Când toți devin romani și vor sânge

(Sursa)
(Sursa)

Mi-a rămas ca un cui în minte o replică (pusă în gura lui Pilat) din filmul Ben-Hur: „Look at them [cu referire la spectatorii iudeii din tribunele arenei]. They want blood. They’re all Romans now.” (Uită-te la ei. Acum toți sunt romani și vor sânge.)

Replica apare în contextul în care, Ilderim, proprietarul carului și cailor cu care concurează Iuda Ben-Hur, merge să-și exprime părerea de rău (absolut formală) pentru faptul că Messala pierduse întrecerea și era grav accidentat. Iar Pilat răspunde că nici nu poate fi vorba despre vreo pierdere, după care își etalează – prin cuvintele menționate – adevăratul câștig.

Pericolul de a vrea sânge mi se pare a fi foarte prezent azi. Sub forma alunecării sub spectrul diverselor ideologii care împart oamenii în cei demni să trăiască și cei care nu merită să trăiască. Indiferent dacă această alunecare se produce sub imboldul fricii, al ignoranței, al urii sau al derutei, nu cred că există o scuză suficient de bună pentru justifica asemenea ideologie.

Mă surprinde disponibilitatea mare de a accepta (cel puțin teoretic) împărțirea oamenilor în vrednici să trăiască și buni de omorât. Pentru unii, pretextul e un câine mort, un animal împușcat la vânătoare. Pentru alții, împărțirea se face în funcție de principiile morale. Iar alții folosesc terorismul sau islamul ca criteriu. Evident, există o diferență de grad, pe care nu vreau s-o minimalizez, între gravitatea diverselor manifestări sau acțiuni.Citește mai mult »

Anunțuri

Binele (mic) pe care îl văd în marele rău al manifestărilor „extremiste”

Patru furioși (sursa)
Patru furioși (sursa)

Am pus de la început cuvântul „extremist” între ghilimele, deoarece constat că aria lui de cuprindere este lărgită în permanență și asta chiar de către instituții serioase și cu autoritate. Practic, aproape orice manifestare euro-sceptică tinde să fie catalogată drept „extremism”.

Liniile pe care se merge sunt: religia, naționalitatea, rasa, sexul, morala și altele, culese pe parcurs. Apostolii corectitudinii politice caută mereu (și descoperă mereu) noi forme de „extremism” numai bune de trecute la noul index al progresismului stângist.

Acesta este unul dintre motivele pentru care adevăratul extremism devine tot mai greu de depistat și o tot mai mare parte a populației devine ținta denigrărilor și încadrărilor ideologice stupide. Să spui că o treime sau poate chiar jumătate din populația unei țări este „extremistă” devine hilar, căci cuvântul își pierde orice sens.

Plus că această încadrare – repet: ideologică! – evită în mod laș și păgubos o dezbatere necesară despre motivele care îi determină pe tot mai mulți europeni să voteze cu partidele „extremiste”. De asemenea, tot de aici decurge în parte și lipsa unor partide care să poată realmente da glas într-un fel convingător nemulțumirilor unui număr în creștere de cetățeni.

Când un partid naționalist adună 5% din voturi poți vorbi de extremism. Poate chiar și pe la 10%, în funcție de gradul cultura politică, istoricul, structura demografică a unei țări. Dar când bate deja pe la 25% și mai sus, e o aberație să consideri că toate frustările și revendicările unui segment atât de larg de populație pot fi ignorate și ascunse sub o etichetă convenabilă: extremism.Citește mai mult »

La căpătâiul oricărei fericiri veghează o spaimă…

Edvard Munch – Skrik

…una perseverentă și perversă. Mânjită pe față ca să semene cu moartea. Cu o coasă simbolică, de recuzită, care nu taie, nu zgârie, nu face nimic. Ci doar amenință. Stă acolo în chip de ce-ar putea să vină și să se întâmple.

Toți oamenii știu adânc în inima lor – chiar dacă nu sunt în stare să o pună în cuvinte sau nici măcar să o conștientizeze – că așa stau lucrurile. Că sunt pândiți de spaima că nu vor găsi…, că nu vor ști…, că nu vor putea…, că nu vor avea…, că nu vor fi… De spaima nudă și sălbatică, fără obiect. De spaima implacabilă care vine ca un inevitabil accent pe penultima silabă. Mereu pe penultima, ca să tulbure happy-end-ul.

Iar spaima asta are ochiul format, nimic nu-i scapă. Nicio fericire pământească nu trece neobservată. Totul se înregistrează. Iar când fericirea se stinge, spaima se înfățișează numaidecât să amintească fiecăruia în parte câtă dreptate avea când stătea amenințătoare la căpătâi. Și atunci tot omul pricepe că se știa cu spaima de multă vreme, că îi auzise șoaptele parșive, chiar dacă nu le recunoștea pe vremea aceea.Citește mai mult »

Creștinii care se tem de creștinism

Se simte în aer, în apă – chiar și în cea îmbuteliată și vândută în hipermarket. Se poate adulmeca în praful străzii. Se observă în glasul vorbitorilor. Se citește printre rânduri. Se ghicește în priviri, în gesturi, în ocheade. Se deduce din ținuta vestimentară, din izul pomezilor folosite. Se simte ca o povară pe suflet, ca un of nemărturisit, poate chiar subconștient. Rânjește ca o amenințare perpetuă, ca o pedeapsă iminentă.

Se degajă din stilul muzicii și contaminează întreaga atmosferă. Se ghicește în palmele transpirate. Întregul corpus al gesturilor religioase stă mărturie. Politicile instituționale atestă involuntar că așa stau lucrurile. Se citește pe chipurile vesele (prea vesele) sau încruntate (prea încruntate) ale oamenilor.

Creștinii se tem de creștinismul lor. Se tem că le scapă, că li se prelinge printre degete, că e prea fluid, prea inconsistent. Se tem că nu vor reuși să-l susțină cum se cuvine, să-l promoveze eficient, să-l apere convingător, să-l transforme într-un produs atractiv, ba chiar de succes.

Din această teamă izvorăște nevoia continuă de informații suplimentare, de delimitări infinite. Numele înseși îi trădează: Biserica lui Dumnezeu, Biserica Apostolică, Biserica lui Cristos. Toată lumea încearcă să se revendice de la cea mai credibilă sursă posibilă. Fiecare își argumentează filiația, își elogiază ascendența. În ultimă instanță, toate strădaniile reprezintă un (in)voluntar demers concurențial.Citește mai mult »

noaptea

frica
se furișează noaptea
pe sub ușă
mătură covorul
și-l face să se zburlească
urcă pe piciorul patului
și-l înfășoară
ca o iederă neagră
ca un șarpe de umbră
se vâră în pat
în patul scump
în patul conjugal
în patul rebegit
și începe să mestece salteaua
arcurile buretele pânza
apoi trece pe cămășile
de noapte
le umple până la refuz
și atunci o simțim pe piele
rece umedă caldă
ca smoala
ca lingoarea
ne ia de la tălpi
și ni se întinde
până la creștet
ca un giulgiu
ne intră în gură
pe dinlăuntrul pleoapelor
vedem stele verzi
ne țiuie în urechi
coboară în stomac
și ne strânge ca un clește
ne stoarce
ne întoarce
ne tăvălește
în plămâni horcăie
ca o hoașcă
se amestecă în sânge
în grupa sanguină
și urcă înceeet
la inimă
unde se înstăpânește
ca un tartor
torționar
se cocoață în creier
ca o nebună
ca o zvărlugă
trece dintr-o
emisferă într-alta
și doaaaareeeeee
luuung înceeet continuuuuuCitește mai mult »