George MacDonald, unul dintre părinții genului fantasy

Pe 10 decembrie 1824, se năștea George MacDonald, scriitor, pastor, poet și critic literar scoțian. Prea puțin cunoscut și azi publicului românesc, MacDonald era celebru și admirat în vremea lui. Prieten cu Lewis Carroll sau Mark Twain (împreună cu care se pare că a și intenționat să scrie o carte), cărțile sale au fost introduse în lista de lecturi obligatorii a nepoților celebrei regine Victoria.

Lista admiratorilor săi e una foarte lungă, dar merită reținute măcar 2 nume mari. G.K. Chesterton mărturisea că era la grădiniță când i s-a citit prima oară Prințesa și goblinii, dar această lectură i-a influențat fundamental felul în care avea să înțeleagă viața. Celălalt nume este C.S. Lewis, mare iubitor de MacDonald (și de Chesterton), care spunea că imaginația i-a fost „botezată” pe când citea Phantastes (a lui MacDonald) și care i-a conferit scriitorului scoțian un rol deosebit de important în Marea despărțire – călăuză în lumea de dincolo. Grupul „Inklings”, din care făceau parte C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien îl prețuia în mod deosebit pe MacDonald.

Jerry Root, specialist cu masterat și doctorat în operele lui C.S. Lewis, povestea cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Oradea, în urmă cu câțiva ani, un episod foarte interesant. Celebra lucrare devoțională a lui Oswald Chambers, My Utmost for His Highest (publicată în vreo două ediții și în românește), este alcătuită, de fapt, din texte selectate postum de către soția autorului. Dar, cum Chambers era fervent cititor de MacDonald, printre notițele sale se găseau și niște predici, copiate de mână, ale predecesorului său scoțian. Astfel s-a ajuns ca în cartea lui Chambers să apară, de fapt, și câteva predici ale lui MacDonald.

printesa_si_goblinii_1_1

Bunica lui George MacDonald pe linie paternă era o credincioasă pioasă, dar deosebit de austeră – este cunoscut un episod în care ea pune pe foc vioara fiului ei pentru că obiectul ar fi putut reprezenta o influență diavolească.

Citește mai mult »

Întâlnirile mele cu C.S. Lewis

Pentru cititorul de limbă română, C.S. Lewis este o apariţie post-decembristă. Prima carte tradusă a fost Creştinismul redus la esenţe (SMR, 1991). La sfârşitul anului şcolar 1994-1995 m-am ales şi eu cu o „menţiune”. Diru’ mi-a dat două cărţi: Credinţa adevărată de Iosif Ţon şi Creştinismul redus la esenţe. Pe cea dintâi am răsfoit-o, dar n-am mai citit-o niciodată. Pe cea din urmă m-am încăpăţânat să o duc la capăt – deşi erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam prea bine – cu creionul în mână. Acele săptămâni dintr-o vacanţă de vară petrecută la ţară, cu destul de puţin timp pentru „distracţii” intelectuale, mi-a rămas ca moment de referinţă. Era prima întâlnire cu un autor tonic, foarte inteligent, iscoditor, convigător şi… nonconformist. Unele dintre întrebările la care căpătam, de obicei, răspunsuri bălmăjite sau standardizate (în cazul în care nu mi se interzicea să mă întreb) şi-au găsit atunci desluşiri coerente şi revelatoare de-a dreptul.

Au mai trecut câţiva ani până să ajung (de data asta datorită profului de fizică) la următoarea lectură din autorul irlandez: Scrisorile lui Zgândărilă. Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr (traducere de Mirela Rădoi, Ed. Logos, 1993). Titlul a fost, cu siguranţă, şocant. Nici nu ştiam foarte bine dacă e indicat să pun mâna, la propriu, pe o asemenea carte sau nu. Cred că acesta şi fusese unul dintre motivele pentru care, deşi văzusem adesea cartea în biblioteca IBEO sau la vânzătorii ambulanţi, am îndrăznit să mi-o cumpăr abia după ce am primit un imbold de la o persoană de încredere. Cartea s-a dovedit dificilă, din pricina densităţii. Ideile pe care le cuprindea aveau de-a face cu viaţa mea, propuneau o perspectivă inedită ce reclama schimbări. Din când în când recitesc fragmente.

