Cât de cultă mai e nația

„Ziua culturii naționale”, nou-inventată, sună ca un fel de sentință, precum Ziua Judecății sau ca un diagnostic, ca, de pildă, Ziua mondială de luptă împotriva diabetului. Și mai leagă de Eminescu – fiindcă el, „nepereche” fiind, poate duce mult – încă un slogan pompos care se lasă tot cu sindrofii culturale de periat orgolii, cu cuvântări scorțoase care-ți limbă plimba-n gură, cu jălanii naționalist-inutile, care compromit tot ce vor să laude, sau cu obligații care să le scoată pe nas elevilor „poetul național”.

Cultura națională pare o chestie numai pentru ăia de le place cărțile. Și într-un fel așa e. Dar în multe altele nu-i așa. Căci de la școală se împute cultura. De pe băncile ei se creează aversiunea față de toți și toate. Nu doar prin strădania profesorilor, cu siguranță, dar cu siguranță că nu fără contribuția lor activă și voioasă.

Mi-am mărturisit și cu altă ocazie nevoia de detoxifiere de supradozele de comentarii docte și mirobolante despre Eminescu. La fel cum cred că și păsăreasca culturii în general închide accesul celor care nu stăpânesc destul jargonul simandicos de care trebuie să treci ca să poți să prinzi și tu un pic de bronz cultural.

Vă spui, iarăși, că nu cred deloc în sărbătorile astea făcute la comandă. Unde or fi zăcut toți cuvântătorii care azi vor fi rostit discursuri pline de patos când învățământul era distrus pas cu pas în acești 25 de ani?

În general, cu cât sunt mai bine cotați și mai titrați, domnii specializați în discursuri docte și inutile beneficiază de fel și fel de bonificații, rente, proiecte și alte minunății care le permit să-și ducă tot anul năduful în confort, iar de câteva ori pe an să mai producă niște alocuțiuni în care deplâng nația, cultura și dezinteresul „tinerilor”.

Într-un anume sens, cultura pare să fie o formă de neputință, de paralizie civică, socială – dar foarte activă intelectual și discursiv. Citește mai mult »

Somnul rațiunii… și trezia intelectualilor

Goya - Somnul rațiunii

Se spune că somnul rațiunii… dar știți toți ce se spune. Ce rost are să repet? În creierul intelectualilor, teoretic, rațiunea este la ea acasă, am putea zice. Sau așa ne-am aștepta. Adică, la statutul de intelectual ajung niște oameni care au muncit cu creierul, prin urmare, sinapsele sunt bine unse și mai eficiente decât ale altora.

Cel puțin aceasta e imaginea tradițională despre intelectual. Iar faptul că activitatea intelectuală – alta decât cea care urmărește profitul pecuniar – e disprețuită azi, nu schimbă starea de fapt a lucrurilor. Ca să n-o lungesc, cred că admitem cu toții că, potrivit staturii standard a intelectualului, ne-am aștepta ca aceia dintre noi care poartă această denumire să-și folosească mai mult rațiunea decât cei care nu pun mâna pe carte din principiu.

Astfel că dacă rațiunea e foarte trează, monștrii ar trebui să se pitule prin colțișoare, piperniciți și nevolnici, nemâncați și disperați. Creierul intelectualilor ar fi cel mai senin loc, o zonă eliberată de tot felul de aderențe prostești. De aici ar trebui să iasă rectitudine, echilibru, luciditate, critică dreaptă. Aici, iar nu la jurnaliști, te-ai aștepta să găsești o sănătoasă imparțialitate, o justificată (și explicată) părtinire.

Firește că urmează să spun că lucrurile nu stau deloc așa. Iar asta, din păcate, nu-mi vine deloc greu să demonstrez. Problema e că mă zgândăre tocmai faptul că nu pot bate apa-n piuă și nu sunt nevoit să caut de nebun argumente și exemple.

Cel mai recent mi-a fost furnizat de Marga. Andrei Marga. Fostul țărănist de frunte, fostul minstru al educației, fostul reformator al învățământului românesc. Omul are un cv impresionant. Nimic de comentat. Însă felul în care tămâiază noua alianță (USL) e absolut respingător.

Iată câteva fragmente care ar trebui să zguduiască orice rațiune funcțională, orice conștiință care încă n-a abdicat de la funcțiile ei specifice. USL înseamnă „coalizarea forţelor sănătoase […] Nici unul dintre aceste partide nu a sprijinit politicile ce au dus în impasul actual. Această coaliţie este nouă şi nu i se poate imputa trecutul.”Citește mai mult »

Convertirea lui Don Quijote

În mintea mea, celebrul cavaler de la Mancha se asociază cu idealismul, cu puterea de a crede în ceva ce contrazice realitatea sau o transcende. Don Quijote nu e – după cum înţeleg eu – un ins care ia viaţa în piept, descurcăreţ, abil, ci un vizionar, un profet chiar. Cu siguranţă, prin gesturile lui, personajul se acoperă de ridicol. Poate fi socotit un vânător de himere, unul care se uită după „cai verzi pe pereţi”. Însă rămâne inextricabil asociat cu aventura, cu credinţa într-un ideal, cu perseverenţa în preocupări supramundane. E obsedat de lucrurile care (încă) nu se văd.

O replică modernă a lui Don Quijote este prinţul Mîşkin, chinuitul personaj dostoievskian. El crede în bine, în adevăr, în frumuseţe, în iubire. Nu concepe ca cineva să poată prefera răul binelui. Să prefere minciuna adevărului. E tot din altă lume, din alte sfere. Lipsit de vanităţi, asemeni vameşului din Scripturi, el are puterea să vadă latura bună şi în ceilalţi. Poate fi acuzat de falsificare a realităţii în ultimă instanţă, fiindcă nu e analist obiectiv şi sceptic al faptelor.

Am început în felul acesta pentru că, în general, intelectualii sunt asociaţi cu vocaţia donquijotescă. Ei „administrează” idealuri, văd idei, ca să-l cităm pe Camil Petrescu. Tocmai de aici vine şi principala problemă: adesea nu mai văd oameni şi realităţi concrete, ci numai idei. Aşa au făcut cei care au aderat la ideile comuniste, de pildă. Erau dispuşi să treacă sub tăcere crime de dragul ideilor în care credeau.

România însă pare însă un nefericit contraexemplu, în această perioadă. Intelectualii s-au împărţit în două tabere: pro şi contra Băsescu (?!). Dacă ar fi un fel de Napoleon la mijloc, poate că aş înţelege, fiindcă marele conducător francez a stârnit valuri de admiraţie care ajung până în zilele noastre, s-a constituit ca ideal pentru mulţi. Dar nu avem un Napoleon, ci un Traian Băsescu.Citește mai mult »