Cartea bate filmul

Cazul romanului Călătorie pe mare cu Zori-de-zi

raobooks.com

Am rămas destul de nedumerit după ce am vizionat filmul Călătorie pe mare cu Zori-de-zi. Majoritatea evenimentelor din carte au fost cuprinse și în firul epic al filmului, însă ordinea și ideea unificatoare au fost modificate. Habar nu am cât își poate permite un scenarist să modifice – fără să se considere că trădează – romanul pe care îl adaptează pentru cinema, însă mă declar nemulțumit de intervențiile din cazul de față.

Mă așteptam la o mai mare fidelitate, dat fiind faptul că scrierea lui C.S. Lewis nu duce lipsă de fantezie. Se poate că trama nu este suficient de palpitantă, că nu stoarce suficientă adrenalină, însă nici nu cred că stătea în intenția autorului să obțină un astfel de efect.

Știu că nu e neapărat just să aduc critici filmului pornind de la construcția romanului. De aceea mă rezum la a-i îndemna pe cei care vor să știe ce anume s-a pierdut odată cu ecranizarea să facă bine și să pună mâna pe carte. Se citește repede, e bine scrisă și inspirat tradusă. Plus că beneficiază de savoarea limbajului și comentariilor unui autor rafinat.

Revenind la film, mi se pare cel mai puțin reușit dintre cele 3 de până acum. Caspian rămâne mai departe un personaj cam ridicol, fustangiu și vanitos. Edmund pare cam derutat în film, iar Lucy cam patetică. Actorul desemnat să-l interpreteze pe Eustace îmi pare însă destul de bine ales, potrivit să joace rolul de nesuferit perpetuu.Citește mai mult »

Șaga continuă. Amurg șaga.

funjug.com

 

Văzut și „episodul” Lună nouă din Twilight. Nu știu dacă vine după celălalt pe care l-am comentat ori s-a mai întâmplat ceva între timp. Mă ajută careva?

Pornesc cu o mare nedumerire. Dacă toată „saga” se cheamă Amurg, cum se face că deja am ajuns la lună nouă? Că asta-i cu binișor dincolo de amurg. Mai bine îi zicea Toată noaptea sau All Day Long. În plus, imaginea cu care începe filmul e cu lună plină, nu cu lună nouă. Ar fi trebuit să dea ăștia un search pe google înainte să se apuce de treabă, să vadă că new moon e una, iar full moon e altceva. Ca să nu inducă lumea în dileme semantice. Dacă mai adaug și că, potrivit legendelor, vârcolacii ies pe lună plină, nu pe lună nouă… o să ziceți că mi-s chiar cârcotaș. Nu-i adevărat, îs doar derutat.

Filmul debuteză cu ceva soi de înțelpciuni spuse pe un ton (melo)dramatic, dar care n-au reușit să miște sufletul meu de gheață. Am rămas așteptând continuarea, fiindcă nu mi-am dat seama cu suficientă promptitudine că s-a gătat revărsarea înțelepciunilor și a început partea în care urmează să se bată.

Spun de la început că în Lună nouă (era să zic „clar de lună”) e curată discriminare. Deci, fraților, tipa alege între un alb și un indian și îl alege pe alb. You see what I mean? Cum să alegi, fă, un alb, după ce toată istoria tot ei au ieșit basma curată (nu mi-a venit altă replică, dar se potrivește cât de cât)? Bine, soro, dar tu n-ai învățat nimic din istoria SUA ale americii? N-ai auzit de corectitudine politică? Pfui!Citește mai mult »

Avatar – bifat

Preambul

Musai să spun că a trebuit să cumpărăm bilete cu o săptămână în urmă pentru film, dacă nu voiam să stăm pe primul rând. Așa că ne-am luat taman în ultimul și bine am făcut. Fiind proiecție 3D, cam tot aia e unde stai, deci mai bine stai în spate.

M-a mirat și contrariat faptul că la un film cu atâta audiență au fost programate numai două proiecții pe zi. O fi fost scumpă intreținerea ochelarilor… În orice caz, îmi ziceam că e cam mare aglomerația și că e întreținută cu bună știință. Nu m-am înșelat.