Mare mi-a fost surpriza când, pe o tarabă dintr-un gang celebru pe atunci în Oradea, am văzut prin 1998, un volum ce cuprindea trei cărţi ale lui C.S. Lewis: Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii (traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, 1997). Curând mi-am făcut-o cadou (costa aproape 40.000) din primele burse de student. Cartea a început repede să circule şi pe la colegii de facultate, interesaţi (ca şi mine de altfel) mai mult de titlul din mijloc decât de celelalte două. Şi socot că n-a fost rău că s-a întâmplat aşa. Încă mai am exemplarul respectiv, subliniat şi răssubliniat, citit şi recitit. Din nou, lectură încântătoare, idei pătrunzătoare, dificultăţi de înţelegere, confruntări cu mici revelaţii despre propria persoană. Ca şi în cazul Scrisorilor, am trăit sentimentul că multe lucruri, pe care le ştiam eu oarecum, sunt puse de autor la locul lor, sunt aranjate în ordinea cuvenită şi sunt numite pe numele lor adevărat. Am fost contrariat că mila e cea mai înaltă formă de iubire, că e dificil de acceptat o iubire dezinteresată pentru că nu ţine cont de propriile atuuri cu care am vrea să ne facem iubiţi. Fiecare lectură din acest autor fusese până acum o confruntare în care, surpriză!, nu trebuia să-mi las creierul acasă, ci dimpotrivă, să-l întrebuinţez serios.

Tot în anii studenţiei am găsit în bibliotecă o carte ciudată: Between Heaven and Hell de Peter Kreeft. E o discuţie imaginară, care, chipurile, s-ar fi desfăşurat pe data de 22 noiembrie 1963, la scurt timp după decesul celor trei oameni celebri care s-au stins în aceeaşi zi: C.S. Lewis (teist), Aldous Huxley (panteist) şi J.F. Kenedy (umanist). Iniţial am avut impresia că respectiva discuţie chiar avusese loc, însă am aflat repede, oarecum decepţionat, că e doar închipuită. Consecinţa e că, deşi am citit-o parţial, nu-mi mai amintesc mai nimic din carte. Mi-a rămas în minte titlul ei, fiindcă stabileşte un reper temporal foarte uşor de reţinut al vieţii apologetului creştin.

Pe la sfârşitul anului 2005 m-am delectat, călătorind cu trenul între Cluj şi Oradea, cu argumentaţia din Desfiinţarea omului (traducere de Petruţa-Oana Năiduţ, Ed. Humanitas, 2004). Plecând de la un banal manual de limba engleză (Cartea verde), autorul dă o replică viguroasă concepţiei care contestă existenţa obiectivă a frumosului şi care situează această categorie exclusiv în subiectivitatea privitorului. Se pare, după cum mărturiseşte într-o scrisoare, că aceasta i-a rămas cea mai dragă, dintre toate scrierile proprii (cel puţin până prin anii ’50). Am auzit contestatari ai acestei cărţi care s-au revoltat instantaneu când au citit despre calea Tao. N-am ce să răspund decât că e o revoltă stupidă şi complet lipsită de substanţă.

Humanitas a continuat surprizele plăcute cu Treburi cereşti, în două volume (traducere de Mirela Adăscăliţei, Ed. Humanitas, 2005). A fost cu totul neaşteptat ca o asemenea carte să intre în vederile unei edituri laice (dar colecţia „Înţelepciune şi credinţă” a oferit destule motive de uimire – vezi Simone Weil, Gustave Thibon, Paul Evdokimov, Thomas Merton). Cele două volume care adună fragmente din mai multe scrieri (traduse ori nu – încă) ale lui Lewis, organizate calendaristic, se pretează lecturii de tip „meditaţii zilnice”, oferind cititorului momente de delectare, mostre de umor, perspective inedite asupra lucrurilor considerate certe, dar şi pricini de analiză, de atentă chibzuială. Autorul vorbeşte despre pericolele care-l pândesc pe teolog, dar şi pe mirean, despre riscurile umorului, dar şi despre cele ale seriozităţii excesive. Îmi permit să spun că riscul în a-l citi pe C.S. Lewis este să-ţi placă foarte mult, să-l apreciezi, să memorezi citate, dar să nu iei mai nimic în serios.

