32.460 de elevi nu au promovat examenul la Evaluarea Națională

După părerea mea, cu cifra de mai sus ar trebui să înceapă știrile care prezintă rezultatele la examenul recent încheiat. Sunt sătul de triumfalismul stupid care pune în față notele de 10 (sub 500, dintr-un total de 140.712 de înscriși). Practic, un orășel ceva mai mare decât Câmpina și-a ratat examenul – în mod normal, notele sub 5 nu ar trebui luate în calcul la admitere, altfel examenul devine aproape inutil. Acest fapt reprezintă mult mai adecvat performanțele sistemului decât o fac absolvenții străluciți.

Cu alte cuvinte, un sfert dintre elevii care ajung în clasa a VIII-a sunt „analfabeți”, în sensul că sistemul este astfel structurat încât nu-i poate pregăti pentru un examen de nivel mediu. Pierderile colaterale de 25% sunt foarte mari. Nu vorbim despre examenul de bacalaureat, care nu ar trebui să fie obligatoriu, ci despre un examen care verifică, în esență, capacitatea lor de a înțelege un mesaj, de a reformula niște idei cu propriile cuvinte și de a stăpâni cunoștințe medii de matematică.

Potrivit statisticilor oficiale, în ultimii 5 ani, 187.673 de elevi s-au aflat în această situație. Repet, pentru fixare: în doar 5 ani de zile, sistemul de învățământ din România a produs un „balast” educațional de mărimea orașului Brăila. La nivel local, 1136 de elevi orădeni au luat note sub 5, adică aproximativ 38 de clase a câte 30 de elevi fiecare. Chiar o fi puțin?

Am pus cuvintele astea dure în ghilimele tocmai pentru că sub aceste cifre se ascund oameni vii, niște adolescenți care și-au ratat un examen important și care vor fi nevoiți să-și găsească un drum în viață fără aportul unor minime noțiuni dobândite în anii de școală. Unele licee admiteau anii trecuți elevi și cu medii sub 5. Ce era să facă? Dar cine poate crede că acești elevi pot fi reabilitați în cei 4 ani de liceu, astfel încât să recupereze ce au pierdut în cei 8 ani precedenți?

Cei cu note foarte mari se împart în mai multe categorii posibile (ba chiar foarte probabile). Citește mai mult »

Cei ce ne-au crescut copiii

Tinerii sunt urecheați de zor și de părinți (acasă – las că știm noi), și de profesori (și e destul să stai câteva ore într-o școală ca să înțelegi de ce), și de către mai-marii religioși, care proclamă în fel și chip criza ce a lovit noua generație. Ba că sunt iresponsabili, ba că sunt imorali, ba că sunt leneși… acuzațiile se înșiră ca mărgăritarele „limbei” române vechi.

Și, dacă-i privești ca material de studiu psiho-social, ești tentat să fii de acord cu pârâșii lor și să te întrebi cum de o luară razna, când noi, ăștia mai în vârstă, suntem toți niște mo(n)stre de înțelepciune, responsabilitate, etică profesională, solidaritate, discernământ, osârdie, conștiinciozitate și toate alea ce le lipsesc ăstora mici.

Bag samă că tot teneretul s-o fi născut din flori și o fi crescut prin codri seculari sau că o fi învățat prostii numai de la televizor și șmenuri de la borfași, că, adicătelea, din fragedă pruncie s-o fi cuibărit în ei, odată cu vaccinurile otrăvite, microbul revoltei și loviluției împotriva minunatelor moravuri și exemple din familie și din societate.

Știind însă din preabogata noastră experiență de viață că nu prea se nasc copiii în copaci și nu cresc în cocină sau în cuiburi lacrustre, că adesea se întâmplă să imite ce văd p-acasă, pe la școală și pe stradă, ce-ar fi să aruncăm o privire către cei care i-au format în felul ăsta? Măcar să-i știm și noi, că acum nu ai voie să tragi pe nimeni la răspundere, fiindcă înseamnă că devii judgemental și nu se cade…

Ca să fie simplu de urmărit, împărțim chestiunea în patru părți: familia, școala, strada și biserica. Căci în familie se naște copilul, în stradă ajunge să interacționeze prima oară cu alți semeni, în școală se educă peste 15 ani (inclusiv mulți dintre cei care fac doar 12 clase) și de la biserică aștepți să vină măcar cu infuzia de moralitate necesară traiului între oameni.

Familia

Câți părinți nu zic cu glas tare: „Nu mai știu ce să fac cu el/ea”? Cum s-o fi ajuns la această neputință, la această lipsă de soluții și de orizont? Ca și când ar fi vorba despre un animal sau de un obiect ce trebuie priponit ca să nu provoace daune mediului. Ceva trebuie să fi mers totuși destul de rău când astfel de probleme apar cu frecvență mare.

E greu să ridici problema responsabilității familiei, căci mereu există o mie de fațete ale fiecărei probleme. Dar am putea porni de la câteva elemente fundamentale: dragostea arătată copiilor, timpul petrecut împreună, autenticitatea părintelui, modelele educaționale.

(sursa)

Toți părinții susțin că-și iubesc copiii. Și nu-i bine să-i contrazici, că n-ai cum s-o scoți la capăt pe tema asta. Însă, dacă e să alegem ceva mai măsurabil, putem face o socoteală a timpului petrecut împreună cu copilul. Din pricina programelor foarte aglomerate și solicitante, părinții au ajuns să îmbrățișeze ideea de quality time, care e o ciudățenie, dar spune multe despre vremurile noastre. Da bine-i ș-așa.

