Se mai poate recupera compasiunea creștină?

În fața numeroaselor forme de agresiune ideologică și a diverselor forme virulente de manifestare publică, se pare că deficitul de compasiune, în general, și cel de compasiune creștină, în special, începe să crească și să se resimtă. Ca să fiu mai specific, voi nuanța: mi se pare.

Mă declar consternat când văd că, odată ajunși la subiecte fierbinți (bani sau morală publică, să zicem), orice încălcător de standarde tradiționale are mult mai mari șanse să își atragă furie, reproșuri sau sudalme din partea creștinilor. Săracii sunt niște putori ordinare, bolnavii sunt o povară pe sistemul de asigurare (plătit din banii noștri), iar imoralii sunt adversarii ce trebuiesc înfierați cu sfântă mânie sau eliminați din societate.

În general, cei de pe la periferia societății au mari șanse să fie luați la scatoalce de orice creștin înfocat care, culmea, nu mai e dator să-și facă o analiză a motivațiilor, nici măcar să-și cenzureze limbajul, ci poate spune cam ce-i vine la gură (câtă vreme nu „înjură” fățiș).

În orice caz, dincolo de cuvintele mai creștinoide sau mai lumești, atitudinea agresivă se citește transparent. Lideri de opinie (sau influenceri) mai mari sau mai mici lasă loc în comentarii tuturor celor care vor să-și exprime scârba, oroarea sau disprețul față de profitorii sistemului sau față de adversarii creștinismului, indiferent cât justificate sau fanteziste ar fi acuzațiile care li se aduc nelegiuiților zilei.

Creștinismul pare să se fi politizat în suficientă măsură încât să devină o doctrină la care aderi și, după ce ai aderat, începi să combați energic, să râzi de proștii din tabăra adversă, să amesteci idei morale cu teorii economice și cu râcă sau frustrare personală. Important e să îți orientezi tirul spre ținta potrivită și nu care cumva să tragi în „ai noștri” (care, așa imperfecți cum sunt, merită numai respect și aprecieri).

Tot ce poate fi suspectat că dă apă la moară progresiștilor (unde sunt incluși, de obicei, gay, sorosiști, neomarxiști, leftiști, socialiști) este automat sancționat dur, în numele valorilor creștine. Oricine nu se înscrie docil în linia ideologică politico-creștină e bănuit de imoralitate, de erezie, de simpatii neîngăduite sau de lipsă de discernământ.

Toată limpezimea, toată înțelepciunea, toată dreptatea și întreg adevărul par să fi fost răsturnate în ograda strâmtă a celor care se declară vocal și agresiv anti-progresiști, conservatori, apărători ai „valorilor iudeo-creștine” – iar această campanie trebuie dusă musai într-un singur fel și fără rezerve! De unde și puternica impresie de imagine în oglindă: căci și progresiștii militanți solicită același purism ideologic și aceeași obediență cucernică de la susținătorii lor.

Nu e loc de nuanțe, nu e loc de dialog, nu e timp de căutare a unor adevăruri parțiale întru buna conviețuire pământească, nu e loc de negociere cu bune intenții și cu cărțile pe masă. Mai degrabă se încurajează vocalizele înfierbântate, aroganța sigură pe sine, privirea chiorâșă și dojenitoare, atitudinea belicos-justițiară, descărcarea furibundă, disprețul visceral.

E foarte greu – către imposibil – să citești sub aceste straturi de fard public urmele compasiunii pe care o arăta Cristos pentru păcătoși. La modă, acum, sunt imaginile războinice din Vechiul Testament și tiradele apocaliptice ale profeților. Avem, se pare, război politico-ideologic, nu-i vreme de manifestare a iubirii creștine față de aproapele sau față de vrăjmașul ideologic. Nici măcar atunci când se află într-o situație delicată sau în suferință – le merită, el și le-a căutat, așa-i trebuie!!!Citește mai mult »

Reclame

Nuiaua – între tradiție și modernitate

Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)
Elevi care iau bătaie la palmă (sursa)

Cel mai puternic argument al tradiției – cu tot ceea ce include ea – este vechimea ei și, implicit, fezabilitatea ei. Acele cutume tradiționale au dovedit că pot ține laolaltă comunități, că pot prezerva norme morale și pot duce lumea mai departe – o lume în care mereu binele și răul au coexistat. E foarte greu de bătut un astfel de argument dacă e să fii onest și să nu pleci de la premisa tălâmbă că tot ce e vechi e rău și tot ce e nou e bun.