Am ajuns la locul cu pricina (în Lotus adicătelea) cu vreo juma’ de oră mai devreme. Dar am mai dat o raită prin supermarket, că nu avea rost să stăm în sală atâta vreme. Am revenit cu 15 minute înainte de ora filmului, însă – surpriză! – încă nu se permitea accesul în sală, deși pe hol așteptau câteva zeci de indivizi cu biletul în mână. Când mai erau încă vreo 10 minute, ne-a fost îngăduit să intrăm.

Un individ morocănos ne anunța sala în care are loc proiecția și ne avertiza să respectăm locul indicat pe bilet. Un altul – mai rubicond – ne servea cu ochelari și ne repeta același avertisment. Toate astea puse laolaltă m-au făcut să îmi zic în sinea mea (deși poate am zis și cu voce tare, nu mai știu): ne tratează ca pe animale. La sfârșitul filmului nu mi-am putut suprima surprinzătoarea concluzie: și au avut dreptate.

De la început până la sfârșit, un individ din dreapta noastră a comentat ca apucatu’. Nu zicea nimic în esență, foarte rar îi ieșea câte-o poantă ieftină. În rest numai zgomot de fond agasant. Se pare că numărul volubililor – le spunem așa fiindcă, dacă, prin absurd, ar ajunge să citească acest text, să nu înțeleagă – care „se produc” în public cu toate inepțiile caracteristice este în creștere. Vin din urmă generații pe care mireasma binefăcătoare a bunului-simț nu le-a prea atins în copilărie.

Dar de ajuns cu văicărerile, să mă ocup nițel și de ce am văzut.Citește mai mult »

Clișee vechi, spoială nouă: Twilight

Am reușit abia recent să vizionez filmul preferat al adolescenților, pe 2009. Asta cu preferința n-o zic de la mine, ci după topul întocmit de ei înșiși (11 premii la Teen Choice Awards). Le cer scuze celor care, deși adolescenți, nu împărtășesc entuziasmul congenerilor. Se pare însă că sunt majoritari fanii filmului (între cele peste 80 de milioane de votanți).

M-am uitat cu multă atenție, ca să pricep și eu ce anume face ca acest film să fie așa deosebit. Să-i surprind farmecul, ingeniozitatea, skepsis-ul sau, în fine, acel ceva inefabil care îi conferă savoarea. Mă confesez spășit și înfrânt că n-am reușit. Ba chiar mai rău de atât. Am dat peste tot felul de clișee deja consumate chiar și la Hollywood, dar fardate oleacă, minimal.

Cuplul protagoniștilor te trimite îndată cu gândul la avataruri similare, cu același schelet fundamental: un el misterios, neobișnuit, un alogen pripășit în condiții neelucidate pe niște meleaguri relativ ostile; o ea inadaptată, de preferință din familie disfuncțională, puțin predispusă către reverie, cu oarecare aplecare minimală spre bizara lume a… cărților.

Unde ați mai văzut ceva similar? Păi, cam orice film de acțiune de mâna a doua are un asemenea cuplu. La fel stă treaba și cu filme renumite sau superproducții. Fie că e vorba de Titanic, Batman, Superman, Matrix etc. Prin ce diferă Twilight de un film cu, să zicem, Jean Claude Van Damme? Prin faptul că eroul masculin poate citi gândurile, se deplasează foarte repede, e mult mai misterios și letal. JCVD ar fi intrat direct cu echipamentul din dotare în craniul oponentului ca să afle la ce se gândește.

