Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Reclame

Ziua când are să ne fie dor de credința „omului simplu” (de la țară)

Rudolph Ackermann, Domeniu public History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.
Rudolph Ackermann, Domeniu public
History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.

Îmi pare că nu-i prea departe ziua aia. Dar mai bine să vă spun, ca să nu vă mai bateți capul, ce precauții să vă luați înainte de a citi acest text. Cum nu dețin o carieră universitară, nici nu sunt un manager de succes, e posibil ca ideile mele să fie contaminate de frustrări și invidii. Așa că, după ce analizați la rece textul, vedeți dacă rămâne vreo urmă de obiectivitate și de realitate în ce spun.

Văd tot mai mult manifestându-se în fel și chip credința legitimată prin diverse realizări care, musai!, sunt deosebite, mărețe, mirobolante. Doctorate excepționale, performanțe manageriale de excepție (avem și școală creștină pentru așa ceva)!, cariere fulminante, cărți publicate, stagii și calificări – toate menite să întărească în nu știu ce fel un presupus statut duhovnicesc. Nu direct, explicit, ci indirect, prin apelul la „autoritatea” unor diplome sau realizări.

Ar fi stupid din partea mea să beștelesc studiile ca atare, după ce le-am apărat, în repetate rânduri, utilitatea. Ar fi urât și nedrept să îi atac gratuit pe unii dintre prietenii, amicii și cunoscuții cu studii serioase, mânați de vocații care i-au împins spre zone în care luptă din greu să supraviețuiască – oameni cu performanțe incontestabile. Dar știm cu toții că există și diplome lipite pe oameni mediocri, însă ăla-i un subiect în care mi-e frică să intru. Vă spuneam la început că s-ar putea să fiu frustrat, nu?

Mai degrabă aș vrea să sancționez o atitudine exclusivistă ce mă tem că va avea drept consecință dorul despre care vorbeam în titlu. Căci, din pricini care îmi scapă (oricât de aproape mi s-ar părea că aș fi la un moment dat de o explicație), într-o vreme chiar credința aceasta a omului simplu era divinizată, transformându-se într-o dictatură a ignoranței și mediocrității. Încă trăim sub imperiul acelor timpuri și cu nefericitele lor sechele.

Din nou, nici cu credința în sine a omului simplu n-am o problemă, ci cu anumite trăsături ce o parazitează în mod abuziv și păgubos: antiintelectualismul, ghetoizarea, subculturalitatea.Citește mai mult »

Între badea Ion și Grigore Teologul

jairupa.com
jairupa.com

Un nărav, cu iz schizofren, care i-a ademenit pe unii absolvenți de teologie e acela de a compara credința omului simplu – generic numit aici nenea sau badea Ion – cu cea a marilor minți luminate din istoria dogmei – reprezentanți aici de Sf. Grigore Teologul.

Simplificat, lucrurile arată cam așa. Badea Ion este ridicat în slăvi pentru capacitatea domniei-sale de a păstra învățătura curată, credința adevărată sub directa călăuzire a Sfântului Duh. În vreme ce teologii se fac responsabili de tot felul de erezii și tulburări ale ortodoxiei și ortopraxiei.

Din confruntarea cu Grigore Teologul, nenea Ion este scos învingător și purtat ca un erou pe la amvoanele bisericești. Asupra motivelor care stau în spatele acestei manevre, n-am să mă pronunț.

Năravul însă ridică mai multe probleme serioase. Prima ar fi aceea că se compară credințele a doi oameni și se scoate unul mai presus decât altul. Acest tip de antagonism este nesănătos și în contradicție cu spiritul creștinesc care nu discriminează pozitiv, ci practică, în smerenie, unitatea în diversitate.

De altă parte, oricând dorești să scoți în evidență pe cineva, găsești un exemplu negativ în cealaltă tabără. Sunt mulți teologi care au luat-o pe arătură, fără-ndoială, dar sunt destui și oameni simpli care au procedat așijderea. Atâta că, nefiind persoane publice, nu află toată țara sau toată suflarea teologică despre ereziile lor.

Indiferent că vrem să scoatem în evidență credința bădiei Ion (promovând astfel o formă de ignoranță dezirabilă) sau că vrem să-l scoatem în evidență pe Grigore Teologul (promovând o formă de elitism religios), tot la discriminări generatoare de dezbinări ajungem.Citește mai mult »

Biserica „trează”

Am urmărit acest filmuleț care ar vrea să „trezească” biserica (sau Biserica?). Mă confesez că nu prea m-am cutremurat pentru că nu am aflat nimic nou. Acest colaj video ar vrea să sancționeze, din câte am înțeles, „evanghelia dragostei”, predicile motivaționale, „evanghelia distracției”, lipsa de preocupare pentru pocăință și alte metehne ce se manifestă în biserica actuală.