N-am să insist prea mult pe ideea cunoscută că „nuiaua” (a.k.a. pedeapsa corporală) face parte din moștenirea culturală, cel puțin în Occident, dar cu siguranță că și ceilalți pământeni stau bine la acest capitol, fiindcă metoda e foarte la îndemână, iar eficiența ei e imediată. Însuși faptul că a fost interzisă prin lege (mai ales în ultimii 50 de ani) stă mărturie pentru amploarea fenomenului.

Am discutat deja din mai multe puncte de vedere acest subiect (puteți vedea aici și aici) și nu vreau să revin asupra acestor unghiuri, ci promit un text final separat pentru niște concluzii mai ample și observații.

Aici vreau doar să semnalez câteva dintre principiile și premisele pe care tradiția ce folosea „nuiaua” ca obiect de corecție, pe de o parte, și modernitatea care o interzice, pe de altă parte, le folosesc adesea fără să le precizeze. Și de data asta, dând mai mult credit… tradiției. Nu pentru că ar fi intrinsec bună – doar fiindcă e veche și verificată –, ci pentru cred că e nedrept să fie tratată cu superficialitate și pentru că nu mi-e totuna de pe ce poziție se critică o tradiție.

Zic unii că „nimeni nu a murit de la o palmă (sau de la o urechere)”. Dar sunt repeziți numaidecât că ar face apologia abuzului. Trebuie însă observat că, strict sub raport logic și empiric, această afirmație este în general adevărată – nu se moare de la o palmă. Și se mai poate observa că este o afirmație ponderată și cu bun-simț, dar deja am anticipat un pic.

Înainte de a trece mai departe, va fi nevoie de un mic ocol. Istoria și literatura consemnează numeroase cazuri de torturi fizice. Cele mai celebre sunt poate torturile medievale – de obicei puse pe seama Inchiziției, dar, în realitate, specifice pentru cultura vremii (sunt torturi medievale inventate de otomani, de chinezi, de japonezi și putem recurge la exemple, dacă se cere).

Mai aproape de vremea noastră, avem scriitori care adesea au remarcat abuzurile la adresa copiilor. E suficient să ne amintim de Dickens, Hugo sau Dostoievski. În Frații Karamazov, schingiuirea gratuită a copiilor este motivul pentru care Ivan este profund revoltat împotriva lui Dumnezeu că nu intervine să-i trăsnească pe loc pe sadicii respectivi.

Exemplele invocate dovedesc un alt lucru imposibil de evitat: chiar și în epoci mai puțin „evoluate” decât a noastră, exista ideea de abuz, cu toate că se practica pedeapsa fizică. Fiindcă, dacă vrem să fim onești, nimeni nu considera că torturile medievale sau maltratarea copiilor sunt exemple demne de urmat. Dimpotrivă, erau fie excepții regretabile (chiar dacă – torturile unor perturbatori – erau socotite necesare pentru a păzi societatea de derapaje grave), fie practici condamnabile.

Acum putem reveni la observația de mai sus care zice că nu se moare de la o palmă dată la fund. Și putem adăugă fără teama de a greși că și cine gândește tradițional admite că pot exista abuzuri. Atâta doar că, mizând pe un bun-simț comun, nu-și pune problema că un părinte întreg la cap, responsabil și cum mai vreți dumneavoastră ar trece peste acea graniță – nedefinită legal, dar subînțeleasă (și aici vom reveni) cutumiar – astfel încât să-și nenorocească pruncii. Iar excepțiile, care au existat, erau privite cu ochi răi în comunitate, ca apucături denaturate, inumane.Citește mai mult »

Elogiu Porcului

(Sursa)
(Sursa)

OUP (adecă Oxford University Press), editură de prestigiu și de referință, a hotărât să nu se mai facă referiri apreciative la adresa Porcului, fiindcă astfel ar jigni, chipurile, musulmanii și evreii (pe evrei cred că i-au adăugat numai să nu pară că măsura e cu dedicație specială).