Între noi fie vorba însă, Edward e la fel de macho ca orice Schwartzeneger însă într-un alt registru, la fel de protective, la fel de previzibil. Diferența e că el este cu ceva mai freek, dar moda ciudaților nu e deloc recentă. O regăsim în filmele lui Chaplin. Dar și la ciudați mai actuali precum perechea de adolescenți din American Beauty ori mai spectaculoșii X-men sau Hell-Boy. Așadar, oricât aș întoarce-o nu reușesc să scap de scheme deja tocite de atâta utilizare. Cum moda dictează ca ciudații să fie scoși în față și admirați, filmul se conformează și îndeplinește cerințele. What a cliché!Citește mai mult »

Viață de… câine

Un film ameţitor. De ridicol. O comedie stereotipă, cu diferenţa că personaje principale sunt doi căţei chihuahua (nici nu ştiam că aşa se scrie numele acestei rase): Chloe şi Papi. Ea, locatară de Beverly Hills, el, un maidanez devenit, în urma reconversiei profesionale, câinele unui decorator de grădini (deci, vă rog, nu grădinar, ci decorator!). Ca orice comedie făcută după acest calapod, are şi a little bit of romance, şi nişte action, şi un pic de suspense, dar şi inevitabilul happy-end.

Peste toate însă, cireaşa explozivă de pe tort: morala! Dar una… să te ţii! Afundă de te ia ameţeala: Înfiază un câine! Dar ai grijă, e un angajament serios, gândeşte-te foarte bine la ceea ce faci! Revin cu detalii după ce mai fac o tură prin trama şi filosofia peliculei.

Căţeluşa de bani gata e aruncată de nişte întâmplări nefericite taman în mijlocul periculoaselor lupte cu câini din Mexic. Scapă teafără şi se alege cu un amic (ciobănesc german) care o ajută să dibuiască drumul către dealurile americane natale. Aflaţi în primele minute din film, dacă nu ştiaţi, că în SUA există centre de relaxare pentru câini bogătaşilor. Locuri unde se cheltuiesc mii de dolari pe o javră într-o săptămână. Dacă spun că banii ăia ar furniza de mâncare pentru mii de oameni, aţi zice că sunt cârcotaş şi poate chiar nesimţit (că îndrăznesc să contest dreptul la fericire al patrupedelor). Dar zic, na: e o debilitate economico-socială să cheltuieşti averi pe câini când zilnic mor de foame copii în Africa.

După mai multe aventuri iniţiatice, Chloe e trimisă de scenarişti la origini. Ho, staţi, că nu în stilul în care românii trimit la origini. Nu, ci potrivit cu moda psihanlitic-populistă: trebuie să vezi de unde provii, ca să descoperi cine eşti. Fumată, răsfumată, parfumată, afumată. Ideea. La fel şi cealaltă cu scotocirea după inner self (dacă mă înţelegi). Adică fiecare trebuie să-şi găsească glasul, deep inside. Vorba românului: fiecare pasăre pe limba ei piere. Dar aici nu piere, ci după ce îşi găseşte lătratul (ca Simba răgetul ancestral sau mai ştiu eu câte personaje răgetul matern) se poate prezenta dezinvoltă în faţa lumii. Săracii câini, nici ei nu scapă de cotrobăirea în sine. Să faci psihologie d-asta pe animale nu se cheamă că le traumatizezi? Mă rog.

Mai e de adăugat că doi câini de rase diferite devin prieteni. Cum că, vedeţi, rasa nu contează. Din păcate, n-am avut parte şi de o pasiune interasială. Iubitul era de acelaşi soi. Tot de învăţăturile de minte ale filmului ţine şi faptul că aristocrata a cunoscut viaţa de maidanez. Dar prea seamănă cu Lady and the Tramp, doesn’t it? Dacă aţi văzut filmul, nu cred să vă surprins ceva din tipologiile reutilizate. Nici măcar replicile nu-s prea originale. În fine.

De ce-or mai fi făcut filmul ăsta? Poate că doar pentru morala din final. M-aş îngrozi să fie aşa. V-am promis să revin. Aşa fac. Deci atenţionarea scrisă de la capătul filmului sună cam aşa: Decizia de a înfia un câine reprezintă un angajament pe viaţă! Să mă dau cu capul de braţele fotoliului nu alta. Ce raţionament beton! De divorţat, poţi divorţa ori de câte ori te compulsionează orgoliul sau imbecilitatea. Dar cu sufletul câinelui nu te joci. Asta e treabă serioasă. Ailaltă se face la biserică, acolo cu preotul ăla ce îndrugă: „… până când moartea… bla, bla, bla…”. Treburile serioase se fac la adăpostul pentru animale, unde dai cu subsemantul că te angajezi să iubeşti, să respecţi şi să preţuieşti potaia, mâţa sau altă creatură… de-a pururi. Că îi faci parastase după ce trece într-altă dimensiune a existenţei şi că îi ţii poza în buletin până te ia Alzheimer-ul şi nu mai ştii cum te cheamă, dar îţi aduci aminte de Chucky, Pufy, Rexy sau Miaunica.

