Detoxifierea de Eminescu e benefică pentru… Eminescu

Mihai Eminescu (sursa)
Mihai Eminescu (sursa)

Îmi amintesc și acum cu strângere de inimă că, în clasa a X-a, am studiat un trimestru întreg numai Eminescu. E impropriu spus că „am studiat”. După ce se citea poezia (că mai ales poezii aveam în programă: Floare albastră, Dorință, Revedere, Scrisoarea III, Scrisoarea I, Luceafărul, Sara pe deal, Glossă etc.), profesoara noastră de modă veche – altfel o doamnă foarte de treabă – ne întreba și pe noi ce părere avem.

După cea lua la cunoștință care e părerea noastră, bineînțeles că ne dicta clasicele comentarii de la care făceam febră musculară la antebraț. Iar comentariile respective trebuiau ținute minte măcar până la teză. Nenorocirea făcea că, nereușind să țin pasul cu viteza cu care dicta doamna, mereu aveam găuri în comentarii și ideile nu se prea legau.

Din acest motiv, Eminescu a devenit repede o povară a adolescenței. Citam din el (că doar știam pe de rost fiecare poezie care se cerea la școală), dar numai pentru distracția noastră și, eventual, ca să ne tachinăm între colegi. Niciodată, cât am fost în liceu, nu am reușit cu adevărat să văd altceva în poezia lui Eminescu decât „materie”.

Ajuns la facultate, lucrurile s-au complicat. Acolo aveam bibliografii întregi pe acest „subiect”. Îmi mărturisesc nedumerirea și repulsia față de analizele unor eminescologi din care nu înțelegeam aproape nimic. Exprimări ultrasofisticate (de o prețiozitate căutată, dar greu de îndurat) transmiteau lucruri de neînțeles – probabil foarte interesante, cine știe?

Ai fi zis că acești critici și/sau teoreticieni se temeau ca nu cumva să se exprime prea accesibil, ca să nu fie socotiți incompetenți sau mai prejos decât alții. Îmi amintesc foarte precis o carte mare, cu copertă tare, cu pânză, din care ar fi trebuit să „produc” un referat. M-am dat bătut, fiindcă din primele pagini nu reușisem să înțeleg nimic sau, dacă înțelegeam ceva, mi se părea că sună mult prea banal în cuvintele mele obișnuite.

E drept că unele exprimări din astea pompoase aveau și un umor involuntar care te mai scotea din disperare.Citește mai mult »

Luceafărul demară în trombă

Sau considerații despre autismul cultural

Nu m-am dus – și nu m-aș duce – să asist la un spectacol cu titlul Porni Luceafărul. Chiar dacă el a beneficiat de participarea lui Ion Caramitru (pentru care am mare respect ca actor și nu numai). Spectacolul a fost prilejuit de aniversarea a 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Titlul acesta e folosit însă și pentru un concurs de literatură.

Când am văzut afișul mi-am zis că nu e de mirare că Eminescu n-are priză la public. I se face mai degrabă un imens deserviciu poetului național. Fiindcă unii, care nu știu despre ce ar putea fi vorba, pot avea impresia că Luceafărul ăla e un motociclist sau o echipă de raliu care porni încotrova. Și bine-ar face să ajungă pe primul loc! Ca absolvent de filologie și fost prof’ de română, musai să știu că e vorba de un vers (de fapt, 2/3 dintr-un vers) din Luceafărul.

M-ar fi interesat mult mai tare un Eminescu stil hip-hop sau manea – chiar dacă nici după updatările excesive nu mă dau în vânt. Însă tot ar fi fost ceva mai apetisant decât acest mirific titlu exaltat și emfatic. Îmi și imaginez niște fețe mai ridate care, odată ce trec de ușa de la intrare, devin prelungi și patetice. Ochii se pierd undeva în tavan, se adoptă o morgă afectată, se încruntă fruntea, iar la urmă se deplânge – la un șpriț – dezinteresul generațiilor tinere față de valorile naționale.

Nu pot suporta atmosfera. Eminescu chiar e o valoare a literaturii române. Merita mai mult de atât. Cu greu am reușit să-l dezgrop – pentru mine însumi – de sub molozul sub care îl aruncă studierea lui în școală. Pe vremea când eram în liceu, încă se practicau comentariile lungi, ininteligibile, sofisticate și totalmente inutile. Mi-a luat ceva timp, dar am reușit să scap și de traume, și de prejudecăți, și de teribilismul vârstei și să-l citesc cu ochii mei, cu mintea mea, fără alte influențe. E o mică revelație personală.

Spectacolul amintit este, mi se pare, un simptom pentru autismul elitelor culturale românești. Ceea ce fac ei nu intersează pe nimeni decât tot pe ei. Sunt manifestări cu circuit închis. Ședințe ezoterice, terapii de grup. Chestii cu denumiri prețioase, pompoase, dar care nu conving pe nimeni. Chiar și printre cei care participă se văd mici gesturi de rebeliune, fiindcă asemenea denumiri nu mai reprezintă aproape pe nimeni. Dar se practică…

Arborând o mină aferată, oamenii de cultură ai țării țin divane despre imbecilizarea prin manele, despre îndobitocirea prin televiziune, despre deprecierea calității învățământului etc. Dar ei sunt completamente izolați de realitate, au devenit un fel de castă suspendată în tării. Ceea ce spun ei nu mișcă pe nimeni din cauză că au doar explicații savante și teoretice. La fel sunt și soluțiile propuse.Citește mai mult »

Doar un pic de Caragiale

Dintre Eminescu şi Caragiale, românii îl preferă mereu pe Creangă. Sau, ocazional, când trebuie să dea bine (în chestiuni de conşiinţă), pe Slavici. Pe Creangă, fiindcă e hâtru, ia totul uşor, e băşcălios. E chiar obscen, suficient de trivial încât să legitimeze o întreagă naţie atunci când invocă diferite segmente ale aparatului reproducător. Creangă oficializează înjurătura. Cel puţin aşa o resimt cei care au nevoie de o justificare acolo, când sunt dojeniţi pentru slobozenia gurii. Dacă până şi Creangă, marele, lăudatul, recomandatul, dacă până şi el, fostul diacon, atunci… mă-nţelegi şi pe mine.