Cum rămâne însă cu jignirea Porcului nostru… aproape național? Trebuie răzbunat sărmanul, fiindcă mult bine ne-a făcut.

Cum am putea uita că el adună, în fiecare an, familii întregi de români laolaltă la tradiționala „pomană a porcului” (aka „balul porului”, „diznotor” etc.)? Tot certat să fii cu frații și părinții, n-ai voie să ratezi, de ignat, un eveniment anual fără pereche.

Cum am putea neglija faptul că porcul îi ajuta pe românii noștri să traverseze iarna și să prindă la inimă vara, pe vremea recoltelor? Cârnați afumați, cârnați prăjiți în untură, șunci afumate, slănină afumată sau cu boia, costițe, răcituri (aspic), fasole cu ciolan și multe alte meniuri grase i se datorează toate Porcului.

El ducea greul mâncărurilor sățioase de-a lungul unui an întreg. Prăjelile în grăsimea lui se făceau (că ulei se găsea greu). Șnițele din ce să faci ca să te prezinți onorabil la vreun bairam familial? Sau ce te scotea mai bine în evidență decât un purcel la proțap sau la tavă?

Ar fi nedrept să uităm că nunțile trebuiau pregătite inclusiv în funcție de existența Porcului. Citește mai mult »

Somnul rațiunii… și trezia intelectualilor

Goya - Somnul rațiunii

Se spune că somnul rațiunii… dar știți toți ce se spune. Ce rost are să repet? În creierul intelectualilor, teoretic, rațiunea este la ea acasă, am putea zice. Sau așa ne-am aștepta. Adică, la statutul de intelectual ajung niște oameni care au muncit cu creierul, prin urmare, sinapsele sunt bine unse și mai eficiente decât ale altora.

Cel puțin aceasta e imaginea tradițională despre intelectual. Iar faptul că activitatea intelectuală – alta decât cea care urmărește profitul pecuniar – e disprețuită azi, nu schimbă starea de fapt a lucrurilor. Ca să n-o lungesc, cred că admitem cu toții că, potrivit staturii standard a intelectualului, ne-am aștepta ca aceia dintre noi care poartă această denumire să-și folosească mai mult rațiunea decât cei care nu pun mâna pe carte din principiu.

Astfel că dacă rațiunea e foarte trează, monștrii ar trebui să se pitule prin colțișoare, piperniciți și nevolnici, nemâncați și disperați. Creierul intelectualilor ar fi cel mai senin loc, o zonă eliberată de tot felul de aderențe prostești. De aici ar trebui să iasă rectitudine, echilibru, luciditate, critică dreaptă. Aici, iar nu la jurnaliști, te-ai aștepta să găsești o sănătoasă imparțialitate, o justificată (și explicată) părtinire.

Firește că urmează să spun că lucrurile nu stau deloc așa. Iar asta, din păcate, nu-mi vine deloc greu să demonstrez. Problema e că mă zgândăre tocmai faptul că nu pot bate apa-n piuă și nu sunt nevoit să caut de nebun argumente și exemple.

Cel mai recent mi-a fost furnizat de Marga. Andrei Marga. Fostul țărănist de frunte, fostul minstru al educației, fostul reformator al învățământului românesc. Omul are un cv impresionant. Nimic de comentat. Însă felul în care tămâiază noua alianță (USL) e absolut respingător.

Iată câteva fragmente care ar trebui să zguduiască orice rațiune funcțională, orice conștiință care încă n-a abdicat de la funcțiile ei specifice. USL înseamnă „coalizarea forţelor sănătoase […] Nici unul dintre aceste partide nu a sprijinit politicile ce au dus în impasul actual. Această coaliţie este nouă şi nu i se poate imputa trecutul.”Citește mai mult »

Cum se fabrică informația?

Via: http://cartoon-planet.blogspot.com/

Mai întâi se ia un eveniment. Nu contează chiar deloc relevanța lui sau ponderea pe care o are în raport cu alte evenimente. El va deveni important de îndată ce procesul de fabricație e gata.

