Unitatea creștinilor din China (și ce pot face occidentalii ca s-o zădărnicească)

via christianityinchina.org

Dacă ar fi să încerc o definiție a ecumenismului (în cazul în care mai e posibilă una), aș miza pe ideea ce reiese din fragmentul următor:

Vreme de mai mulți ani, am fost implicat în încercarea de a aduce unitate între diferitele ramuri ale bisericilor de casă din China. Aceasta a fost una dintre cele mai dificile sarcini pe care am fost chemat să o îndeplinesc.

Cea mai mare parte a anilor 1980, bisericile ce se adunau în case în China au fost unificate. L-am slujit împreună pe Isus şi nu ne preocupa cărui grup aparţineam. Îi aparţineam cu toţii lui Isus şi asta era tot ce conta.

Lucrurile au început să se schimbe la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Mulţi creştini din Occident au auzit despre marea trezire care are loc în China şi au dorit să ia și ei parte. Şi-au trimis reprezentanți în China, ca să se întâlnească cu liderii bisericilor de casă. Ne-au spus că nu eram suficient de educaţi şi că cea mai mare nevoie a noastră era o educaţie teologică mai substanțială. Ne-au dat asigurări: „Denominaţia noastră are cel mai bun program educaţional. Va fi o binecuvântare pentru voi”. Ani de-a rândul, credincioşii au venit în Hong Kong și au trecut peste graniță, în China, aducându-ne biblii, lucru pentru care le-am fost recunoscători. Totuși, au mai trecut granița și mii de cărţi de învăţătură, care promovează doctrine preferate de anumite denominaţii.Citește mai mult »

Izvoare de spiritualitate creștină

Coperta cărții

Poate că e un pic clișeiza(n)t și lipsit de imaginație, dar acesta e titlul sub care va apărea cartea lui Gerald L. Sittser pe care am tradus-o pentru Ed. Casa Cărții (am scris deja despre carte aici). Măcar e un titlu cuminte, care poate sta fără probleme într-o bibliografie de referință. Prea multă fantezie ar fi putut deruta publicul.

Din diverse pricini, a fost o carte cu gestație mai lungă. În sfârșit însă a intrat în tipar și, peste puțină vreme, va fi disponibilă pe site-ul editurii.

Ca structură, cartea e împărțită în 11 capitole tematice, care se înscriu cu aproximație și într-o diagramă cronologică a celor 2 milenii de creștinism. Fiecare capitol este urmat de câteva aplicații practice. Nu sunt însă nici foarte numeroase, nici foarte laborioase.

Totuși, tocmai aceste anexe dau în vileag adevărata miză a autorului. Intenția lui nu e doar să alcătuiască o istorie a spiritualității creștine, ci consideră că fiecare model dezvoltat la un moment dat poate fi recuperat și însușit de către creștinii zilelor noastre.

Pentru mulți, catedralele occidentale sunt niște vestigii istorice, icoanele – niște idoli, monasticismul – un capriciu bizar, misionarismul – o țicneală, iar sacramentele – niște superstiții medievale. Ei bine, Sittser se încăpățânează să facă muncă de arheolog al mentalităților și dogmei pentru a situa toate aceste practici într-un context cât mai limpede.Citește mai mult »

O istorie a spiritualităţii creştine

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.Citește mai mult »

Semnal editorial

beebe&foster

De puţină vreme, la Editura Casa Cărţii, a apărut o carte demnă de toată atenţia. Titlul românesc nu este neapărat o lovitură de marketing, dar probabil că s-a optat pentru fidelitate faţă de original: Tânjirea după Dumnezeu. Autorul acestei cărţi este Gayle D. Beebe, fost student al mult mai cunoscutului Richard J. Foster. Deşi pe copertă sunt trecuţi amândoi, Beebe s-a ocupat de conţinutul propriu-zis al capitolelor, Foster intervenind doar cu câte un comentariu la finalul fiecărei secţiuni.