Copiii crescuți mai ales de bone, de bunici, de instituții, e greu de presupus că vor putea petrece timp (fie el și de calitate) prea mult cu părinții biologici. Ba mai există și pârdalnica de conștiință care învinovățește părintele, iar acesta, ca să scape, își cumpără bunăvoința pruncilor cu daruri. De fapt, cu bani, în esență.

Ideea relației tranzacționale se insinuează astfel de la vârste foarte fragede în universul copilului și îi transmite un mesaj pe care-l va decripta involuntar și îl va folosi în mod reflex pe măsură ce crește. Există un milion de motive întemeiate pentru absența părintelui zi de vară până-n seară, dar, indiferent de justificare, o relație căreia nu i se acordă timp nu prea are cum să se închege, așa-i viața. Legătura de sânge asigură conexiunea biologică, dar nu e suficientă pentru a garanta și armonie, deschidere, cooperare, adică relație personală.

Ar merita luate în discuție și teoriile la care aderă părinții. Noile teorii sunt deosebit de interesante, atâta că sunt contrazise la intervale scurte de către alte teorii puse la punct de tipi mai deștepți și/sau mai ingenioși. Acești guru cărora mulți părinți le caută în gură și-i ascultă ca pe niște zei au totuși un cert interes comercial în promovarea ideilor ‘mnealor.

Nu tot ce-i nou e rău, după cum nu tot ce e vechi e și bun! Oleacă de spirit critic nu strică nimănui niciodată. Mămica urlând interdicții în urma copilului (pe care nici măcar să-l prindă de mână ca să-l oprească din elanurile sale furioase nu cutează) s-ar putea să nu fie tocmai modelul optim de parenting, după cum nici tatăl care-și snopește copiii la orice mișcare în front nu cred că e un exemplu de urmat.

Pe urmă, cred că se poate acorda mai mult timp cunoașterii de sine. Fiecare părinte vine cu un bagaj pe care-l transmite moștenire copiilor. Poate fi vorba despre chestiuni morale, educaționale, biologice, habitudinale etc. Exercițiul cunoașterii rădăcinilor, cu bune și cu rele, cred că poate fi unul benefic pentru copii. Un bunic alcoolic, o bunică rea de gură, un străbunic violent… Medicina are ca normă stabilirea antecedentelor heredo-colaterale. De ce nu s-ar face asta și la nivel de moștenire psiho-socio-spirituală?

Aș mai adăuga aici și clasica problemă a ipocriziei parentale, când părintele una spune și alta face. Cred că toți părinții ajung la un moment dat confruntați cu propriile cuvinte, dar când duplicitatea devine metodă pedagogică, eșecul este în general garantat. În cel mai bun caz, povestea se termină cu discreditarea modelului de viață al părintelui. Dar, așa cum se întâmplă adesea, în lipsa unui model alternativ viabil, copilul ajuns matur va sfârși prin a-și copia frustrat și neputincios părintele.

Câți dintre părinții care se laudă cu creștinismul lor își ajută copiii cu șpăgi și mijloace necinstite să termine școli mai bune, să acceadă în funcții, să obțină avantaje în detrimentul celorlalți? Ce etică aplică în situații de viață cei care sunt adepții valorilor tradiționale?

Școala

Dată fiind vastitatea subiectului, nu voi dezvolta aproape deloc, având în vedere că de ani de zile tot scriu pe teme conexe. Rămân doar la banalitatea cunoscută de toți că, deși sistemul a fost „reformat” de mai multe ori, toată lumea vede că degradarea este constantă, certă și tot mai gravă. Corupția, dezinteresul societății (unde se includ și părinții în rând cu factorii politici), lipsa de viziune ne-au adus unde suntem și de unde tare greu va fi să ieșim.

Sistemul mai rezistă prin oamenii competenți care încă nu au abandonat lupta cu tâmpeniile care-i încurcă permanent și care deschid cale liberă impostorilor. E suficient să mai adaug că, în prezent, dacă citești un CV, e aproape imposibil să-ți dai seama dacă omul care-și prezintă realizările este o lichea abilă sau un performer autentic.

(sursa)

Un subiect aparte îl reprezintă profesorii de religie și școlile confesionale. În ce măsură materiile teologice sunt predate de oameni cu competență moral-spiritual-profesională? În ce măsură aceste discipline sunt transformate în niște materii care nu fac decât să adauge și Biblia sau învățătura creștină la caznele cu care sunt bombardați elevii? Sunt capabili dascălii care răspund de orele de religie să aducă propria experiență și propriul exemplu ca dovadă în sprijinul a ceea ce predau? Sunt ei capabili să nu transforme spiritualitatea (prin definiție un domeniu al alegerii neîngrădite) într-o corvoadă obligatorie?

Trebuie ținut cont că profesorii de religie sunt produsul școlilor teologice, pe de o parte, și beneficiază de girul structurilor confesionale teritoriale (episcopii, comunități, filiale), care dau avizul cultului sau „binecuvântarea” fiecărui candidat în parte. Deci vorbim despre un control foarte puternic pe care îl au cultele în selectarea viitorilor profesori. Așa că pe bună dreptate se poate discuta despre răspunderea pe care o poartă bisericile din România pentru formarea tinerei generații.

