Dragi elevi (și studenți), de ce musai să vă placă…

…la școală? Întreb și eu, dar nu chiar ca prostu’, ci am motivele mele. Pe care nu voi întârzia să le deconspir.

Oricine știe cât de cât despre ce e vorba poartă un mare și profund respect spartanilor sau altor eroi, de ieri și de azi, ai umanității. Gândiți-vă, de pildă, la pompierii de la World Trade Center etc. Trupele militare de elită sunt apreciate tocmai pentru capacitățile deprinse de soldați în condiții vitrege.

Se poate alege orice domeniu, de la muzică la informatică, de la alpinism la medicină. Toți cei care excelează într-un anumit domeniu se remarcă prin muncă serioasă, asiduă, prin perseverență.

Or, să nu încercați să mă convingeți că le-a plăcut să-i doară mușchii, să rabde frigul (gândiți-vă la exploratori), să îndure foame sau să stea zile și nopți la rând memorând denumiri ale diverselor organe și celule etc.

Peste toate astea, sunt foarte populare slogane de tipul: „Ce nu te ucide te face mai puternic”. Din care rezultă tocmai că dificultățile călesc omul, îl împing spre un nivel superior al existenței.

De unde până unde atunci obsesia asta că trebuie să ne placă școala? De unde ideea – stupidă în însăși esența ei – că cu cât efortul la care ne supune e mai mic, cu atât școala e mai demnă de laudă (și profesorii așijderea)?

Nu i-aș învinui pe elevi și studenți, că e normal să nu le covină – firea omenească fuge de ce-i greu. Dar s-a ajuns într-un stadiu de degradare incredibil, de vreme ce până și ministrul vrea școala ca plăcere. Nici măcar el nu-i singur, ci s-au găsit tot felul de „specialiști” care să susțină enormitatea.

Citește mai mult »

„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.Citește mai mult »

Creștinul consumator (I)

Via: thetinylife.com

De câțiva ani încoace, prin mediile evanghelice mai receptive la „semnele vremurilor”, a făcut o adevărată carieră preocuparea pentru influențele exercitate de către spiritul consumerist asupra bisericii. Inițiativă e lăudabilă, consider, și se subordonează necesității de a separea cele sfinte de cele ale lumii.

Concluziile au însă, cel mai adesea, caracter localist sau sectar. Creștinul consumator ar fi, potrivit acestora, un ins care se prezintă la biserică și stă în bancă fără să participe la „viața bisericii”, deci un enoriaș apatic și (eventual) cârcotaș, un soi de parazit eclesial. E drept că principala îndeletnicire a unui consumator e… consumul. Însă, dacă tot e să conturăm un portret al creștinului consumator, el ar trebui să poată fi validat (măcar parțial) și în bisericile tradiționale. Altfel demonstrația e cam subțire și șchioapă, riscând să folosească altor scopuri decât adevărul.

M-aș încumeta să sugerez, fără prea mari pretenții, câteva direcții mai puțin exploatate. Nu îmi propun să contest concluziile altora (pastori sau lucrători bisericești), ci doar să lărgesc puțin cadrul discuției.

Consumerismul presupune standardizare, pentru că producția de masă nu poate fi concepută în absența unor modele reproduse în mii sau milioane de exemplare. Există însă aici două aspecte, unul ce ține de consum, iar celălalt de producție. Producătorul lucrează după șabloane, iar cumpărătorul devine și el dependent de ele, așteptările lui nu sunt decât niște opțiuni între mai multe modele stereotipe. Orice produs personalizat e mult mai scump, iar piesele unicat sunt o raritate. Prin urmare, sunt foarte greu accesibile.Citește mai mult »