliminale. Ulterior, toate aceste interconectări temporare, pot fi parafate în faţa unui provider şi să rezulte o reţea stabilă ce presupune furnizarea reciprocă de servicii de tip matrimonial, cu respectarea deplină a termenilor şi condiţiilor.

Însă lucrurile acestea lasă urme, nişte amprente pe la „porţile” reţelei prin care sunt obligaţi să treacă (aproape) toţi utilizatorii. Deci, să ne dăm paranoile înapoi. Adică fie să le postdatăm cu anul 2004, fie să le reducem în intensitate.

Spectacolul din faţa camerelor de filmat nu ştiu să vă spun de unde vine. Urmăriţi cu atenţie, dacă vă preocupă fenomenul, ce mişmaşuri are justiţia de verificat, ce mişcări de trupe fac unii şi alţii. Că sigur trebuie să se întâmple ceva. Nu mă bag să explic mai mult, că poate iar mă pârlesc. Dar ţineţi ochii mari.

Cât despre „iluminarea” mea subită, grazie Naşu’!

Primiţi cu abuzul?

Nu? Ei, nu! Astăzi a intrat în vigoare legea care permite ca telefoanele şi traficul de internet să fie monitorizate. Aşa că, de aici încolo, suntem la cheremul procurorilor români. Or vedea ei ce-or face cu noi.

Altfel spus, dacă vorbeşti la mobil cu bunica din Băiţa de Plai, domnul contor de reţea va ţine minte, în memoria lui elefantescă, numărul tău, numărul ei, zona pe care ai parcurs-o în timp ce vorbeai – în cazul în care conduci maşina şi, în mod neregulamentar, foloseşti mobilul –, fiindcă sunt şanse să treci de la un releu la altul pe parcursul unei convorbiri. Ei zic că numai aceste informaţii vor fi reţinute. Dar la ce ar putea folosi în instanţă să se ştie că ai vorbit cu bunica, dacă nu se ştie şi că ai plănuit să arunci în aer vechile ziduri ale CAP-ului comunal? Faptul că ai purtat o conversaţie cu o femeie în etate, nu se poate constitui ca probă penală.

Degeaba te gândeşti să conspiri prin silenţioase SMS-uri trimise la ceas de taină, fiindcă şi despre astea se va şti pe unde au circulat. Dar, la fel ca în cazul apelurilor, ei zic că doar ora şi numerele de telefon vor fi ţinute minte. Că în intimitatea textului nu va intra nimeni.

Putem aşadar suspecta că, poate, există o posibilitate, cu totul potenţială, dar posibilă, oricât de improbabilă, ca şi nişte frânturi de cuvinte să fie reţinute în fundul memoriei de şase luni. Just in case. Deşi legea nu permite. Dar imaginaţia nu ne limitează să fabulăm.

Până acum, marii operatori de telefonie nu voiau să blocheze telefoanele furate, nu colaborau cu poliţia pentru recuperarea lor. Iar azi, aflăm dintr-odată că ei pot şti foarte precis în fiecare moment cine de unde vorbeşte şi cu cine. Clientul nostru, fraierul nostru, cum ar veni.

Şi internetul va fi supravegheat. Atenţie utilizatori de P2P, atenţie piraţi de filme, muzică şi alte distracţii netaxate! Vin vremuri grele, fiindcă se va şti şi de la cine şi către cine merge fişierul.

Sunt de evitat cuvintele în limba arabă, nicknames cu aer oriental. Şcolerii se recomandă să nu mai caute materiale despre El Zorab, Abu Hasan, Take, Ianke şi Cadâr, Papucii lui Mahmud sau Noapte de decemvrie. Nu de alta, dar să nu intre în atenţia vigilentei poliţii române.

Nici email-urile nu vor scăpa de această prevedere legală. Aşa că, dacă eşti îndrăgostit, ar fi bine să nu pomeneşti nimic ce are legătură cu Orientul Mijlociu, în primul rând. Nu vei putea spune, de pildă: „mă simt pustiu fără tine”, fiindcă s-ar putea să îi trimită pe ei cu gândul la Operaţiunea „Furtună în Deşert”, ştiut fiind că pustiu şi deşert se prezintă ca sinonime în DEX.

Ar fi recomandabil să evitaţi cuvinte precum: antrax, ţiţei, petrol, 9/11, Barak Obama, World Trade Center, arsenal (chiar dacă se referă la echipa de fotbal), Osama Bin Laden, Israel, Palestina, explozie (fie ea şi de culoare, într-o primăvară), artizanal, bombă, armă, arab, cartel, drog, SUA etc. Daţi denumiri ştiinţifice sau sinonime cât mai îndepărtate ori indicaţi prin vecinătăţi. De exemplu, în loc de SUA puteţi zice „teritoriul aflat la nord de Mexic şi la sud de Canada”. Folosiţi-vă imaginaţia, astfel că după câţiva ani de anchete, poliţiştii şi procurorii vor putea să predea fără probleme lecţii despre mataforă la orele de română.

Ce mi s-ar părea cel mai haios acum ar fi ca vreo 50.000 de şturlubatici să se apuce să plănuiască atentate fictive pe net şi pe telefon. Să vedem dacă într-adevăr nu se înregistrează şi conţinutul, pe de o parte, iar pe de alta, să le dăm de lucru celor care se pare că n-aveau, din moment ce şi-au făcut.

Lăsând gluma la o parte, cu această lege, terorismul a intrat deja în intimitatea noastră, ne-a violat drepturile. În numele unui pericol potenţial nedemonstrabil (dar imposibil de contrazis), s-au luat măsuri care permit statului să atenteze la viaţa privată a individului. Nu ştiu dacă exista o altă soluţie, dar cea de acum consfinţeşte în fapt o importantă victorie a terorismului care a obligat o lume întreagă, o civilizaţie (pe cea occidentală) să încalce tocmai acele drepturi individuale pe care le-a construit cu trudă în sute de ani.

Dacă legea islamică controlează intimitatea individului ideologic, legea care a fost adoptată de mai multe democraţii occidentale instituie un control administrativ al spaţiului privat. N-aş putea să aleg care e mai periculos.