Eroii nimănui și antieroii tuturor

 …sau despre binele care trece neobservat

În fiecare zi, în lumea asta largă (sau minusculă, depinde de unde o privești), în fiecare clipă, miliarde de oameni iau decizia să facă un bine. Mai mic sau mai mare. Din egoism sau altruism. Din interes sau bunătate. Neștiuți, nevăzuți, ei îmbunătățesc cu o câtime viața noastră a tuturor pe această planetă. Păcătoși sau sfinți, genii sau reduși mintal, importanți sau derizorii, la ecuator sau la poli.

Covârșitoarea lor majoritate nu va atinge vreodată pragul celebrități. Căci și binele trebuie să întrunească anumite condiții să devină suficient de celebru: riscurile înfruntate, anvergura faptei, sacrificiile asumate, notorietatea înfăptuitorului etc. Când binele devine suficient de consistent pentru a-l scoate pe făptuitor din anonimat, de obicei, stârnește admirația noastră a tuturor. Și pe bună dreptate. Nu prea ne întrebăm atunci din ce motive a făcut ce a făcut (deși sunt mereu și cârcotași), ci doar apreciem și ne emoționăm. „Uite, că se poate!” ne spunem.

Și totuși, trebuie remarcat că răul face știrile, sângele atrage atenția, senzaționalul se grefează mereu pe crimă, ură, distrugere, invidie, abuz, moarte, nenorocire, cruzime, mizerie. Milioane de oameni se hrănesc zilnic, doar în România, cu dejecții televizate și livrate ca „știri”. Sunt dependenți de drogul lor, de participarea la soarta cruntă a lumii. Unii au chiar înalte justificări spirituale pentru acest sport: vor să vadă semnele sfârșitului. Și se uită la ele în fiecare zi. Dispoziția apocaliptică se îmbucă nefericit cu foamea după porția zilnică de rău în stare pură (ambalat strălucitor ca divertisment).

Până și cei care, declarativ și oficial, luptă pe sfinte baricade împotriva răului se hrănesc adesea din el și îl savurează îndărătul unor măști pioase. Ba chiar contribuie la răspândirea lui, dând și altora știri false, manipulări, comentarii care stârnesc reacții viscerale. Citește mai mult »

La moartea lui Ion Diaconescu

Deși îmi pare hilar, poate că n-ar fi chiar lipsită de orice noimă precizarea că între Dan Diaconescu și Ion Diaconescu nu există nicio legătură. Ci e doar o amară coincidență de nume.

Ion Diaconescu, fost președinte al PNȚCD, era unul dintre liderii autentici, trecuți prin pușcărie, însă credincioși idealurilor lor. Un lider care şi-a probat vrednicia cu aproape două decenii de închisoare comunistă.

E bine însă că a murit, fiindcă acum istoria poate fi făcută după bunul plac al fiecăruia. Nu mai e cine să contrazică aberațiile. Suntem pregătiți în sfârșit să admitem că, de pildă, comunismul a fost bun, chiar simpatic, ba poate generos. Atâta doar că era prost aplicat. Așa cum zicea Iliescu în zorii aşa-zisei democraţii post-decembriste.

Apropo de Iliescu, în sfârșit a scăpat și el de „elementele fasciste” care-l călcau pe nervi în 1990. A fost izbăvită România noastră dragă de „vânzătorii de țară”, cu care ne băga tot Iliescu în sperieți în acel mai de tristă amintire, când peste trei sferturi dintre români îi dădeau crezare şi voturi fostului activist comunist.

Ca să vedeţi logică de demagog: cei care voiau să vândă ţara erau tocmai oamenii care făcuseră puşcărie din patriotism, din cauză că voiau să scape România de molima stalinistă. Pe când patrioţii erau cei care profitaseră din plin de regimul comunist şi, eventual, care-i schinguiseră pe deţinuţii politici. Ăsta era mesajul lui Iliescu imediat după revoluţie. Îmbrăcat însă, la mare artă, în tot ceea ce era necesar încât să stârnească reacţii de antipatie împotriva „duşmanilor poporului”.Citește mai mult »

Tristesse

liescu e trist. Ori poate că e furios. De fapt, cine ştie la ce se gândeşte? Susţine că erau nişte „dezaxaţi”, nişte „puşlamale”. Dar ei spun că, dimpotrivă, monedele cu care au aruncat spre fostul preşedinte al republicii reprezentau „arginţii lui Iuda”, ai trădătorului.

