Poezia nu e despre „eul liric”, nici romanul, despre „narator omniscient”

Screen capture - la întâmplare
Screen capture – la întâmplare

Mă revoltă nonșalanța cu care apar în diverse locuri și spații mari somități ale vieții culturale văitându-se de situația dezastruoasă a culturii, a societății dezorientate, a spațiului public manelizat, a mijloacelor de informare tabloidizate și aservite nonvalorii. Deja am folosit prea multe neologisme, cred că m-am contaminat de marea cultură.

În fine, revenind, revolta mea vine din faptul că știu cu precizie că unii dintre acești bocitori înalt calificați sunt coordonatori de manuale, patroni de edituri (sau finanțatori prin proiecte și fundații) care scot manuale. Iar manualele, cel puțin la specialitatea pe care mă laud că o cunosc cât de cât (limba și literatura română), conțin suficiente tâmpenii și erori ca să ai cu ce umple încă un manual pe fiecare ciclu numai cu „erate”.

Se vorbește în permanență de simplificare, de reducere a cantității de informație, de încurajarea creativității. Vorbe! Povești! Aiureli! Nimeni din generația mea nu a auzit – până la liceu – de „eul liric”. Când am auzit întâia oară că asemenea noțiune se predă la școală, am crezut că e farsă de 1 aprilie. Nu era.

Oricum, poezia era deja destul de chinuită în școală. Comentariile kilometrice la un text de 2 strofe te făceau se te întrebi dacă într-adevăr asta „a vrut să spună poetul”. Dar să mai adaugi și alte noțiuni, ca să complici și mai mult existența copiilor, mi se pare aberant și iresponsabil. Cum să cultivi gustul pentru poezie, pentru frumos, pentru ideea care poate fi exprimată doar ca poezie (fiindcă altă cale nu este), când pentru elev cel mai important e să găsească cele 3-4 trăsături care demonstrează că înșiruirea de cuvinte din fața lui aparține „genului liric”? ASTA e miza cu care citesc copiii poezie în școală. Ce educație estetică? Ce simț estetic? Luați-vă gândul!

Dacă ați ști câte aberații (naive) am auzit vizavi de „eul liric”… Citește mai mult »