Doamnelor, mă adresez şi dumneavoastră. Puteţi face oricâte avorturi vă permite bugetul, dar cu animalele e mult mai serioasă treaba. Zigotul cela e la dispoziţia voastră. Doar sunteţi stăpâne pe propriul trup, faceţi absolut ce doriţi cu abdomenul care vă aparţine. Câinele însă este un suflet care trebuie respectat. Nu vă angajaţi să-l luaţi dacă nu sunteţi serioasă. Nu vă treacă prin cap să-l ucideţi că faceţi puşcărie. Avortul e legal, doar nu ne-om stresa atâta pentru o „chestie” care, în mod evident, produce disconfort self-ului nostru? Ca s-o scurtăm: iubiţi animalele şi avortaţi cu toată libertatea. Ca nişte fiinţe emancipate ce vă aflaţi!

M-am interogat (nu mi-am ţinut lampa în ochi, fiindcă mi-am răspuns repede şi mulţumitor) ce i-a determinat pe oamenii ăia să transmită un oarecare mesaj musai printr-un film cu animale. N-am găsit alt răspuns decât că voiau să-şi arunce morala-bombă finală şi aveau nevoie de un suport. Iar în acest scop, au deversat milioane de dolari în the Saturday’s Water, aşa într-o doară. Că dacă tot îi aveau, de ce să-şi ajute homeleşii (au şi ei, fiţi pe pace), când puteau să facă reclamă pentru Beverly Hills şi javrele ce-l populează?

Apoi m-am gândit că poate e ceva profetic în faptul că animalele joacă rol de oameni, căci, din nenorocire (o zic cu tristeţe, nu cu cinism), oamenii încep să se poarte tot mai animals alike. La film, de pildă, nişte don’şoare ema(n)ci(p)ate, stăteau cu picioarele răscrăcănate peste scaunele din faţă. Iar la un moment dat au început să şi latre în răstimpuri. Cică se distrau. Cred că producătorii vor (fără intenţia lor) să ne obişnuiască pe unii cu alţii. Să ne convingă de existenţa sufletului necuvântătoarelor. Dacă aşa continuă lucrurile, în curând vom da şpaga (ca pentru permisele de conducere) să primim certificate de câini, pisici, porci de Guineea, iguane, şobolani, papagali, canari, ţestoase, salamandre sau măcar peşti de acvariu (nu-i la îndemâna oricui să aibă o piscină la dispoziţie toată ziua).

Recent, un june sireap s-a oferit să-mi pună botniţă din cauză că m-am întrebat cu voce tare dacă nu nu cumva câinele lui (de vreo 20-30 de kile, deci nu pluş din ăsta simpatic), care tocmai mă amuşina pe la buzunare, n-ar trebui să poarte botniţă. Ba încă, stâlpul viitoarei societăţi s-a şi răţoit la mine, dispus să-mi aplice o corecţie fizică pentru neruşinarea cu care am grăit.

Anul trecut s-au cheltuit (numai în SUA!), potrivit statisticilor APPA, peste 43 de miliarde (sic!) de dolari pe animale de companie. [Apropo, pentru comparație, România vrea să ia cu împrumut 19 miliarde de euro, deci cam jumătate din suma respectivă, ca să redreseze economia națională!] E vorba aici de cheltuieli de întreţinere, nu de achiziţie. N-am nimic cu iubitorii de animale, dar dacă asta nu e anormal, atunci eu chiar nu mai ştiu care e susul şi josul lumii în care trăim.