Nu vreau să vă destăinui numele celor şapte căi, ci numai schema după care este alcătuită cartea. Fiecare din cele şapte capitole debutează cu o introducere ce prezintă „calea” creştină luată în discuţie. Apoi urmează partea cu adevărat fascinantă şi care, consider eu, reprezintă atuul principal al cărţii: autorul recurge la trei-patru personalităţi marcante ale creştinătăţii, selectate fără discriminări confesionale, pentru a ilustra fiecare dintre cele şapte modele devoţionale discutate.

Simpla enumerare a numelor vorbeşte de la sine: (I) Origen, Augustin, Bernard de Clairvaux; (II) Evagrie Ponticul, George Herbert, John Bunyan, Thomas Merton; (III) Toma d’Aquino, Martin Luther, Jean Calvin; (IV) Francisc de Assisi, Sfântul Bonaventura, Thomas à Kempis, Ignaţiu de Loyola; (V) Julian din Norwich, George Fox, John Wesley, Friedrich Schleiemacher; (VI) Ioan Casian, Benedict de Nursia, Grigorie cel Mare; (VII) Dionisie pseudo-Areopagitul, autorul necunoscut al cărţii Norul necunoaşterii, Tereza de Ávila, Ioan al Crucii.

Avem de-a face aşadar cu un autor care valorifică şi preţuieşte bogăţia întregii moşteniri creştine, trecând fără reţineri peste gardurile denominaţionale. Cu siguranţă, pentru unii deja se aude în fundal muzica ameninţătoare a controversatului ecumenism. Ar fi bine atunci să citească această carte să vadă dacă, într-adevăr, există motive de spaimă. Ar fi, desigur, infantil şi superficial să repudieze o scriere înainte să-i cunoască învăţăturile şi direcţia.Citește mai mult »

„Manual” creaţionist contestat

Activiştii cei vigilenţi s-au sesizat (vedeți aici) că există un manual de biologie făcut din perspectiva creaţionistă. Deşi acest manual e pe piaţă de cel puţin cinci ani, precauta poliţie a creierului s-a trezit de-abia acum. Ruşine lor! Până azi copiii au auzit despre creaţionism. Ce imbecilitate! Ce grozăvie!

Am văzut manualul pe vremea când lucram la anticariat şi, din nefericire, nu e mare lucru de capul lui. Perspectiva creaţionist morrisistă (de la Henry M. Morris) e îmbinată cu tot felul de învăţături morale, reprezentând opţiunile autoarei. Doamna Maria Popa făcea asta şi la ore, mi-a predat în clasa a XI-a. Astfel că în manual se regăseşte amprenta „stilistică” a dumneaei. Din acest punct de vedere, manualul este într-adevăr contestabil, fiindcă se prezintă pe alocuri mai degrabă ca o cărticică de meditaţii zilnice.

Nici creaţionismul cărţii nu este neapărat fără probleme. În interiorul grupărilor creaţioniste, perspectiva morrisistă este contestată. Există şi alte orientări (cu totul, vreo şase principale), până la cele care admit într-o anumită măsură şi idei evoluţioniste. Nu sunt lucrurile chiar atât de în alb-negru pe cât pare şi pe cât lasă presa să se înţeleagă.

Aşadar, nu apreciez, nici nu apăr manualul doamnei Popa, decât, în cel mai bun caz, ca tentativă. Eşuată. Mi se pare mult prea impregnat de religie pentru a putea fi socotit ştiinţă. Trebuia contestat poate mai demult, de către creaţioniştii înşişi, dacă voiau să nu se discrediteze din punct de vedere academic. Din păcate, nu mai este Evul Mediu, când lucrurile puteau fi combinate armonios. Dar chiar şi atunci, sigur n-ar fi fost făcute la acest nivel care coboară şi ştiinţa şi religia aproape în derizoriu. Iar la rigoarea ştiinţifică a vremii noastre (aşa nenorocită cum e ea) se poate totuşi adera chiar şi cu perspective creaţioniste, dar bine închegate şi argumentate. Ceea ce, de altfel, şi fac unii, dar pe alte meridiane. Există chiar şi savanţi agnostici care admit că teoria creaţionistă este una de luat în calcul.