Însă când suntem la ţol festiv, Creangă nu se asortează (decât în culise, dar asta-i altă socoteală). Nici când trebuie să-i apostrofăm pe ceilalţi… pe toţi ceilalţi. Atunci răsare în noi moralismul lui Slavici. Mai cumpănit sau mai deşănţat. Deodată feţele ni se încruntă, devenim aproape pioşi. Cu gesturi studiate şi grimase înţelepte, punem lucrurile la punct, trasăm matca apelor învolburate, facem curăţenie între buruienile patriei. Simţim cum ne părăsesc gâtlejul numai vocabule capitale, care ar trebui notate cu reverenţă şi puse în practică de orice vlădică şi orice opincă.

Caragiale ne place, ni-i simpatic. Dar numai ca să ne biciuiască puţin. Să ne mai amintească de metehnele naţionale. Iar noi să încuviinţăm zâmbind amar. Însă nu ne afectează. Toţi suntem de acord cu Caragiale, dar Caragiale se adresează mereu altuia! Asta e trăsătura lui fundamentală. De asta ne place, dar ne rămâne străin. El nu ne vorbeşte nouă, nu ne critică pe noi, ci pe ei.

Caragiale e un soi de musafir simpatic, dar perpetuu în drum către altcineva. Nu că ar vrea el să plece, dar îi facem noi vânt. Desigur că nu cu răutate, ci din prea multă bunăvoinţă. Vrem să aibă vânt din pupa, să-i meargă corabia cât mai bine. Dar şi cât mai departe. Nu avem nevoie de Caragiale ca indivizi. Îl invocăm numai ca să dojenească naţia asta insuportabilă, când n-o mai putem răbda. Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărţit. Fiindcă noi suntem, o ştim, fără cusururi. D-aia şi avem luciditatea să le vedem la ceilalţi.

Când îl acceptăm totuşi pe Caragiale să ne spună de la obraz, personal, e doar pentru a şterge din efectul pe care l-a lăsat asupra noastră Povestea poveştilor, ca apoi să putem ajunge la Slavici. Ori, la – să ne ridicăm în picioare şi să rostim ritos – Eminescu. Odată ajunşi la aceştia doi din urmă, nimic nu ne mai atinge. Caragiale devine inutil. De la înălţimea dobândită putem perora cu morgă despre neamul nostru scump, despre valorile noastre sacrosancte, despre străinii câinoşi care vor să ne fure sufletul şi să-l ducă la Stanbul în bazar, despre occidentalii care vor să ne facă pastramă şi să ne consume la Thaksgiving (deşi se jură că-s vegetarieni).

Scurtă recapitulare. De sărbătoare şi de suflet românesc, e bun Eminescu, dar în doze mici. Când trebuie să ne scoatem izmenele de patrioţi la fereastră. De fiecare zi, e preferabil Creangă. În îmbulzeala din piaţă, în nesimţirea din trafic, la ghişeurile cu bădărani. Musai Creangă cu tot arsenalul lui. La serviciu, tot el. Că doar n-om lua munca în serios, doar nu ne-om ţine de program.

Caragiale ni-i folositor când suntem într-o pasă masochistă. Cum nu purtăm ciliciu, luăm o pastilă de ILC şi râdem. Apoi răsucim biciul şi îi caftim pe ceilalţi. Spre binele lor desigur. Ei sunt poporul cel fără de minte, gloata care acţionează tâmpit, ei sunt caragialeşti. Ei şi numai ei.

Pe urmă, când se trag concluziile, e bun Slavici. Toţi avem prinţipuri, toţi suntem popa Tanda în persoană, iar Mara din noi se simte justificată, înţeleasă, binecuvântată. O spălătură cu Slavici ne revigorează şi ne dă sentimentul că avem dreptate să fim aşa cum suntem.

Pe Caragiale nu-l putem lua în serios. Ironia, sarcasmul nu ne plac. Ne incomodează. Ne refugiem pe dată fie în solemnitatea poetului naţional, fie în vulgaritatea prietenului său de bojdeucă, fie în moralismul confortabil al scriitorului din Banat. La drept vorbind, nici măcar pe unul dintre ei nu-i luăm în serios.

E simptomatic, poate, că nu ştim precis când s-a născut Caragiale. Cel mai recent dicţionar de literatură (Dicţionarul general al literaturii române) zice: ianuarie 30 (sau februarie 1). Aşa i-a fost dat. Unde mai pui că s-a născut în Haimanale şi avea sânge de grec. Ar fi şi greu să faci dintr-o incertitudine a registrului stării civile o sărbătoare cu manifestări naţionale, precum 15 ianuarie. Fiecare îşi alege astfel Caragiale-le care-i covine.