Un film grotesc aşadar. O caricatură involuntară a contemporaneităţii. Să nu vă amăgiţi că veţi descoperi vreo critică adusă acestor năravuri stupide. Finalul consfinţeşte practic dezirabilitatea şi legitimitatea tratamentelor extravagante faţă de animale. E adevărat că unele pets din film se mulţumesc cu mai puţin, dar cele care au foarte mult, trebuie să se resemneze… cu bogăţia lor. Iar peste toate, nu uitaţi, înfiaţi un câine, cu copiii e mai greu, s-ar putea să se dovedească nerecunosctători după majorat. Nenorociţii!

Dacă vi se pare că tot ce am scris până aici are de-a face cu animalele, permiteţi-mi să corectez această perspectivă. E vorba despre oameni care au început să încurce rău noţiunile. Indivizi pentru care iubirea pentru necuvântătoare a eclipsat (nu zic iubirea, că nu mai poate fi vorba de aşa ceva) bunăvoinţa faţă de semeni. Personaje pentru care câinii, pisicile sau rozătoarele crescute în casă sunt o prelungire fizică a unei molime interioare. Apropierea afectivă de animale şi indiferenţa faţă de oameni sunt semnele unei societăţi dezvoltate patologic. Uite, de-asta mă enervează filmul ăsta, fiindcă încearcă să acrediteze ideea că deviaţiile stabilesc norma. Iar asta nu se întâmplă explicit, programatic, ci implicit, subînţeles (fapt ce mi se pare mult mai grav), ca şi cum toţi am şti şi am fi de acord că aşa trebuie să stea lucrurile.

Beverly Hills Chihuahua (2008)

Useless connections

Un pipernicit. Lumea îl strânge cu uşa. Se lasă pe el cu toată greutatea. El urinează sânge. Ia pastile să reziste. Steroizi psihici. Exersează muşchiul creierului. Dar tot fără niciun orizont.

All the connections, you know! Nu valorează nimic! Viaţa asta… trebuie peticită. Dar nu mai rezistă. Petecul e tardiv. Nu se mai potriveşte nicăieri. Prea multă oboseală. Cedează baierele minţii. Realitatea şi iluzia se amestecă în halucinaţii, dar nu de vis, ci de coşmar. Sfârşeală…

Inima e de mult o piatră. Grea. Dar utilă. S-a atrofiat din necesitate. Acum e ok. Numai foarte surmenată. Şi teribil de înspăimântată. Îşi face meseria şi atât. Din inerţie. Rutina zilnică: sânge în artere, sânge din vene.

Dacă dincolo de toată strălucirea nu e decât o teribilă şi nesfărşită extenuare? Dacă nu mai contează nici cunoştinţele sus-puse? Nici celebritatea? Dacă dincolo de mască e disperare şi rutină?

Din idealurile înalte, alea din anii ’60-’70, au mai rămas drogurile şi sexul. Dar nu astea-s miza. N-au fost niciodată. Ele sunt doar anestezia. Morfina. Cancerul e în altă parte. Altundeva roade. E în oase, în măruntaie. În aer. În minte. În suflet. Totul e putred. Lumea e o coajă de nucă. Fiecare are grijă de sine.

Nu, fiecare îşi poartă povara propriului sine. Blestemul. Toţi sunt(em) istoviţi. Dar merg(em) mai departe. Nimeni n-are scăpare. Tot mirajul a fost numai un decor care ornamenta capcana. Florile s-au veştejit. Ghirlandele… baloanele… Vanish. Gone. Suntem cinici. Meschini. Egoişti. Îngroziţi.

Dacă răsare vreo lumină, dacă se iveşte vreo speranţă, trebuie stinsă. E târziu. Agentul de publicitate a luat-o pe urmele comisului voiajor. Ne trebuie alţii. Mai tineri, mai virili. Dar mai ales fără idealuri. Pragmatici până la sânge. Eficienţi. Robotizaţi.

Când s-a dat perdeaua la o parte, lumea nu mai strălucea. Era penibilă, deznădăjduită. De sus până jos. Frica îi ţine laolaltă pe cei tari. La fel şi pe cei slabi. Nu există prieteni. Doar fricoşi interesaţi. E război civil. Cu mii de tabere, cu milioane de tabere, cu miliarde de tabere. Puzderie de luptători de gherilă. Fiecare cu fiecare. Fiecare vrea să supravieţuiască. Nu-i aşa uşor cum pare.