Nu din aceeaşi categorie fac parte şi nişte oameni care se fălesc cu creştinismul lor şi care se pretind apărătorii adevăratei credinţe împotriva influenţelor demonice. Aceştia au puricat cu atenţie scrierile lui Lewis şi au ajuns la concluzia că sunt periculoase. Dacă veţi căuta (nu foarte mult), veţi găsi site-uri care se ocupă de această chestiune. E imposibil de susţinut infailibilitatea unor scrieri, altele decât Scriptura, dar spectacolul căutării nodului demoniac în papura ficţiunii e pur şi simplu grotesc. Însă „demascatorii” satanismului au marele argument că fac acest lucru în acord cu Biblia!

După apariţia cărţilor lui Tolkien, am aflat şi despre prietenia celor doi autori, apoi despre Inklings. Am descoperit apoi că Robert Lazu şi Virgil Nemoianu au scris despre Stăpânul inelelor şi despre universul imaginat de autorul trilogiei. Mă întrebam dacă există cineva interesat şi de Lewis. Aşa am ajuns la cartea coordonată de doamna Rodica Albu, conferenţiar la Al. I. Cuza” din Iaşi: Inklings. Litera şi spiritul (Ed. Universităţii Al.I. Cuza, 2004). Volumul conţine articole despre C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Charles Williams şi Owen Barfield, precum şi fragmente din scrierile acestora. Dacă doriţi să lecturaţi Desfiinţarea omului într-o altă traducere (decât cea de la Humanitas), s-ar putea să aveţi curând ocazia, deoarece cartea de la Iaşi se pare că a fost programată pentru o reeditare.

Cronicile din Narnia au devenit celebre relativ recent, datorită celor două ecranizări realizate până acum. Nu mă pot întoarce în timp şi să le citesc prin ochii copilului. Nu ştiu dacă şi în ce fel mi-ar fi plăcut pe la 12 ani, să zicem. Aşa că nu-mi rămâne decât să le laud ca cititor matur, care a descoperit în ele numeroase trimiteri, simboluri, virtuţi umane (şi creştine). Şi să le socot formatoare de caracter. Cu aceste scrieri am o legătură mai aparte, anticariatul la care am lucrat timp de trei ani în Oradea se chema, din pricina lor, Narnia. Metaforic vorbind, sunt dintre cei care au lucrat… în Narnia.

Venind pe firul cronologic al întâlnirilor personale cu Lewis ajung la A Grief Observed, prima carte citită în limba autorului. Publicată inţial sub pseudonim, este o mărturisire lucidă, onestă, a suferinţei pricinuite de moarte soţiei sale, Joy. Poate că ţine doar de factorii care mi-au modelat subiectivitatea, dar am admirat foarte tare curajul cu care îşi examinează viaţa (un om trecut de şaizeci de ani), îşi demască iluzii sau îşi revizuieşte convingeri. Fără a ieşi din cadrul creştinismului, Lewis îşi confruntă făţiş nenorocirea, nu se menajează deloc, nu se preface mai spiritual decât este în faţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, denunţă orice pseudo-credinţă, orice nu se dovedeşte trainic în caracterul său la trecerea prin criză. Îmi aduce aminte de Iov.

Cea mai recentă lectură a fost Surprins de bucurie (traducere de Emanuel Conţac, Ed. Humanitas, 2008). Mai întâi ţin să-l felicit pe traducător care a reuşit să pună cartea într-o limbă română aleasă, cursivă, nuanţată şi foarte expresivă. Foarte numeroase note ale traducătorului, dar şi utile pentru înţelegerea textului.