Se amușină bine direcția din care bate vântul (acesta poate fi reprezentat de interese financiare, politice sau ideologice în vogă). Evenimentul cu pricina trebuie astfel plasat încât să se înscrie pe cea mai favorabilă traiectorie a curentului de opinie ce urmează a fi favorizat sau dimpotrivă. Altminteri, s-ar putea să nu obțină efectul scontat.

Urmează apoi „împănarea” informației cu tot felul de mici accesorii și odori bine ascunse sub machiajul gros al știrii pretins relevante. „Consumatorul” nici nu va sesiza că, odată cu așa-numita informație, i se livrează și o doză sigură de interpretare (binevoitoare sau acidă). Important e ca mireasma sau miasma să-l incite. Un spectator înfierbântat e întotdeauna de preferat unuia inteligent și critic.

De pildă, se ia informația că Partidul Popular din Spania folosește în campania electorală (dintr-un oraș) imagini și texte care îi vizeză pe românii și pe rromii plecați din România. Această știre brută este pusă în contextul ideologiei anti-discriminare. Așa că nu contează dacă țiganii din Spania fură de sting, nici dacă românii stau acolo legal sau (așa cum știm cu toții) de multe ori ilegal, ci doar că acei oameni lipsiți de inimă îi discriminează pe ai noștri. Se obține, în consecință, tensiune și revoltă, însă problema de fond este dosită sub machiaj.

Ca știrea să fie și mai de efect, iar reacțiile și mai sigure, se pune partidul respectiv în relație cu PDL. Însă asta nu se face oricum, ci încă din rezumatul știri! Cât mai sus, ca să se vadă și toată lumea să aibă sub ochi legătura odioasă dintre cele două partide.

Pe scurt, ce ar trebui să înțelegem noi e faptul că spaniolii n-au niciun drept să se indigneze în propria țară de afluxul masiv de români, fiindcă astfel se cheamă că ne discriminează. Iar această discriminare este în sine un păcat de moarte împotriva multiculturalismului. În plus, faptul că suntem discriminați în Spania are legătură cu PDL-ul. Huoo!!! Jos Băsescu!Citește mai mult »

„Manual” creaţionist contestat

Activiştii cei vigilenţi s-au sesizat (vedeți aici) că există un manual de biologie făcut din perspectiva creaţionistă. Deşi acest manual e pe piaţă de cel puţin cinci ani, precauta poliţie a creierului s-a trezit de-abia acum. Ruşine lor! Până azi copiii au auzit despre creaţionism. Ce imbecilitate! Ce grozăvie!

Am văzut manualul pe vremea când lucram la anticariat şi, din nefericire, nu e mare lucru de capul lui. Perspectiva creaţionist morrisistă (de la Henry M. Morris) e îmbinată cu tot felul de învăţături morale, reprezentând opţiunile autoarei. Doamna Maria Popa făcea asta şi la ore, mi-a predat în clasa a XI-a. Astfel că în manual se regăseşte amprenta „stilistică” a dumneaei. Din acest punct de vedere, manualul este într-adevăr contestabil, fiindcă se prezintă pe alocuri mai degrabă ca o cărticică de meditaţii zilnice.

Nici creaţionismul cărţii nu este neapărat fără probleme. În interiorul grupărilor creaţioniste, perspectiva morrisistă este contestată. Există şi alte orientări (cu totul, vreo şase principale), până la cele care admit într-o anumită măsură şi idei evoluţioniste. Nu sunt lucrurile chiar atât de în alb-negru pe cât pare şi pe cât lasă presa să se înţeleagă.

Aşadar, nu apreciez, nici nu apăr manualul doamnei Popa, decât, în cel mai bun caz, ca tentativă. Eşuată. Mi se pare mult prea impregnat de religie pentru a putea fi socotit ştiinţă. Trebuia contestat poate mai demult, de către creaţioniştii înşişi, dacă voiau să nu se discrediteze din punct de vedere academic. Din păcate, nu mai este Evul Mediu, când lucrurile puteau fi combinate armonios. Dar chiar şi atunci, sigur n-ar fi fost făcute la acest nivel care coboară şi ştiinţa şi religia aproape în derizoriu. Iar la rigoarea ştiinţifică a vremii noastre (aşa nenorocită cum e ea) se poate totuşi adera chiar şi cu perspective creaţioniste, dar bine închegate şi argumentate. Ceea ce, de altfel, şi fac unii, dar pe alte meridiane. Există chiar şi savanţi agnostici care admit că teoria creaţionistă este una de luat în calcul.

