Un om pentru acest „anotimp”

Hans Holbei cel Tânăr - Sir Thomas Morus (sursa)
Hans Holbei cel Tânăr – Sir Thomas Morus (sursa)

Am parafrazat titlul filmului A Man for All Seasons, abia recent vizionat. Și, pe lângă faptul că personajul a devenit imediat unul dintre cele mai interesante modele de creștin pe care le-am văzut (sub rezerva că nu știu în ce măsură descrierea din film corespunde realității), această peliculă mi-a prilejuit și alte câteva interogații se sezon.

În multe dintre momentele sale de cumpănă Biserica creștină a beneficiat de voci profetice care au reușit să articuleze dacă nu o soluție universală (fapt foarte rar), atunci cel puțin un diagnostic și un tratament parțial. Îmi vin în minte nume precum: Policarp, Ioan Hrisostom, Augustin, Luther, Tereza de Avila, Francisc din Assisi, Dietrich Bonhoefer, William Wilberforce (în tandem cu John Newton), Jeremiah Evarts, Erasmus de Rotterdam, John Wesley, Thomas Morus (că tot fu vorba), F.M. Dostoievski, Gustave Thibon, C.S. Lewis, Maxim Mărturisitorul, Antonie cel Mare etc. etc. etc.

Unii au fost ascultați, alții au fost auziți abia după ce au fost uciși de confrații lor. Dar ei au adus limpezime pentru vremurile în care au trăit și au influențat ceea ce a urmat după ei, fie la nivelul întregii creștinătăți, fie în contexte mai degrabă locale. A se observa că am exclus din discuție toate personajele biblice, însă cu bună știință.

Mesajele canonice ale Scripturii trebuie doar acceptate sau respinse. Dar când vine vorba despre profeții unor perioade, contexte sau crize din istoria Bisericii, aceștia trebuie identificați, auziți și ascultați.

Așadar, nu pot să nu mă întreb cine vor fi fiind profeții* zilelor noastre. Și imediat îmi apar dinainte cel puțin două probleme greu de rezolvat: (1) oare există?; și (2) cum pot fi recunoscuți pentru a fi ascultați?

Creștinismul e suficient de vast încât să avem șanse reale ca niște voci profetice să se ridice în acest moment de criză – cel puțin pentru Europa și pentru SUA, criza pare mai mult decât evidentă. Dar creștinismul mai e și suficient de atomizat încât aceste voci să se audă într-un culoar exclusiv confesional destul de îngust.

Cel mai bine se aud deocamdată cei care au o tribună suficient de largă – precum papa sau arhiepiscopul de Canterbury sau patriarhii ortodocși – și cei suficient de isterici sau de mediatizați – iar aici media îi selectează în funcție de ratingul potențial. Îi transformă aceste tribune automat în vocile profetice ale momentului? Mă tem că nu.

Nu contest că ar putea fi vreunul profetul acestui „anotimp” (am optat pentru termenul „anotimp”, chiar dacă e mai strident, fiindcă sugerează ideea de repetitivitate – și exact asta sugerez, că nu avem de-a face cu o noutate absolută). Dar ar trebui să-l putem recunoaște. Cum?Citește mai mult »

Islamizarea lui Dumnezeu

(by Arild Vågen - sursa)
(by Arild Vågen – sursa)

Mă tot gândesc cum se explică, din punct de vedere creștinesc, alarmismul aproape generalizat în fața „valului de imigranți” care ar pregăti, de fapt, „invazia islamică” a Europei. Spaime, ideologi(zăr)i, scenarii apocaliptice, diabolizări.

În rezumat, ideea e că, cu contribuția ocultei mondiale, isalmiști fundamentaliști travestiți în refugiați nenoriciți aflați în căutarea unei sorți mai bune, ne vor cotropi, iar noi probabil vom fi uciși, convertiți sau cine mai știe ce.

Adicătelea, cei… câți să fie? 2.000.000 (sau 5) de refugiați vor fi capabili să supună o Europă de peste 700 (sau pe cei peste 500 din UE) de milioane? Prin frică? Prin violență? Prin convertire? Cine vor ceda primii, cei peste 70% de creștini declarați sau ateii neînduplecați? Cine se teme cel mai tare de islamizare?

Să lămurim de la început un lucru. Islamizarea poate afecta, în cel mai rău caz, un teritoriu și o populație, dar destinul creștinismului e independent de civilizația vremelnică pe care a creat-o. În orice caz, chiar dacă s-ar produce preconizata islamizare, cu siguranță ar fi un proces mai complex decât sugerează mesajele alarmiste. De exemplu, până și refugiații refuză România, care are iarăși șansa să devină bastionul creștinătății în fața musulmanilor.

Înțeleg că ne este amenințat confortul, înțeleg că neasimilarea grupurilor musulmane poate crea reale probleme, înțeleg că se revoltă xenofobii sau că se panichează dezorientații. Înțeleg și că acest val de imigranți reprezintă realmente o problemă pentru o Europă condusă potrivit unei mentalități ce se arată a fi falimentară.

Oricum ar fi însă, oricât de gravă ar fi situația, directivele fundamentale ale creștinului nu se prea pot schimba. Iubirea aproapelui impune ca el să fie privit ca om, nu ca „pixel” într-o categorie ideologică.Citește mai mult »

De ce ne plac totuşi fundamentaliştii?

Un prim răspuns ar fi că ne plac de plicitseală. A noastră, nu a lor. Suntem blazaţi, trăim larvar, avem vieţi banale, pe când ei sunt vii, luptă pentru nişte idealuri (încă mai au idealuri!?). Au „vână” şi nu se lasă intimidaţi. Se răţoiesc la orice formă de autoritate oficial(izat)ă, sunt subversivi. Au un aer mai cool decât conformiştii care merg dimineaţa la serviciu şi vin după-masa istoviţi şi numai buni de trântit în fotoliul complementar televizorului.

În esenţă, cauzele pentru care luptă respectivii ne sunt cu atât mai indiferente cu cât sunt mai îndepărtate de noi. Fiindcă am învăţat să nu ne intereseze. Nu ne priveşte, fiecare cu crezul lui, cu oala lui, cu bombele lui, cu afuriseniile lui.

Un alt răspuns ar fi că ne plac deoarece ne reprezintă. Nu toţi pe fiecare dintre noi, ci selectiv. În esenţă, nu prea există om care să nu aibă vreo frustare, vreo nemulţumire. Măcar o babă de la parter care ne calcă pe nervi, dacă nu altceva. Un administrator hirsut şi hrăpăreţ.

Aşa că fiecare am avea o poliţă de plătit, cât de mică acolo… Există undeva pe lumea asta o ideologie, o categorie de oameni care ne zbârleşte coama pe spate şi fără de care am trăi – ni se pare – mai satisfăcuţi, mai relaxaţi. Poate că ne zgândăre homosexualii, poate că ne enervează ecologiştii, ateii, circarii, şoferii de taxi, secretarele, precupeţele, funcţionarii publici, politicienii şi câte şi mai câte.Citește mai mult »