E adevărat că împotriva creaţionismului a fost declanşată de multă vreme o campanie furibundă. Din nefericire, aceeaşi atitudine penibil-ideologizată o demonstrează şi cerberul Remus Cernea, preşedintele Asociaţiei Umaniste. Argumentul dumnealui e ridicol: dacă nu se studiază în UE, nici la noi n-ar trebui studiată perspectiva creaţionistă. Un mare, maaaare fâs. Nici măcar nu poate fi considerat argument.

Când am văzut în ziar că cineva a luat atitudine împotriva acestui manual, mă aşteptam (oarecum ruşinat, pentru că, deh, sunt şi eu creaţionist – nu morrisist, dar cine mai face diferenţa între unii şi alţii când izbucneşte scandalul?) să fie desfiinţat, să fie dovedit ca inadecvat, însă cu argumente, nu cu „ei nu fac aşa, deci noi de ce am face altfel?”. Răspunsul cel mai simplu este: pentru că suntem o ţară independentă, care poate, la o adică, să nu maimuţărească tot ce spune UE. Ajungem, pe urma „argumentului” furnizat de domnul Cernea în cu totul altă parte, discuţia pe fond este eludată. Dar oare nu tocmai asta voia şi dumnealui? Nu voia să ne lovească direct în sensibilitatea noastră cosmopolită congenitală? Sperând astfel că nu-l vom mai întreba despre Dumnezeu, Darwin sau alte chestiuni minore; încrezându-se în incontestabila supremaţie a evoluţionismului, acceptată tacit, în virtutea laicizării programatice (dar nu neapărat şi justificate) a societăţii.

Un „argument” la fel de puternic este acela că e „inacceptabil” să se predea creaţinism în şcoli. De ce? D-aia? Păi, pe acelaşi parcurs argumentativ pot declara şi creaţioniştii că e inaaceptabil să se predea evoluţionismul în şcolile unei ţări majoritar ortodoxe. De ce? Pentru că democraţia se bazează pe majorităţi. Presupunerea lui Remus Cernea că toată (ră)suflarea a căzut de acord asupra punctului de vedere al domniei-sale este fie o dovadă de naivitate, fie rea-credinţă şi tentativă de manipulare. Oricare dintre cele două este imputabilă la nivelul de la care vorbeşte dumnealui.

N-aş vrea să fiu nedrept totuşi. Poate că omul o fi zis el mai multe, dar jurnalistul a reţinut „argumentele” pe care le-a considerat cele mai de efect. Atunci al lui să fie penibilul în care scufundă discuţia. Iar faptul că ne jigneşte inteligenţa să devină păcatul său. De la supratitlu – ce dovedeşte o ignoranţă comică atunci când pomeneşte despre Evanghelie, ca şi cum ar exista numai una – până la ultimul rânduleţ. Proverbiala imparţialitate jurnalistică duhneşte încă din titlu, în care faptul că un manual afirmă că oamenii sunt creaţi de Dumnezeu este prezentat ca o adevărată catastrofă educaţională.

Recapitulând. Un manual fără ţinută academică stârneşte reacţii la peste cinci ani de la apariţie. Discuţia nu reuşeşte să iasă din sfera unei ciorovăieli infantile. Deocamdată. Teamă mi-e că nici nu va naşte o dezbatere autentică, argumentată. Din pricina ambelor tabere. Aici nici adepţii pretinsului raţionalism nu se simt prost să divagheze şi să conducă discuţia către argumente cel mult colaterale sau chiar fără legătură directă cu subiectul. Nimeni, în final, s-ar putea să nu aibă de câştigat cu adevărat. Poate vor obţine o iluzorie victorie adepţii lui Remus Cernea. Iluzorie, pentru că manualul se putea dizolva şi de la sine, prin lipsa lui de consistenţă ştiinţifică.

În ce mă priveşte, sper că Editura Casa Cărţii va putea trage oarece foloase de pe urma acestui balon de săpun. Să aibă mai mulţi vizitatori pe site. Iar cititorii să se aleagă cu câteva cărţi de referinţă, pe care le pot comanda de acolo.