E adevărat că împotriva creaţionismului a fost declanşată de multă vreme o campanie furibundă. Din nefericire, aceeaşi atitudine penibil-ideologizată o demonstrează şi cerberul Remus Cernea, preşedintele Asociaţiei Umaniste. Argumentul dumnealui e ridicol: dacă nu se studiază în UE, nici la noi n-ar trebui studiată perspectiva creaţionistă. Un mare, maaaare fâs. Nici măcar nu poate fi considerat argument.

Când am văzut în ziar că cineva a luat atitudine împotriva acestui manual, mă aşteptam (oarecum ruşinat, pentru că, deh, sunt şi eu creaţionist – nu morrisist, dar cine mai face diferenţa între unii şi alţii când izbucneşte scandalul?) să fie desfiinţat, să fie dovedit ca inadecvat, însă cu argumente, nu cu „ei nu fac aşa, deci noi de ce am face altfel?”. Răspunsul cel mai simplu este: pentru că suntem o ţară independentă, care poate, la o adică, să nu maimuţărească tot ce spune UE. Ajungem, pe urma „argumentului” furnizat de domnul Cernea în cu totul altă parte, discuţia pe fond este eludată. Dar oare nu tocmai asta voia şi dumnealui? Nu voia să ne lovească direct în sensibilitatea noastră cosmopolită congenitală? Sperând astfel că nu-l vom mai întreba despre Dumnezeu, Darwin sau alte chestiuni minore; încrezându-se în incontestabila supremaţie a evoluţionismului, acceptată tacit, în virtutea laicizării programatice (dar nu neapărat şi justificate) a societăţii.

Un „argument” la fel de puternic este acela că e „inacceptabil” să se predea creaţinism în şcoli. De ce? D-aia? Păi, pe acelaşi parcurs argumentativ pot declara şi creaţioniştii că e inaaceptabil să se predea evoluţionismul în şcolile unei ţări majoritar ortodoxe. De ce? Pentru că democraţia se bazează pe majorităţi. Presupunerea lui Remus Cernea că toată (ră)suflarea a căzut de acord asupra punctului de vedere al domniei-sale este fie o dovadă de naivitate, fie rea-credinţă şi tentativă de manipulare. Oricare dintre cele două este imputabilă la nivelul de la care vorbeşte dumnealui.

N-aş vrea să fiu nedrept totuşi. Poate că omul o fi zis el mai multe, dar jurnalistul a reţinut „argumentele” pe care le-a considerat cele mai de efect. Atunci al lui să fie penibilul în care scufundă discuţia. Iar faptul că ne jigneşte inteligenţa să devină păcatul său. De la supratitlu – ce dovedeşte o ignoranţă comică atunci când pomeneşte despre Evanghelie, ca şi cum ar exista numai una – până la ultimul rânduleţ. Proverbiala imparţialitate jurnalistică duhneşte încă din titlu, în care faptul că un manual afirmă că oamenii sunt creaţi de Dumnezeu este prezentat ca o adevărată catastrofă educaţională.

Recapitulând. Un manual fără ţinută academică stârneşte reacţii la peste cinci ani de la apariţie. Discuţia nu reuşeşte să iasă din sfera unei ciorovăieli infantile. Deocamdată. Teamă mi-e că nici nu va naşte o dezbatere autentică, argumentată. Din pricina ambelor tabere. Aici nici adepţii pretinsului raţionalism nu se simt prost să divagheze şi să conducă discuţia către argumente cel mult colaterale sau chiar fără legătură directă cu subiectul. Nimeni, în final, s-ar putea să nu aibă de câştigat cu adevărat. Poate vor obţine o iluzorie victorie adepţii lui Remus Cernea. Iluzorie, pentru că manualul se putea dizolva şi de la sine, prin lipsa lui de consistenţă ştiinţifică.

În ce mă priveşte, sper că Editura Casa Cărţii va putea trage oarece foloase de pe urma acestui balon de săpun. Să aibă mai mulţi vizitatori pe site. Iar cititorii să se aleagă cu câteva cărţi de referinţă, pe care le pot comanda de acolo.