Biserica

În ce anume se vede preocuparea bisericii pentru educarea copiilor și tinerilor? Am să spicuiesc câteva observații din perimetrul bisericilor evanghelice, ca să nu încalc fraudulos hotarul confesional.

În ultima vreme, bisericile din România s-au remarcat ca apărătoare ale valorilor familiale tradiționale. S-au remarcat în spațiul public. Dar, după cum știe toată lumea (iar faptul a fost punctat și de către critici, și de către insideri), nu doar definiția familiei este o valoare morală tradițională.

Copiii sunt crescuți în spiritul acestor valori. Așadar, în bisericile evanghelice există, nu chiar în toate, diverse forme de activitate cu copiii: grupe de copii, întâlniri în cursul săptămânii etc. Întrebarea este cine ajunge să se ocupe de copii și în ce condiții. Adesea e suficient să vrei, fiindcă oricum activitatea „cu tinerii” sau „cu copiii” e un fel de cenușăreasă a activităților bisericești pe care e mai bine s-o facă cineva decât să n-o facă nimeni.

În bisericile oleacă mai răsărite, există măcar un coordonator mai breaz, dar la grupe, poate ajunge chiar un necredincios sadea. Căci adesea sunt încurajați adolescenții proaspăt ieșiți din sistem să se înroleze ca „lideri”.

(sursa)

Teologia cântării, ca să survolăm și un alt domeniu, intră arareori în preocupările pastorilor. E drept că, mai recent, se manifestă oarecare interes, dar mai mult pentru ironizarea unor bizarerii de râsu-plânsu. Însă n-a fost un domeniu urmărit cu atenția de care ar fi meritat să beneficieze. Istoria Bisericii ne-ar fi putut învăța aici că Luther a pus mare accent pe muzica din bisericile care au aderat la Reformă. Și nu degeaba!

Pe măsură ce urcăm spre categorii de vârste mai rebele, treburile bisericești devin o obligație care trebuie prestată indiferent de convingerile sau dilemele tânărului. Cu cât e frământarea mai mare, cu atât scad șansele ca omul să și-o poată exprima sau discuta cu cineva. Evident, apar formele de protest exterioare (uneori extreme), care atrag sancțiuni.

Există uneori o tragică cârdășie între biserică și părinte care par hotărâți să nu afle cu niciun chip ce este cu adevărat în mintea copiilor, ci preferă să-i vadă înrolați și „activi”. Sunt puși să presteze servicii de „laudă și închinare” oameni care nici măcar nu pot mărturisi clasica „naștere din nou”, care n-au fost botezați sau care pur și simplu nu-și pun problema că ar trebui să creadă ce cântă. Sunt constrânși (prin tot felul de mijloace) să cânte, să se roage, să facă programe, să rostească „îndemnuri”, chiar să țină predici unde e criză de vorbitor. Asta pe lângă faptul că mulți tineri fac totul din inerție, odată ce au început de timpuriu și le-a intrat în sânge.

Între timp, mai află și că alții fac exact aceleași lucruri contracost. Ba chiar văd și în biserică cum o seamă întreagă de lucruri se tranzacționează într-un mod inacceptabil, mai ales din perspectiva unui tânăr aflat la vârsta când ochiul său critic vede exagerat tot ce seamănă a ipocrizie.

Care este modelul ce a stat în fața tinerilor în ultimii 25 de ani: credinciosul discret, smerit, conștiincios, evlavios sau liderul descurcăreț, care știe să facă bani pentru toată lumea, capabil să împlinească visul unei clădiri noi, pastorul-manager, bun la toate, spectaculos și invaziv? Deși există tentația de a da un răspuns, cred că doar o evaluare statistică ar putea oferi date valide.

Întrebarea însă nu poate fi ocolită și ar putea fi reformulată în alții termeni: a reușit biserica să propună niște modele radical diferite de cele ale hulitei societăți secularizate (și despre care știm că mizează pe faimă, bogăție, influență și putere)?

Sau, dintr-un alt unghi, care poate iarăși releva situația în care ne aflăm: ca părinte, la cine te gândești că ai dori să apeleze copilul tău atunci când, rebel adolescent, cel mai probabil se va răzvrăti împotriva familiei, da va avea totuși nevoie să discute cu cineva lucrurile care-l frământă? Câți dintre părinți au încredere că un pastor ar fi cu adevărat persoana aleasă de copilul lor pentru confesiuni și sfaturi de viață?

Strada

Unii sugerează că e (mai) bine să n-ai televizor în casă și să te scutești astfel de influența culturii promovate de media. Dar toată acestă cultură se revarsă zi de zi în stradă, în toate locurile în care ajung copiii încă de la primele săptămâni de viață.

(sursa)

Indiferent cât de aseptic ar fi mediul de acasă, în stradă (iar aici includ tot ceea ce ține de spațiul public în care se întâlnesc oameni) se revarsă tot glodul. În stradă sunt telefoanele mobile ale copiilor pe care părinții i-au pierdut de mult de sub control. În stradă sunt filmele, muzica, limbajul fără opreliști. Cine și când îi învață pe copii cum se filtrează mesajul străzii? În afară de îndemnuri radicale și fără aplicabilitate (de genul: „să nu permitem să intre lumea în biserică”), există vreun demers sistematic ce vizează gestionarea factorilor de risc? Sau, mai puțin pretențios: îi învață cineva pe copii unde se află cu adevărat capcanele periculoase pentru devenirea lor personală?

