Dezlegarea ghicitorii (februarie)

Când am citit fragmentul cu pricina, mi se părea surprinzător de actual. Mi-am zis atunci că, dacă n-aş fi ştiut că citesc o carte scrisă de G. Călinescu şi publicată în 1933, mi-ar fi fost destul de greu să mă dumiresc, până ce mai găseam şi alte indicii. Tocmai fiindcă era vorba despre un individ pentru care prezentul şi el însuşi reprezintă cam tot ce e important pe lume.

Dincolo de asta, Cartea nunţii – căci despre acest roman e vorba – m-a lăsat mai degrabă cu atmosfera. E oarecum obositor limbajul preţios şi vetust al autorului.

Cât despre voturi, s-au adunat cam aşa: 3 la 1933, 2 la 1965, 2 la 2004 şi 1 la 1998. Precizez că „Arta fugii” a răspuns corect şi foarte prompt – felicitări! –, dar nu i-am aprobat comentariul cu pricina decât la sfârşitul perioadei de „vot”. Altfel îmi sabotam singur ghicitoarea.

Când a apărut cartea?

Vă propun să identificaţi (ori să aproximaţi) anul în care a apărut cartea din care face parte personajul descris în fragmetul următor:

„Pentru B…, evenimentele istorice pluteau într-o ceaţă deasă ca aceea care cade câteodată iarna, umplând cu bumbac vânăt toate străzile. […] Era convins că Grigore Alexandrescu a scris Înşiră-te Mărgărite şi că Eminescu a murit de curând. De altfel tot ce data de dinainte de… anul naşterii sale, pierdea orice precizie cronologică. Iulius Cezar devenea contemporan cu Mircea cel Mare şi Napoleon I cu Vlad Țepeş. B… nu era deloc sensibil la ruşinea surprinderii în ignoranţă şi când un coleg îl făcea atent asupra erorii, el răspundea incredul şi indiferent […].
În schimb erudiţia lui B… în materie sportivă era considerabilă…”

Cine a scris următorul text?

Adu-ţi din când în când aminte, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci, şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru carele este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos.
Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului:
Doamne! În primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte!
Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule judecător, plecaseră zdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut.
Spânzurat de un fir de paianjen, un fir de nimic cu căpătâiul pierdut în tăria albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpastii, ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de izbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, deznădăjduit, o clipă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup, şi din adânc, strigat-a către tine: Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte.
Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aplecat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit firului de paianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir aproape nevăzut a fost odgonul meu de scăpare!
Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deo!

Răspunsul corect îl voi divulga peste o săptămână.