Nu contează că poţi fi ucis. Nici crima. Nici măcar criminalul. Ci că aproape toţi vor să scape de tine. Iar de ceilalţi vrei să scapi tu. E un joc de care pe care. Fără altă miză decât disperarea de moarte. Viciul i-a pătruns pe toţi. Din cauză că sunt găoci. Nelocuite.

Hăul din lăuntru contează. Umanismul n-a funcţionat. N-a expulzat vidul. Suntem vlăguiţi. Pe ici pe colo câte-o reclamă. O vorbă de bine. Dar edificiul nu mai e cine să-l ţină. Ne cad panourile în cap. Se prăbuşeşte impresia bună pe care ne-am făcut-o despre noi înşine. N-am ajuns la fericire.

E un fiasco. Viaţa asta nu ne-a ieşit. Alta – lăsaţi reîncarnările pentru basme – nu avem. Şi dacă am avea… suntem secătuţi. Nu mai vrem. Poate s-o dregem cumva. Acum la capăt. Grand finale! Nici măcar atât. Nu mai iese. Iepurele a decedat în joben.
„Hey man, that hurt”, zise el. Şi gata.

Nu vă uitaţi la fimul ăsta. S-ar putea să aflaţi că it’s going to be allwrong.

People I Know (2002). Cu: Al Pacino, Kim Basinger, Tea Leoni.

Regia: Daniel Algrant. Scenariul: Jon Robin Baitz.

Un film de Luc Besson

Am văzut recent un film de Luc Besson. Dar cam de pe acolo unde apare pe generic cine a făcut muzica. N-am pierdut decât distribuţia şi numele filmului. În rest, am prins tot. Numele regizorului îmi e destul de familiar, deşi n-aş fi ştiut unde să-l încadrez. După mai bine de jumătate de film, mi-am amintit că parcă am citit în vreo cronică, în vreun comentariu că era pus alături de Tarantino. Pentru violenţa unora dintre filmele sale, dacă nu pentru altceva.

Cuplul Leon cel nătâng – Mathilda cea precoce este unul absolut memorabil. Deşi la început pare misterios şi rafinat, curând asasinul Leon se dovedeşte un alienat ridicol. Jean Reno reuşeşte să întruchipeze stranietatea personajului, reperabilă în îmbrăcăminte, în tunsoare, în gesturi, în felul cum păşeşte, cum priveşte, cum se poartă. Nu foarte inteligent, neştiutor de carte, însă deosebit de priceput în meserie, Leon ucide pe oricine – niciodată femei şi copii! – contra unei taxe fixe. E un prestator de servicii care nici nu ştie să facă altceva. El se ocupă de „debarasări”. Doarme mereu în fotoliu şi cu ochelarii de soare pe ochi. Aceeaşi ochelari îi foloseşte şi când lucrează. E mereu de veghe.

Mathilda e fiica mijlocie şi isteaţă a unui mărunt traficant de droguri, care, din pricina lăcomiei, cade ucis de… brigada antidrog. Fata e salvată într-un moment de… slăbiciune de către Leon – altfel ar fi fost ucisă împreună cu restul familiei compuse din mamă vitregă, tată odios, soră mai mare insuportabilă, dar şi un frăţior de patru ani foarte drag. Se insinuează în viaţa izbăvitorului de ocazie cu atât mai hotărât cu cât îşi dă seama că el ar putea s-o ajute să-şi răzbune fratele.

O pereche nebună: un copil al nimănui care poartă povara unei răzbunări şi un matur dezrădăcinat care poate deveni instrumentul vendetei. El, care ucisese mereu în interes de serviciu ajunge să acţioneze „în nume personal”. Violenţa fără chip, fără nume, violenţa soartei (dacă mi se permite) capătă un oarecare sens. Deprofesionalizarea sa e, ironic şi cinic, un semn al re-umanizării.