Am auzit părinți și predicatori foarte înfuriați de ceea ce „văd copiii la televizor”. Dar adesea am constatat cu stupoare câtă popularitate au în rândul evanghelicilor OTV-ul de pe vremuri, Noră pentru mama, Schimb de mame și alte emisiuni-pubelă urmărite săptămână de săptămână, seară de seară, într-un sinucigaș gest părintesc. După toate astea să vii și să te plângi că se uită copiii la prostii?!…

În loc de concluzii…

După atâta vorbărie, musai să punem cumva punct. Și aici fac precizarea că nu cred că un copil poate fi condiționat să facă anumite alegeri, ci mereu pot apărea surprize chiar dacă toată lumea ar beneficia de cea mai bună educație posibilă. Dar, atunci când o generație întreagă pare afectată de anumite molime, ar fi o prostie să nu examinezi mediile în care s-a format și cine îi sunt învățătorii.

Las pentru final o întrebare care ar putea, cred, să arunce o lumină peste cele întâmplate: care este cea mai importantă valoare pe care biserica, familia și societatea au comunicat-o constant (și probabil continuă și în prezent s-o comunice) tinerilor și copiilor? Și nu mă refer la ce pretind, la nivel declarativ, aceste medii că vor să transmită, ci la ceea ce afirmă implicit că e cel mai important lucru în viață. Ce profil au oamenii care beneficiază de atenția și de respectul comunității? Ce trăsături definitorii au cei considerați realizați, în discuțiile din familiile evanghelice? Căci aceștia sunt modelele propuse de biserică…

PS: Am vrut doar să sugerez că e foarte posibil să existe o legătură între chipul generației de azi și educația voluntară sau involuntară de care a beneficiat.

Salarizarea performanței în învățământ – hahahaha…

(sursa)
(sursa)

Când auzi cum sună și când o vezi scrisă pe burtierele televiziunilor, ideea salarizării după performanță în învățământ pare una cu adevărat serioasă și aproape revoluționară. În context, românesc evident.

Dar ajungem repede în „meandrele concretului” și trebuie să vedem cum se poate realiza performanță. Ce înseamnă performanță? Cine o evaluează? După ce criterii?

Actualmente, performanța (încă) se referă la olimpici și la numărul absolvenților care-și iau cu succes examenele finalurilor de ciclu. Alt criteriu care să poată fi evaluat nu există momentan. Iar în ce privește evaluarea, aceasta este una statistică și, în consecință, grosieră.

După această descriere tehnică, mai că îți vine a crede că „factorul uman” interferează foarte puțin cu evaluările. Dar iluzia se risipește repede când iei o felie ca să privești în secțiune realitatea „procesului educativ”.

De bine de rău, examenele naționale la final de clasa a VIII-a și a XII-a încep să aibă tot mai mici portițe de fraudare. Încă există un gol important: corectorii. Și orice dascăl care a ajuns măcar o dată la „corectare” (chiar și la simulările care se dădeau la nivel naţional, când existau acele „centre de corectare”) știe că presiunile sunt uneori aproape imposibil de suportat și de înlăturat. Îmi spunea o doamnă cu experiență – la o „simulare” – că nici nu concepe să pună o notă pe lucrarea unui fiu de dascăl înainte ca și părintele să fie consultat dacă e mulțumit de notă („măcar noi să ne ajutăm între noi”).

Dar aici ar fi și una dintre cheile de boltă pentru aceste examene. Căci, dacă dascălii ar decide să nu mai accepte pretențiile directorilor Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria părintelui

Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita - sursa)
Carl Larson (pictorul jucându-se cu fiica sa, Brita – sursa)

Este din ce în ce mai dificil să fii părinte de copil școlar. Dacă, cu vreo 10-15 ani în urmă, doar elevii mai slabi aveau nevoie de prezența permanentă a părintelui la rezolvarea temelor, acum a devenit o normă. Chiar și cei mai buni elevi (mai ales până la final de gimnaziu) au nevoie de ajutor ca să poată merge cu tema făcută la școală.

Profesorii par cu totul orbi la necesitățile copiilor și familiei. Fiecare e convins, ai zice, că materia lui e cea mai importantă. Iar unii au și impertinența să o spună și s-o repete. Dacă nu știi geografie, ești pierdut în spațiu. Dacă nu știi istorie, ești incult. Dacă nu știi română, ești vai de mama ta ca român. Dacă nu știi matematică, o încurci, oricum ai încerca s-o scalzi etc.

Nu doar cei care au materii de examen, ci și unii dintre cei fără niciun fel de presiune finală își stresează elevii parcă din plăcere pură. Profesori-zbiri de muzică, desen, psihologie, biologie, chiar și de religie sau educație fizică. Școala pare să fi devenit o corvoadă imensă și insuportabilă, în care elevul are rol de executant fără alternative.