Şi aici, ca şi în alte părţi, Lewis reuşeşte să păstreze echilibrul între a miza întotdeauna consistent pe inteligenţă şi a nu miza niciodată totul pe inteligenţă. E unul dintre autorii (puţini am întâlnit eu) care iluminează mintea, dar fără a sacrifica incomunicabilul tainei. Creştinismul are taine pe care destui teologi de ocazie le abrogă dintr-un verset sau cu o replică fumată. Dar aici nu e cazul. La fel ca la Chesterton, există un respect al lucrurilor în realitatea lor, o disciplină a minţii care nu permite ocultarea adevărului creştin de dragul propriului bagaj de idei religioase.

Văzând că amintirea bucuriei îl conduce până către cele mai timpurii amintiri, n-am putut să nu mă gândesc la mijloacele psihanalizei. Lewis evită cu eleganţă orice tribut plătit metodei lui Freud şi Jung. De altfel, după cum mărturiseşte în carte, nu este prea încântat de introspecţii, care aveau, pentru el, ceva narcisist. Nici jurnalele nu îi par decât nişte năravuri „neghioabe şi cronofage”, motivând că e practic imposibil cuiva să surprindă esenţialul unei experienţe chiar în momentul în care o trăieşte. Toate acestea nu înseamnă că psihanaliştii n-ar găsi material de studiu. Ba din contră, aş zice, ţinând cont de relaţia complicată cu tatăl său şi de faptul că mama lui Lewis a murit când viitorul autor era la o vârstă fragedă. Nu m-ar surprinde deloc dacă domnul Vasile Dem. Zamfirescu ar trânti cartea pe divanul „Dilematecii” şi ar ajunge la concluzia că, în realitate, convertirea lui Jack (cum îi spuneau prietenii) a fost efectul unei nevroze.

Traseul pe care autorul îşi urmăreşte licăririle bucuriei nu este totdeauna uşor de urmărit. Din loc în loc, sunt presărate observaţii care, chiar şi în afara contextului specific, îşi păstrează valabilitatea şi acuitatea. Cred, de pildă, că această carte poate aduce destul folos părinţilor sau dascălilor care vor să îşi înţeleagă mai bine odrasla. La fel de utilă ar putea fi ca să domolească zelul celor care simt nevoia să manipuleze oamenii pentru a-i converti cu forţa.

Această autobiografie spirituală se constituie ca o redutabilă scriere apologetică, subminând din interior, cu inteligenţă, cu ironie, cu onestitate argumente fundamentale ale unora dintre luptătorii împotriva creştinismului. Spun că din interior, deoarece Lewis deja renunţase la mai multe dintre convingerile sale anterioare datorită unor demersuri exclusiv raţionale, înainte să fi ajuns la momentul propriu-zis al convertirii. Onestitatea intelectuală l-a făcut să-şi arunce mulţi dintre idolii pe care îi venera în taină. E inutil să mai repet că această onestitatea şi-a păstrat-o nealterată şi ulterior.

C.S. Lewis este un scriitor deosebit de simpatizat în anumite cercuri. Este adeseori citat. Dar trăiesc cu impresia că e folosit ca sursă de vorbe deştepte, care fac impresie bună. Un fel de unealtă de lux în mâna oricui are nevoie să astupe un gol în propria construcţie argumentativă sau vrea să se dea inteligent. Vâzând cine îl citează şi în ce contexte, înclin să cred că popularitatea autorului vine uneori tocmai din necunoşterea scrierilor sale sau dintr-o interacţiune second-hand cu ele. Fiindcă nu există nicio potrivire între acel C.S. Lewis pe care îl ştiu din cărţile sale şi anumite tipuri de mesaje în care este invocat ca autoritate.

Nădăjduiesc ca numărul celor care-l îndrăgesc pe Lewis pentru ceea ce a scris el să crească, iar al celor care-l folosesc ilicit să scadă. Chiar dacă asta ar însemna ca totalul admiratorilor actuali să se diminueze semnificativ. De fani e plină lumea, de cunoscători şi „împlinitori” ducem lipsă.

Notă: Pe 29 noiembrie s-au împlinit 110 ani de la naşterea lui C.S. Lewis, iar pe 22 noiembrie 45 de ani de la moartea lui.