Filmul lui Besson îmi pare o frescă eclesiastică urbană şi post-modernă. Acţiunea se petrece într-un oraş oarecare – poate fi chiar oricare – în locuri fără adresă. Repere sunt aprozarul din colţ (parcă mereu acelaşi), magazinul lui Tony şi locuinţa temporară (se mută de vreo 3 ori în cursul evenimentelor) a duetului principal. Plus, pentru o secvenţă relativ scurtă, clădirea cu birourile poliţiştilor corupţi. O lume în care exteriorul foloseşte doar ca mediu de deplasare, iar interiorul ca reşedinţă întotdeauna temporară. Totul însă perpetuu ameninţat, nesigur, provizoriu. Cel mai bun prieten al lui Leon este o plantă în ghiveci: mută, uşor de strămutat, fără nevoi afective, pasivă, vie şi totuşi nemişcată, inexpresivă, docilă, confident de încredere.

Şi deodată peste toate astea se înalţă – ca (sau cu) un solo de vioară – tandreţea unui asasin. Fiindcă, fără voia lui, el devine tată adoptiv. Ba chiar „amant”, dacă e să luăm de bun ce declară Mathilda, care se îndrăgosteşte, zice ea, de protectorul ei bizar (nu e cazul să vă alarmaţi, nu-i vorba de pedofilie, ci doar ajunge fetiţa la pubertate). Cert e că Leon începe să simtă, să acţioneze mânat din interior (ca un tată, adică), nu pentru bani. De fapt, nu îl interesaseră niciodată banii (pe care îi depozitează Tony, numai el ştie unde), dar acum îl interesează. Are pe cineva. Nu mai e singur. Prinde rădăcini.

Deşi iese destul de şifonat după întâlnirea cu poliţiştii corupţi (care sunt speriaţi de cel care îi lichidează pe rând, din motive personale), Tony supravieţuieşte. El deţine banii, informaţia, el supraveghează perimetrul al cărui stăpân neoficial este. Ştie tot ce se leagă de crimă, violenţă, ticăloşie. De aceea putea să-i găsească mereu de lucru lui Leon. El e piesa fundamentală în orchestarea marii simfonii a violenţei. E un catalizator care transformă răzbunările, conflictele, reglările de conturi în afaceri. Contra unui onorariu, strămută rezolvarea animozităţilor interpersonale, a pasiunilor întunecate pe teren neutru şi salubru, profesionalizează crima. Se comportă ca un adevărat sacerdot care coordonează sacrificiul ţapului ispăşitor. Conduce, în fapt, o instituţie. Tot ceea ce sublimează el is just business, nothing personal.

În final, ar fi vrut să o păstreze pe Mathilda dependentă de el (de aceea nu-i dă banii lui Leon, aşa cum se înţelesese cu acesta). Chiar dacă nu e dispus să îi repartizeze o „debarasare” fetiţei de 12 ani, nici nu-i oferă libertatea. Tony trebuie să ţină toate lucrurile în mână. Toţi ceilalţi pot să moară, el musai să supravieţuiască. E necesar. E din categoria lucrurilor care dacă n-ar exista, ar trebui neapărat inventate.

Însă Mathilda rupe vraja. Cu două decizii şi un gest simbolic. Se duce la o şcoală (de corecţie) din afara oraşului şi decide să aibă încredere şi să fie onestă cu directoarea şcolii respective. Apoi ia floarea lui Leon şi o plantează în grădină. Să prindă rădăcini. Ce o determină să procedeze astfel rămâne un mister. Înclin să cred că acea scânteie de bunătate care zace sub molozul răutăţii din fiecare om.

Mi-a plăcut muzica filmului. Nu mi-a fost dat până acum (sau în orice caz nu-mi amintesc) să audiez atâtea solo-uri de vioară într-un film aşa violent. Din păcate, n-am urmărit cu atenţie atunci, dar acum, retroactiv, mi se pare că erau legate de renaşterea afectivă a asasinului profesionist.

A, da. Filmul am aflat că se cheamă Leon. La final am aflat şi eu, aşa v-am spus şi vouă. Dacă nu ştiaţi deja.