Copiii merg cu lehamite dimineața și vin înăcriți după-amiaza, după care se apucă scârbiți de niște teme interminabile și, mai des decât ne-am dori, inutile. Nu mai au timp să se joace, nu mai au timp pentru pasiuni, sunt robii școlii. Dar nici măcar nu se întrevede un sens, un final fericit și cât de cât util, un scop ultim nobil și folositor (orice sens i-am da acestui cuvânt).

Manualele par făcute de oameni care fie nu cunosc materia, fie au fost loviți de demență și care nu știu să formuleze un enunț clar, care fac confuzie între noțiuni sau le amestecă într-un mod care induce copilul în eroare. Noțiuni bizare își fac loc în programele școlare, dar fără vreun efect benefic pentru limpezirea domeniului.

Cuboid, eu liric, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, incipit, diversitate, gândire prospectivă, studiu de caz, portofoliu etc. Aș putea pune oricând pariu că există profesori care ar avea mari probleme să definească unul sau altul dintre acești termeni. Ia să-i rugăm să ne explice diferența dintre pluri-, inter- și transdisciplinaritate (mă leg de asta, că-i la modă și că am auzit prăpăstii de tot hazul).

Ce să mai vorbim despre lecțiile predate aiurea, de pedepse de genul „toți pentru unul”, Citește mai mult »

Exasperări – pledoaria profesorului

Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)
Pictură de Adriaen van Ostade (sursa)

Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”. Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.Citește mai mult »

Homeschool, after-school, no-school

Școala - Franța secolului XXI (sursa)
Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.Citește mai mult »

Credulitatea (disperată?) a părinților – o inconsecvență ciudată

Reprezentare falsificată a unui galop (Gericault, sursa)
Reprezentare falsificată a unui galop (Gericault, sursa)

Avem două premise: (1) Creștinii, indiferente de culoarea lor confesională, consideră că idealurile „lumii” sunt în mod fundamental greșite – tocmai de aceea consideră necesară evanghelizarea și mărturisirea; (2) Tot mai frecvent în ultima vreme, se manifestă un spirit critic (uneori chiar acid), dar nu neapărat justificat, la adresa liderilor de opinie din mediile creștine – nu doar evanghelice.

Cu toate acestea, există cel puțin un domeniu în care aceste premise par să nu funcționeze și creștinii de mai toate culorile se înfruptă cu nesaț (și parcă cu o anumită disperare) din învățătura celor pe care-i contestă. Iar acest domeniu îl reprezintă tocmai complexa și delicată misiune a creșterii copiilor.

Mămici care se dau în vânt după „studii recente” privitoare la disciplină, la școlarizare, la erori ale părinților fără să poată însă discerne cine stă în spatele acestor învățături și ce scopuri au „grupurile de cercetători/experți [eventual și britanici]”, de pildă. S-ar putea să fi chestie de marketing, un interes financiar, vanitate, un grant al UE care trebuie să producă și un rezultat „concret”, un experiment etc.

Or, în chestiunea creșterii copiilor, mi se pare esențial măcar să te întrebi – chiar dacă nu poți și să-ți răspunzi – cine sunt și ce credibilitate prezintă autoritățile cărora le dai ascultare. Prea adesea, aceste autorități sunt selectate mai degrabă pe criterii subiective, de genul traumelor suferite în copilărie, a preferinței pentru un anumit stil care-ți conferă un confort psihic (mie „nu-mi place” cum gândeau…) etc.

E posibil să fie doar impresia mea, însă risc să afirm că adesea creșterea copiilor seamănă mai degrabă cu Citește mai mult »

Când ești prea deștept ca să obții nota 10

(Sursa)
(Sursa)

Scena I

Doamna: Cât face 7×8+4-6.

Catindatul: 54.

Doamna: Corect. Nota 7.

Catindatul: 7?

Doamna: Da, foarte bine!

Catindatul (întru câtva nedumerit, ca și dumneavoastră, poate): Dar dacă eu am dat răspunsul corect, de ce am luat nota 7.

Doamna: Ei bine, dragă Catindatule, nu ai descris pașii pe care i-ai parcurs.

Catindatul: Păi, am făcut repede, în minte, calculul, că e ușor.

Doamna (împăciuitoare, cum îi stă bine unui dascăl post-modern): Dragă Catindatule, cum am învățat noi să facem acest exercițiu? Explică-mi cum ai făcut.

Catindatul: Am făcut prima oară înmulțirea, pe urmă am scăzut 2 din rezultat.

Doamna: Ei vezi, vezi? Ai explicat în răspunsul tău că mai întâi trebuie făcută înmulțirea? N-ai explicat! Pe urmă, ai făcut adunarea? Nu, ci ai făcut direct scăderea! Ai parcurs etapele? Nu le-ai parcurs.

Catindatul: Stimată Doamnă, dar am socotit corect și am făcut toate astea în minte.

Doamna: Îmi pare rău, dragă Catindatule, nu stăpânești etapele. Dar felicitări pentru notă. Ai 7!

 

Scena IICitește mai mult »

Învățăturile unui dascăl din trecut către cei din prezent (1)

Pedagogie practica - 1Cred cu tărie că educația este cel mai important domeniu în care poate o nație să investească. Finlandezii sunt dovada recentă, dar și un elementar exercițiu de logică ar trebui să ne dovedească un fapt de domeniul evidenței: dacă nu ai oameni bine instruiți, orice ai vrea să faci este din start compromis de incompetență.

