Iertarea – secvențe din filmul „Demascarea”, despre „fenomenul Pitești”

http://www.evz.ro/
http://www.evz.ro/

În februarie 2011, a fost lansat oficial un film, regizat de Nicolae Margineanu, după un scenariu de Alin Mureşan, despre Fenomenul Pitești petrecut între anii 1949-1051, reeducarea având drept scop distrugerea morală a deținuților, dărâmarea întregului sistem de valori, neutralizarea voinței de libertate sau a oricărei trăiri spirituale și credințe în Dumnezeu. Se pregătea nașterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Scopul esenţial al aşa-zisei reeducări de la Piteşti a fost, după cum reiese şi din documente, şi din mărturiile victimelor, distrugerea morală a deţinuţilor, dărâmarea sistemului lor de valori. Totul pentru a face posibilă naşterea „omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă.

Prima etapă era „împrietenirea”, a rată intervievaţii din filmul lui Mărgineanu. „După câteva luni în care te descătuşai povestind pe cine ai mai lăsat «afară», pe cine nu ai denunţat, venea demascarea”, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinuţi.

„Asta era aşa-zisa demascare exterioară. Un băiat şi-a adus astfel şi tatăl, şi fratele în închisoare”, completează Gheorghe Stănică.

„Ajungeai să fabulezi, să spui despre părinţi că au fost…, despre prieteni, cunoştinţe că au fost…, despre fete că sunt depravate… La un moment dat nu mai ştiai care este adevărul. Ajungeai la contradicţii, pentru care Ţurcanu te bătea îngrozitor”, explică Purcărea. „Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că unii au recunoscut, de fapt au afirmat, că au trăit cu sora sau cu mama. Erau lucruri ce scapă minţii mele”, spune Petre Cojocaru.

Unul dintre cei care s-au transformat din victime în călău a fost Tudor Stănescu, astăzi călugăr. Iar una dintre victimele sale a fost Constantin (Tache) Rodas, care a avut însă puterea să-l ierte: „Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai ţii minte? Mă gândeam că pot să mă lovească oriunde, dar nu la cap, ca să nu înnebunesc”. Bătrânul călugăr nu-şi aminteşte, însă îşi cere iertare. Iertarea vine, neaşteptată. Pentru că torturile au fost pentru cel bătut o metodă de întărire a credinţei: „Le-am mulţumit la toţi cei care m-au bătut şi i-am întâlnit după”. Credinţa l-a ajutat şi pe Nicolae Purcărea să supravieţuiască infernului, deşi la un moment dat, zice, a înnebunit: „Atâta m-au bătut că nu mai aveau ce face cu mine. Atunci m-au băgat în hârdăul cu murdării şi m-au «botezat». Se zicea că de demascare nu puteai scăpa. Ori cedai, ori mureai. Exista însă şi a treia cale, aceea de a înnebuni. Am trăit-o eu. Câtva timp nu am mai ştiut de mine”. Într-un acces de disperare, Gelu Gheorghiu şi-a tăiat venele, ajungând astfel şi el în aşa-zisul colţ al nebunilor. „Ţin minte că a venit

Ţurcanu la mine şi mi-a zis: «Nu mori când vrei tu», spune acum Gelu Gheorghiu.

Sursele citatelor și mai multe informații, aici și aici.

Fenomenul Piteşti (după o idee de A.S. Makarenko)

Citez in extenso din penultimul număr al revistei Dilemateca, nişte lucruri interesante despre Friedrich Engels:

„«Comunistul cu redingotă» era un capitalist cu o avere consistentă din care împreună cu prietenul său [Marx] se înfrupta în timp ce scriau despre moartea inevitabilă a capitalismului. «Engels şi-a păstrat aparenţele burgheze delimitând cu precizie viaţa sa de capitalist de viaţa sa de comunist. Industriaşul german cu redingotă şi-a cumpărat încă o casă la Manchester unde a instalat-o pe înflăcărata sa amantă irlandeză, Mary Burns, şi tot acolo îi găzduia pe tovarăşii săi socialişti… Industriaşii din nord ştiau că el e ‘roşu’, dar Engels era discret cu privire la activitatea lui politică şi sexuală şi a evitat ostracizarea socială. După 1869, când fraţii Ermen (parteneri de afaceri, n.r.) i-au cumpărat acţiunile şi l-au eliminat din firmă, s-a mutat la Londra unde şi-a sporit averea prin investiţii judicioase. Era unul dintre acei rentieri care tăiau cupoane, categorie constant dispreţuită şi batjocorită de el şi de prietenul său Karl Marx în pamfletele lor» (Robert Service – Times, 26 aprilie). Deloc sensibil la situaţia muncitorilor manciurieni trudind pe salarii de mizerie pentru fabricile lui, Engels era convins că el şi prietenul lui merită cele mai bune condiţii materiale în timp ce elaborează teoria comunismului.”

Să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când constaţi că ăştia se mulţumeau cu un joc intelectual, iar comuniştii practicanţi şi habotnici se zbăteau să inoculeze tuturor cu ghioaga ideile marxiste?

Poate cea mai cruntă aplicaţie a teoriei comuniste o reprezintă „reeducarea” de la Piteşti, începută în 1949. Contrastul între comunismul pe care l-au experimentat deţinuţii politici de acolo şi viaţa plăcută a celor care au debitat această molimă este infiorător.

Din cauza contextului religios în care am crescut şi în care mereu se căutau potriviri, coincidenţe, interpretări care să justifice fuga de lume, izolarea, am început – ca reacţie probabil – să ignor teoriile conspiraţiei şi obsesiile moştenite. Totuşi, citind – cu mare întârziere! – cartea lui Ierunca, Fenomenul Piteşti, n-am putut scăpa de evidenţa faptului că torturile au avut un pronunţat caracter anticreştin. Începând cu data la care au debutat şi culminând cu parodierea unor evenimente christice. Nu voi intra în amănunte, deoarece există mai multe site-uri dedicate special acestui experiment macabru (vedeţi aici şi aici sau documentele unui simpozion cu această temă). Pentru cei mai receptivi la mesajele video, există pe youtube un episod al Memorialului durerii, dedicat acestui moment (vedeţi că sunt mai multe părţi).

Citește mai mult »