Comentând evenimentul, unii remarcau încărcătura emoţională a gestului şi lipsa lui de raţionalitate. Într-adevăr, nu e prea multă raţiune, dar e un mesaj simbolic foarte puternic. Iar simbolul nu se vrea raţional. Analiştii au greşit categoriile. Dacă cineva ar fi încercat să-l asasineze pe Iliescu sau dacă ar fi vrut să-l atace cu obiecte cu adevărat periculoase se putea discuta despre porniri iraţionale, despre răbufniri necontrolate ale unor emoţii mult timp reprimate.

Însă monedele nu puteau să-i pună în pericol viaţa. Cel mult se alegea omul cu nişte vânătăi minore. Dar tâlcul acestei acţiuni este mult mai grav decât o prezumtivă crimă generată de ură. Există posibilitatea ca această manifestare să însumeze mai multe voci, să fie reprezentaţia pe care o dă un întreg cor de nemulţumiţi. Sunt şanse mari ca întâmplarea de acum să însemne că, în ciuda aparenţelor, oamenii n-au uitat şi aşteaptă încă să se facă dreptate.

Cred că lui Iliescu i se scurge printre degete o iluzie. Această statuie (nu se mai poartă, că altfel sigur era ecvestră) care-l reprezenta pe el în chip de eliberator s-a dovedit a fi din gips. Era doar mulajul pe care istoria îşi încercase o idee. Probabil că falimentară. Justiţia l-a absolvit de orice vinovăţie în urmă cu nu foarte multă vreme. Totuşi, n-a fost primit în ovaţiile mulţimilor prosternate în faţa meritelor sale incontestabile.

Există un amănunt care s-a fixat în mintea multora ca un cui ruginit (şi foarte dureros). Afară e întuneric. În Bucureştiul răsculat se trage de peste tot. Nu se ştie cine trage, dar se vede că unii cad morţi, alţii sunt răniţi. Apare la balconul CC-ul izbăvitorul Iliescu. Cu toate că, împreună cu toţi cei din balcon, se află în plină lumină, nimeni nu încearcă să-l împuşte. În schimb, în întunericul de jos, atunci şi în nopţile care vor urma, oamenii simpli vor continua să moară. Nu poţi să nu te întrebi de ce.

Iar acest episod e doar un exemplu. Cei care au fost acolo probabil că au văzut şi auzit mai multe, iar mai târziu au înţeles mai multe. Faptul că tăceau n-a fost din pricină că li s-ar fi şters amintirile, ci probabil că aşteptau. Nu ştiu în ce măsură se poate paria pe memoria acestui popor, dar Iliescu e pe cale să piardă tocmai acest pariu. Aplombul şi siguranţa cu care îşi etala meritele pe care le-a acumulat în slujba poporului sunt pe cale să fie subminate de către elementele „diversioniste”.

Cred că Ion Iliescu se teme că istoria i-ar putea juca un renghi nefericit chiar spre capătul carierei şi al vieţii. Dacă el chiar crede în propria persoană şi consideră că este un om bun, care şi-a făcut datoria faţă de ţară într-un moment critic, atunci înclin să conchid că Iliescu e trist. Probabil că nu poate pricepe cum de i-a putut trece cuiva (dintre revoluţionari) prin minte să îl conteste. Cum de a avut vreodată contestatari, la cât bine a făcut acestei naţii. De unde atâta lipsă de respect? E trist ca un părinte care se trezeşte că, fără să aibă motive, copiii i-au sărit în cap şi îl contestă. şi chiar dacă cei care l-au luat la ochi au fost, cum zicea el, nişte „puşlamale”, nu cred că poate să nu se întrebe de ce nu i-au luat ceilalţi partea. De ce nu s-or fi indignat din cauza acestui gest nedrept? Oare îl aşteaptă azilul istoriei? Cine ştie?… Dar cum să nu te întristezi…