Medicii, inginerii, arhitecții, muncitorii, profesorii, magistrații, preoții – peste tot se poate constata că o educație temeinică are consecințe benefice. Cu siguranță, asta nu garantează că oamenii vor fi mai puțin coruptibili, dar crește șansele ca în toate domeniile să primeze competența, iar asta este deja o modalitate de a stârpi corupția.

Așadar, dacă România ar avea interesul să-și facă un sistem de învățâmânt solid, bine gândit, ghidat de valori, nu doar de interese imediate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar vedea deja primele beneficii. Timpul va mătura oricum generațiile compromise, iar niște generații noi, bine pregătite, și-ar găsi până la urmă locul, schimbând inclusiv fața dezgustătoare (astăzi) a politicii.

N-am idee dacă sunt șanse reale pentru o schimbare de paradigmă în acest domeniu, dar cred că măcar niște insulițe de normalitate – generate de un om sau doi – ar putea măcar să încetinească dezastrul care se profilează și compromiterea fără putință de întoarcere a educației publice în România. Poate că e timpul să apară școlile particulare foarte bune, care să adune nu profesori cu multe patalamale europene de doi bani, ci oameni cu conștiință, competenți și dascăli cu har.

Spiru Haret – al cărui nume a fost compromis de o „universitate” cu trist renume – este unul dintre reformatorii sistemului românesc de învățământ. În 1907, își dădea girul pentru apariția unei lucrări de pedagogie scrisă de un neamț (Dr. Adolf Matthias – Pedagogia practică), în traducerea lui G. Bogdan-Duică. E o carte care are încă multe de spus generației actuale de profesori și cred că ar fi mult mai utilă decât o mare parte dintre porcăriile publicate pentru puncte, cu fonduri europene sau grație pilelor din ministere.

În limitele timpului disponibil, voi încerca să postez fragmente din această carte (din ediția a II-a, publicată în 1923), în speranța că poate vor folosi cuiva. Precizez că selecția textelor nu îmi aparține, ci eu vin doar pe urma altuia care a citit cartea și a însemnat pasajele cele mai interesante. Păstrez, pentru savoare, nealterat limbajul epocii.

Cartea începe cu o introducere despre pedagogia practică. Iată câteva considerații:

 Tradiție și inovație:

…curentele vremii sunt adeseori bolnăvicioase și unilaterale; iar boalele și unilateralitățile se combat mai ușor dacă chemăm în ajutor toate spiritele bune ale trecutului și dacă opunem experiențele vechi și bune, care nu s-au născut așa într-o clipă, cât ai bate din palme, ci și-au dovedit valoarea printr-o aplicare îndelungată, care contrastează plăcut cu impetuozitatea neîndreptățită a ideilor nouă.

Adevărată pedagogie practică trebuie să culeagă îndemnurile de oriunde s-ar găsi, chiar dacă s-ar ivi și în întrebările și răspunsurile elevilor. De câte ori se întâmplă doar că o întrebare sau un răspuns din clasă ne pun pe drumul cel bun tocmai când suntem în primejdie să apucăm pe drumul greșit?! Înțelepciunea pedagogică se găsește și în sufletul copilului.

 Buna dispoziție și umorul:Citește mai mult »

Steinbeck despre dragoste

(sursa)
(sursa)

Descopăr cu întârziere această traducere a unei scrisori adresate de John Steinbeck fiului său, proaspăt îndrăgostit. Rețin numai un fragment în care regăsesc aceeași atmosferă ca în marile sale romane. Scrisoarea poate fi citită integral aici.

Sunt mai mult tipuri de iubire. Una dintre ele este iubirea egoistă, acaparatoare, dominatoare și sufocantă de care un om se folosește pentru propriul bine. Genul ăsta de iubire e săracă și infirmă. Celălalt tip de iubire e cea care revarsă tot ce e mai bun din tine – bunătate, considerație și respect – nu vorbesc doar despre respectul ce survine din bunele maniere, ci de respectul ca recunoaștere și conștientizare a unicității și valorii celeilalte persoane. Primul tip de iubire o să te îmbolnăvească și o să facă din tine o ființă măruntă și slabă, dar al doilea tip de iubire poate dezlănțui forța, curajul și mărinimia, chiar și înțelepciunea pe care nu știai că o ai. […]

Și nu-ți fie teamă de suferință. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – cel mai important lucru e să nu te grăbești. Nimic bun nu iese fără răbdare.

Copiii din ziua de azi nu mai citesc…

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Era o vorbă „dacă aș avea câte o sută de lei pentru fiecare dată când am auzit asta…”, atunci aș huzuri. Se potrivește de minune și pentru dățile în care am auzit (într-o formă sau alta) despre „dezinteresul elevilor față de lectură”.

Chiar dacă nu e în avantajul meu, mă văd silit să recunosc că nu sunt chiar surprins că elevii nu mai vor să citească. E ușor să constatăm că sunt dezinteresați (nu toți!), dar hai să răsturnăm puțin enunțul și să vedem ce motive ar avea să fie interesați.

Primul gând care îmi vine în minte este următorul: oare i-o fi educat cineva să citească? Nu știu cine: școala, părinții, bunicii – nici nu mă interesează să culpabilizez pe cineva. Și nu mă refer doar la educație din aia cu bâta și cu nota, ci prin exemplul personal, prin ademenire spre lectură, prin situarea lecturii într-o perspectivă mai amplă a vieții. Mi se pare un prim prag necesar al chestiunii, căci măcar așa știm cum stăm fiecare pentru discuția care urmează.

