„Revoluţia” în alb-negru. Şi mai ales în gri

(Sursa)
(Sursa)

Primele imagini de la aşa-numita „revoluţie” din 1989, le-am văzut la televizorul alb-negru al unui vecin. Un televizor Opera, cu lămpi. Din când în când, trebuia închis, pentru că se supraîncălzea. Apoi pornea greu, că trebuia să se încălzească la loc. Din fericire, şi aparatura din studiourile TVR se supraîncălzea şi toată lumea lua o pauză. Necesară. Nimeni nu era antrenat să zacă ceasuri întregi în faţa televizorului. Nici logistica, nici infrastructura casnică nu erau suficient de bine dezvoltate şi adaptate.

Pentru noi, copii, culorile televizorului deschideau o lume distinctă care nu avea legătură cu viaţa noastră, o realitate paralelă şi fabricată. Însă foarte atractivă, de obicei. Dar de data asta, lucrurile stăteau altfel, pentru că, prin fire nevăzute, însă puternic resimţite, realitatea se lega de televizor. Mai precis, realitatea se infiltrase în cutia cu irealităţi.

Oamenii din televizor aveau feţele gri. Vorbeau din gri. Protestau în gri. Se speriau în gri. Se bucurau în gri. Se rugau în gri. Clădirile erau predominant gri. Dar în ele au apărut curând nişte găuri negre, ameninţătoare. Din găurile negre ale pereţilor ieşeau spaime şi moarte.

Soldaţii erau de un gri ce bătea spre negru. La fel şi taburile lor. Şi armele lor. Păreau foarte potriviţi pentru rolul de autori ai găurilor negre din ziduri. Dar nu se ştia cu precizie. Se vorbea despre terorişti. Mi-i imaginam negri, că acţionau probabil noaptea. Sau transparenţi, dacă nu-i vedea nimeni niciodată.Citește mai mult »

Reclame

Trista patimă a falsificării istoriei

Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)
Istoria de Nikolaos Gyzis (sursa)

E notoriu dictonul care spune că istoria o scriu învingătorii sau cei puternici. N-am crezut niciodată întru totul această zicere, fie și numai pentru faptul că uneori e foarte greu de stabilit un singur învingător și, pe de altă parte, mereu rămân niște urme din istoria distrusă a învinșilor1.

E limpede însă că există o boală a rescrierii istoriei într-o cheie favorabilă propriei grupări sau propriei persoane (pentru ilustrare, a se vedea practica comunistă în domeniu). Trebuie ținut cont că istoria nu e pur și simplu o relatare a faptelor, ci o interpretare concisă a unor evenimente între care se stabilesc anumite relații. Se prea poate ca relațiile pe care le stabilește istoria să nu fi fost neapărat fidele realității.

Cu toate acestea, există niște cerințe minimale ale adevărului istoric. Nu poți scoate dintr-o istorie onestă personajele care nu ți-au plăcut sau care, între timp, ți-au devenit antipatice (din cine știe ce motive). E lipsit de etică să reții doar acea parte a istoriei care îți convine sau în care favoriții tăi fac jocurile.

Chiar dacă nu aprob, pot înțelege că și creștini din veacurile trecute au luat parte la acest joc, probabil mânați de intenții deosebit de nobile. Însă nu mai pot înțelege de ce creștini care au trecut prin focul Reformei și care mai defilează și cu înalte standarde etice se dedau la același trist joc de falsificare a istoriei.

Nu ai dreptul moral să relatezi istoria unei biserici, a unei organizații, a unei școli evanghelice acoperind ani întregi sub o frază evazivă, evitând personaje și evenimente esențiale din propria istorie.Citește mai mult »

Marota războaielor religioase

thearma.org

De câte ori i se întâmplă câte unui agnostic, ateu sau anti-religios mai înfierbântat să înfiereze religia pe motiv că a provocat cele mai mari războaie din istorie, am observat că mulți creștini (că alte religii nu prea avem prin țară) pleacă privirea spășiți în semn de recunoaștere și asumare a acestui teribil adevăr.

Dar, dacă e să fim cinstiți cu istoria, singurele războaie care au cuprins prin amploare toată lumea n-au avut nimic religios în ele. Oricât de ingenios ai fi, e imposibil să demonstrezi că Puterile Centrale s-au aliat pe motive religioase, căci nu văd cum s-ar putea găsi o relație religioasă între protestantismul german, mahomedanismul otoman și catolicismul italian. Sau între ortodoxismul rus și protestantismul american.

Sau ce legătură va fi existat, din punct de vedere religios, între anglicanismul britanic și ateismul uresesist din tabăra aliaților? Ori între protestantismul pro-nazist german și șintoismul nipon? Cum se justifică religios alianțele României? Nu vi se pare evident că e stupid să susții așa ceva?

Singurele războaie cu adevărat religioase par să fie cruciadele. Dar acestea nu făceau excepție, ca modalitate de desfășurare, de la orice altă înfruntare militară a vremii – mai puțin cruciada copiilor, care a fost o monstruozitate demnă să fie condamnată ca atare. Triburile musulmane se căsăpeau între ele, independent de faptul că erau șiite sau sunite (deși exista o oarecare afinitate pe acest criteriu). Tot astfel, popoarele europene purtau războaie între ele chiar dacă împărtășeau aceeași credință.

Chiar e atât de greu de observat că în Coreea, în anii ’50 nu se înfruntau două religii? Că nici în Vietnam nu era în joc Dumnezeul creștin și ființele supreme orientale? Că nici în criza rachetelor din Cuba – care era să arunce lumea în dezastrul apocaliptic nuclear – nu aveam două religii în tranșee?

De unde atunci concluzia că religia e la originea tuturor sau a celor mai importante? Și ce-i cu atitudinea asta timorată a creștinilor care se simt cu musca pe căciulă, deși n-au ce să-și asume, în ultimă instanță, decât ceea ce Biblia numește „natură păcătoasă”?

Pe scurt, e o mare bazaconie să vorbești despre religie ca factor esențial generator al tuturor războaielor pământului. La fel cum e o bazaconie să sugerezi că în prezent religia e factorul declanșator al conflictelor armate. Orice om cât de cât inteligent știe că religia poate fi utilizată ca element manipulator. Dar la fel de bine se poate folosi orice altă ideologie.Citește mai mult »