Adevăruri care trebuie rostite

(Sursa)
(Sursa)

Există lucruri pe lumea asta care, dacă nu sunt puse în cuvinte, au o existenţă destul de obscură şi chiar precară. Foarte interesant e că lucruri cunoscute de aproape toată lumea par să devină certe şi reale abia când cineva le spune cu voce tare. Uneori, pentru ca ele să existe, trebuie rostite de către o persoană cu vizibilitate.

E cu atât mai fascinant cu cât acest fenomen se înregistrează într-o epocă a inflaţiei de cuvinte şi de adevăruri concurente. N-o să mă apuc de filosofia adevărului, însă iată că încă persistă o forţă inerentă în rostirea publică a adevărului. Ironică mai e realitatea şi nărăvaşă. Cum nu se lasă ea supusă de paradigmele interpretative, ci se încăpăţânează să răzbată de sub pojghiţa filosofiilor la modă.

Las în seama altora interpretarea, şi mă mulţumesc să semnalez câteva astfel de adevăruri care par să ţâşnească violent în spaţiul public, obligând oamenii să ia act într-un fel sau altul de existenţa lor.

Genocidul împotriva armenilor. Până să spună papa că masacrul comis de turci împotriva armenilor e un genocid, cu siguranţă că această opinie exista, însă a dobândit o forţă excepţională abia când pontiful a rostit cuvântul necesar. În acest moment, orice luare de poziţie faţă de tragicele evenimente din urmă cu un secol trebuie să conţină şi o raportare la ideea de genocid.Citește mai mult »

Reclame

De ce-i mai rău cu torționarii comuniști decât cu cei naziști

By Antonu (Own work),  via Wikimedia Commons
By Antonu (Own work), via Wikimedia Commons

A început, cu vreo 20 de ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit, vânătoarea torționarilor comuniști. De știut, știam despre ei încă de multă vreme (despre Pleșiță cred că am aflat de mai bine de zece ani, iar omul vorbea dezinvolt pe la tv), dar nu s-a întreprins niciun demers concret de sancționare.

Iliescu ar fi fost cel ce putea da semnalul, fiindcă îl asculta și Securitatea și justiția, pe vremea lui. Dar n-avea cum s-o facă. Constantinescu și CDR-ul n-ar fi putut face nimic, fiindcă s-au trezit sabotați, legați de mâini și de picioare, niște looseri predestinați să compromită imaginea partidelor istorice și a dreptei. După aceea a venit Năstase, care, fiind odraslă socialistă nu avea niciun interes să-și bată cuie în talpă. Băsescu a fost o struțo-cămilă.

Dificultatea a ceea ce pare să se întâmple acum – de nu cumva o fi praf în ochi – are mai multe cauze. Prima dintre ele este aceea că până și acum, comunismul și-a păstrat o imagine mult mai simpatică și dezirabilă decât nazismul, diabolicul său frate geamăn.

Dacă neonaziștii sunt asociați în genere cu o formă de dereglare socio-psihică, comuniștii sunt adesea percepuți ca niște idealiști, ca niște utopiști aproape simpatici. Așa că, la nivel de PR, comunismul stă net superior prin comparație cu nazismul – regimul criminal de la cealaltă extremă.

Același PR foarte eficient reușește să arunce într-un con de umbră unul dintre textele fondatoarea ale comunismului: Manifestul Partidului Comunist – un document ce incită explicit la ură, la luptă și, dacă-i nevoie, la crimă pentru „cauză”. Dacă ar apărea într-un ziar sau într-o carte un text similar scris azi, Citește mai mult »