Iată câteva întrebări ajutătoare pe care m-am gândit să le ridic (și voi încerca și niște răspunsuri): de ce ar merita să citească?; ce să citească?; cum să citească?; când să citească?

De ce merită să citești? Hmmm. Nu cred că pot da un răspuns convingător la această întrebare (atâta vreme cât criteriile cele mai de preț sunt eficiența imediată și profitul maximalizat). Dar cine a ajuns să-și pună întrebarea la modul serios înseamnă că deja are o anumită atracție spre citit, dar nu știe la ce îi folosește și dacă să se lase furat de această preocupare. Mă agăț de acest firav cârlig și spun că merită să citești ca să nu rămâi prost (și să nu ți se atrofieze creierul). Este o condiție doar necesară, nu și suficientă.

E drept că societatea (prin modelele stupide pe care le cultivă) pare să spună altceva, dar cocalarii și pițipoancele sunt în ediție extrem de limitată, iar cei mai mulți oameni din țara asta își câștigă existența din niște profesii ce au presupus documentare (deci și citit). Chiar și la „coada vacii” de-ai vrea să stai, nu mai poți fi analfabet, dacă vrei să trăiești cât de cât decent. Încă nu s-a inventat altă metodă pentru însușirea anumitor cunoștințe decât cititul.

Ce să citești? Ei bine, aici îi înțeleg pe sărmanii elevi. Să le recomanzi Calistrat Hogaș!?!? Geo Bogza – reportaje?! Zău, așa! Mori până termini o descriere d-aia…Citește mai mult »

Cristamela în parc

http://www.wpclipart.com/
http://www.wpclipart.com/

Trag nădejde că n-ați dat-o uitării pe Cristamela, chiar dacă a apărut doar o singură dată pe acest blog. Cum viața e plină de neprevăzut, am tot amânat să vă mai povestesc despre simpatica noastră domniță.

Iată însă că a sosit vara și parcul este o atracție irezistibilă pentru Cristamela, care abia așteaptă să se dea pe hintă, să coboare pe tobogan sau să scurme în nisip și să și-l arunce în cap, respectiv să și-l bage la ceafă, la burtă etc.

O fi ea mică, dar să știți că fătuca noastră are o personalitate mare, gata s-o impună oricând oricui. Nu-i de mirare astfel că pot izbucni oricând conflicte între Cristamela și cei care, cu voia sau fără voia lor, se pun de-a curmezișul împlinirii dorințelor fetei.

După cum probabil că unii bănuiți, iar alții știți din pățaniile voastre, cele mai dese înfruntări apar în familie. Cristamela e în stare chiar și să… Dar tot mai bine ar fi să vă spun povestea și trageți voi concluziile.

Se lăsaseră umbrele peste parcul nostru fictiv, în care niciunul nu ați pășit vreodată și sigur nici nu ați trăit experiențe precum cea despre care urmează să vă povestesc. În sfârșit, soarele nu mai dogorea de să leșini, așa că mai mulți copii năvăliră de niciunde pe hinte, tobogane, cățărători, leagăne și alte instalații pregătite prin grija primăriei celei atotbinevoitoare.

Nisipul era cald încă, precum un cuib proaspăt părăsit de pasărea locatară. Copacii abia ce prinseră puțin a frămata, amintindu-și că sunt vii – pe cât poate fi o plantă de vie.

În această atmosferă de relaxare și revigorare generalizată, copiii își vedeau de giumbușlucurile specifice. Unii prindeau gândaci mici (din ăia roșii cu pete negre sau invers) și îi îndesau în crăpăturile din pământ, alții se cățărau pe scări sub privirile îngrijorate ale părinților, alții se pierdeau prin labirintul de tablă zincată ce se deschidea spre un tobogan pipernicit ș.a.m.d.

Cristamela scurma cu grebla și cu lopățica într-o doalmă de nisip, încercând să-l împrăștie cât mai tare și cât mai sus. La un moment dat, zări cu coada ochiului un alt copil (nu ne interesează pentru povestea noastră nici sexul, nici vârsta lui), care se juca mult mai pașnic, tot în nisip, dar avea, pe lângă lopățică și greblă, niște forme cu care să modeleze fel și fel de arătări.

Cristamela porni glonț spre noul punct de atracție. Năvăli asupra copilului precum barbarii peste Europa medievală și, la fel ca ei, începu să distrugă tot ce întâlnea în cale. Citește mai mult »

Sfaturi pentru părinți (6) – Cum ne școlim copiii

via: www.urbankid.ro
via: http://www.urbankid.ro

Se știe că sistemul românesc de învățământ e cangrenat, e neglijat, e la pământ etc. În ciuda statisticilor și a performanțelor unor olimpici, realitatea nu îngăduie nimănui să se iluzioneze. Stăm prost și se face extrem de puțin (sunt optimist, știu!) pentru îmbunătățirea situației.

Așa că musai să ne întrebăm cum o să ne școlim copiii. Întrebarea își pierde din stringență pentru cei care au deja copii prin liceu sau în facultate. Dar pentru ceilalți, problema se pune din ce în ce mai acut și mai complex.

