Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită

Rembrandt – Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic. E greu de stabilit dacă era evanghelic sau trăia evanghelic, așa că nu ne batem capul cu asta. E sigur însă că avea mai mulți copii. La care ținea. Și ei țineau la el.

Dar, așa cum se face în orice istorie cu suspans, unuia dintre copii i-a venit ideea să plece. La lucru în străinătate, poate. Sau într-altă parte. Dar n-a mai dat o vreme pe acasă. Așa cum stă bine însă unui fiu evanghelic, nu s-a dezis vreodată de familia lui.

Nu se știe exact pe unde a călătorit și ce a făcut. Dar se bănuiește că n-a umblat brambura, ci și-a văzut de viața lui. Cu greutăți, cu bucurii, mă rog, așa cum o știm de obicei. Timpul a trecut însă și copilul nu mai apărea. Zilele se făcură săptămâni, săptămânile, luni, iar lunile… ani. Long time no see, vorba englezului.

La un moment dat, copilul făcu ce făcu și reuși să pornească de pe unde era înapoi către casă. Cu dor. Și bucurie. Dar și cu diverse alte sentimente. Amestecate. Pățise multe, avea ditamai desaga cu povești. Nu mai era la fel ca atunci când plecase. Acumulase niște „experiență internațională” sau „experiență de viață”. Repet, nu prea știm exact pe unde a umblat.

Când l-a văzut de departe, tatăl său a ridicat mâna și…

Miroslav Volf, Excludere și îmbrățișare – notă de lectură (2)

Continuare de aici

Pilda fiului risipitor

În miezul spiritual al cărții stă – alături de imaginea lui Isus Cristos, Dumnezeu-Omul pe cruce – parabola fiului risipitor. Metafora îmbrățișării are la bază atitudinea tatălui. Pentru acesta, relația primează în fața regulilor, dragostea e mai presus decât performanța morală – și, foarte important, nu e condiționată de aceasta.

Fiul cel tânăr nu pleacă de acasă cu scopul de a deveni independent – așa cum se întâmplă astăzi, aproape în mod obligatoriu. Aceasta ar fi o pistă eronată de interpretare. Fiul cel tânăr aparține unei alte epoci, în care gestul său însemna că dorește să rupă orice legătură identitară cu familia, să fie atât de autonom încât să excludă pe oricine din sinele său – să se alieneze, am zice noi azi. Ca semn al acestei rupturi radicale, își cere inclusiv partea de moștenire, ca să nu mai rămână absolut nicio legătură posibilă. Prin această cerere, el își declară, practic, tatăl mort – căci abia atunci se împărțea moștenirea, când pater familias deceda – și se izolează definitiv de fratele său.

Risipirea averii poate fi pusă în relație cu aceeași intenție de a săpa o prăpastie între el și acasă. Sinele însă nu poate exista într-o astfel de autonomie și separare de alții. Prin urmare, fiul se lipește de un locuitor al țării.

Ajuns în acest punct, își amintește de tatăl său. Sistarea legăturii cu familia nu izbutește până la capăt, iar renașterea începe de la o amintire. Totuși, fiul înțelege că relația nu va putea fi reluată din același punct, fiindcă între timp au survenit niște rupturi pe care el le-a generat și le-a dorit. De aceea pregătește o confesiune și – fapt pe care-l găsesc foarte important – el adoptă mentalitatea de argat.

Fiul cel tânăr gândește în termenii meritelor. De altfel, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, în această privință, din momentul plecării, când a cerut ceea ce „i se cuvine”. Atâta doar că atunci considera că i se cuvine ca fiu, iar acum cerea ceea ce ar merita un argat. Esența e însă aceeași: judecă în aceiași termeni tranzacționali, își gândește identitatea în funcție de performanțe și eșecuri. Consideră că a fost fiu și se pregătește să devină argat. Măcar are o formă de onestitate…

Tatăl este un „nebun” care acceptă pretenția aberantă a fiului de a-i pune la dispoziție moștenirea. Iar după ce îl lasă să plece, îndurând ofensa, nu-l reneagă, cum ar fi fost de așteptat. Nu lasă fărădelegea comisă să i-l smulgă pe fiul cel tânăr din inimă. În momentul în care acesta se întoarce, tatăl îl vede de departe, semn că îl aștepta. Îl primește necondiționat înapoi și îi redă – nesperat! – statutul de fiu.

E interesant de văzut că are loc o mărturisire a fiului în fața tatălui, dar aceasta survine abia după ce fiul a fost reprimit și nu condiționează această primire. El nici nu apucă să spună ceva, copleșit fiind de bucuria tatălui, care-l îmbrățișează înlăcrimat. Mărturisirea și căința nu sunt inutile, ba dimpotrivă, sunt necesare pentru a pune lucrurile în ordine, dar ele nu sunt precondiții ale acceptării.

În locul lecției de morală sau de viață, tatăl oferă o altă lecție, mult mai dificilă: un banchet în cinstea unui fiu-care-a-fost-mort-și-a-înviat. Harul nemeritat. Nicăieri nu se menționează în pildă că tatăl l-ar fi iertat pe fiul risipitor, dar nimeni nu se îndoiește că așa s-au întâmplat lucrurile.