O primă observație ar fi aceea că, din puținul pe care l-am citit, în toate epocile au existat voci care au evidențiat lucrurile esențiale pentru Biserică și credincioși și au avertizat împotriva pericolelor. Începând cu Pavel, și continuând cu Herma, Tertulian, Ioan Gură de Aur, Augustin, Benedict, Francisc de Assisi, Thomas a Kempis, Luther, Calvin, Filippo Neri, Ioan al Crucii, Pascal, Alfons de Liguori, Kierkegaard, Dostoievski etc. etc., fiecare ne-au avertizat, dar cine să asculte?

Mai încoace, îi avem pe Chesterton, Bernanos, Mauriac, Evdokimov, Tozer, Foster, Schaeffer, Graham Greene, C.S. Lewis, Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Claudel, Schmemann, Bonhoeffer, Steinhardt, Wurmbrand și pe mulți alții.

Dacă e să faci un inventar, ai ce citi o viață. Și descoperi, pe deasupra, că mereu a existat în Biserică o câtime de oameni care n-au crezut vreun moment că a fi creștin e o distracție colosală, că din asta decurg beneficii personale, sociale și economice. Martirii, de exemplu, nu cred că ar fi putut gândi atât de egoist și dacă ar fi vrut.

Așa că nu-mi rămâne decât să conchid că una dintre principalele probleme e ignoranța. Iar ignoranța, nu știu cum să vă spun, dar a fost adesea ridicată la rang de virtute neoficială și cultivată cu asiduitate prin biserici. Cu cât citești mai puțin, cu atât mai bine (cu excepția Bibliei!). Iar dacă tot citești, atunci să fie autori „de-ai noștri”, din balta noastră stătută. Se vede treabă că nu e o soluție să vârâm capul în nisip, fiindcă tot vin peste noi problemele alea complicate din cărțile „nepocăiților”, cu care n-am vrut să ne batem capul și să ne smintim credința „simplă”.

Poate că tocmai de aceea i-a dat Dumnezeu Bisericii pe acești oameni cu voci profetice ca să fie un avertisment pentru toate generațiile – căci ei au existat mereu. Dar noi nu ne îndeletnicim cu cititul cărților complicate, ci cel mult îi preferăm pe ăștia pe gustul nostru, pe celebrii anonimi ai zilelor noastre. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva plătim acum pentru ignoranța culturală specifică subculturii evanghelice.

O altă observație e aceea că dragostea își pierde orice sens în aceste dispute. Cum adică să critici „evanghelia dragostei”? Ai căpiat (pardon de expresie)?Citește mai mult »

Insula istericoasă

 

Island of Conflicting Dreams (by mckenziebobby; deviantart.com)

Dacă se adună cu toții (baptiști, penticostali, adventiști etc.), evanghelicii nu reușesc să treacă de 1 milion, ca număr. Adică, reprezintă în jur de 5% din totalul populației României. O „comunitate” nu foarte numeroasă, dar foarte activă. Am pus comunitate în ghilimele, pentru că doar când își amintesc că sunt în fața unei covârșitoare majorități ortodoxe, evanghelicii reușesc cât de cât să facă „front comun”.

În ultima vreme, au cam uitat că reperul lor comun (convenit tacit) este biserica majoritară și au început să se ia de gulerașe. Vechi securi ale războiului au fost dezgropate. Dintr-odată, internetul a început să vuiască a scandal, după cum știm. În topurile wordpress, blogurile evanghelicilor au ocupat poziții fruntașe. Minoritatea părea să capete deodată o pondere nebănuită. Cam la fel ca atunci când a fost votat Wurmbrand.

De data asta însă, cyber-spațiul românesc a asistat nu la o mobiliazare exemplară (care oricum era discutabilă și problematică în cazul votului pentru Mari Români), ci la o dihonie exemplară. Nu știu dacă lumea s-a apucat să scrie pe bloguri de dragul traficului (că sigur faci trafic dacă pui numele sonore într-o postare) sau pentru că pur și simplu e interesată de problema în sine. Nici nu-mi propun să aflu, preferând totuși să cred că poate a doua ipoteză e cea care s-ar putea adeveri în cele din urmă.

Mă folosesc însă de acest puseu pentru a sesiza câteva simptome, care, în condiții normale, sunt mai ușor de tăinuit și chiar de negat. Mă opresc la patru dintre ele: autoamăgirea, ingnoranța, manipularea și gândirea dihotomică. Las în seama altora identificarea cauzelor, pentru că diagnosticele corecte sunt din ce în ce mai greu de pus și de acceptat.Citește mai mult »