Ca fost profesor de română cu mărturisite simpatii pentru gramatică, înțeleg prea bine (din puținul pe care-l aflu conjunctural) că manualele încep să conțină din ce în ce mai multe aberații, că dascălii se întrec în a comite gafe din nevoia de a se ridica la o ștachetă de excelență ce nu există decât în mintea unor așa-ziși evaluatori (pentru care contează dosarul și hârțoaga), însă contrazisă de realități.

Cum problematica învățământului și soluțiile pentru situația actuală sunt chestiuni care mă depășesc, mă voi mărgini să îmi frământ neuronii cu deciziile pe care trebuie să le ia un părinte pentru copilul său.

Am văzut că e un curent de opinie care promovează homeschooling-ul ca alternativă la sistemul instituționalizat. Mă declar sceptic. N-am cunoscut personal încă un caz de elev școlit acasă cu succes incontestabil. Vorbim de România, nu de poveștile de succes de la alții.

Ce știu însă foarte sigur e că pentru homeschool e nevoie de 1) un părinte care să poată sta acasă permanent 2) un nivel de pregătire foarte bun al părintelui dascăl 3) o formație cvasi-enciclopedică a unui singur individ sau a câtorva.

Decurge repede din aceste necesități că, pentru a putea școli copiii acasă, e nevoie de un părinte care să câștige binișor – asta dacă nu cumva renunță la oraș și se retrage la țară, să lucreze pământul. Dar, ca unul care știe ce înseamnă munca în agricultură, opinez că e foarte improbabil ca un agricultor cu normă întreagă să aibă timp și de homeschooling.

Dacă luăm o familie obișnuită, sunt destul de mici șansele ca unul dintre părinți să fie atât de bine plătit încât să se poată descurca toți ai casei dintr-un singur salariu. Tot într-o familie obișnuită, dacă părinții n-au absolvit cine știe ce școli și n-au fost vreodată premianți sau măcar sârguincioși, șansele lor de a preda gramatică, matematică, chimie sau fizică sunt practic nule.

Materialele pentru homeschooling sunt în engleză, așa că prezintă o foarte slabă contextualizare geografică și culturală. De nivelul materialelor prefer să nu mă leg, dar am văzut manuale de biologie sau geografie în care era mai important să se facă propagandă religioasă decât știință (exact imaginea în oglindă a propagandei darwiniste).Citește mai mult »

Avem motive să ne temem de Rusia?

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:COA-map_of_Russia.png
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:COA-map_of_Russia.png

De dimineață, mi-a fost dat să aud o domniță de la ceva organizație d-asta cu nume pompos (Educația 2000+, cred) cum se văita că e vai ș-amar de transdisciplinaritatea noastră, fiindcă noi avem doar profesori tradiționali, de fizică, de chimie, de biologie, și nu profesori „de științe”.

Mi-au trecut numaidecât niște frisoane electromagnetice pe șira spinării, căci încercam să înțeleg profilul acestui dascăl de tip nou, european: profesorul de științe. Voi cum vi-l închipuiți? Știe câte puțin din fiecare, dar nimic până la capăt? Știe totul despre toate? Știe numai ceea ce se situează la limita dintre științe – indiferent ce o fi acolo?

Sper să nu existe niciodată asemenea aberație, fiindcă ar aduce numai nenorociri educației copiilor. Autorul Manifestului transdisciplinarității (și altor cărți teoretice despre transdisciplinaritate), fizicianul (deci nu „profesorul de științe”) Basarab Nicolescu, susține că numai după ce stăpânești temeinic o disciplină poți să stabilești corelații transdisciplinare.

Și e la mintea cocoșului că trebuie să îl înveți pe copil ceva ca să poată avea loc o transcendere, trebuie să-i arați granițele, ca acestea să poată fi traversate. Ca să poți transcende ceva, e nevoie să deții acel ceva inițial la care te raportezi. Educația tradițională e absolut fundamentală pentru a facilita, ulterior, elevilor o ieșire din aria disciplinei deja asimilate.

Hai s-o luăm și din alt unghi: între care noțiuni se vor stabili relațiile transdisciplinare dacă totul este de la început trans? E ca și cum ai pretinde să ai doar cablul, fără să ai televiziunea care emite și televizorul care receptează. Cum ai putea fi transcultural, dacă n-ar exista niște culturi de referință? Tot ce e trans se raportează la altceva ce nu e trans.

În tot acest timp, în Rusia se învață pe rupte, în stil „vechi” și „demodat”.Citește mai mult »

Virgiliu Gheorghe despre influența tehnologiei asupra copiilor

Doctor în bioetică, Virgiliu Gheorge vorbește în această emisiune despre influența televizorului asupra copiilor și mai ales asupra dezvoltării lor psiho-somatice. Discută despre efectele violenței virtuale asupra comportamentelor reale, despre pornografie, despre efectul narcotic al internetului etc.

Situația este, pare-se, destul de gravă. Asta mai ales în condițiile în care mulți părinți se străduiesc din răsputeri să vâre sub nasul copiilor, de la vârste cât mai fragede, cât mai multă tehnologie cu putință.

Aceste influențe nefaste tâmpesc copii și le generează tot felul de probleme. Așa că, cine vrea să le ofere un viitor, va fi atent ca nu cumva, la 6-7 ani, copii să aibă acces nelimitat la internet, televizor sau orice altă sursă de braindamaging.