Ecumenism congenital

www.urdustar.com
http://www.urdustar.com

O colegă făcea deunăzi o remarcă interesantă: de câte ori suntem în situația de a schimba mai mult decât un salut cu cineva, ne surprindem adesea încercând să găsim un teren comun, ceva de la care să pornim o discuție.

Orice frântură de informație care ar putea conduce către un subiect familiar ambilor interlocutori este exploatată imediat și de la acel mugure comun se naște un dialog. Nu știu dacă e vorba de un instinct înnăscut sau de o nevoie socială, dar se pare că există în fibra ființei umane un cârlig ce îi atrage pe oamenii unii către alții și îi leagă unii de alții.

Am numit această nevoie de apropiere „ecumenism congenital” pentru că se manifestă încă din cea mai fragedă pruncie (iar termenul „ecumenism” e ales cun un scop pe care-l veți vedea numaidecât).

„Tu știi, tu ai văzut, tu ai fost, tu îl cunoști, tu te-ai jucat, tu ai mâncat?” întreabă copiii. Iar dacă răspunsul e „da”, un întreg univers de explorat se deschide dinaintea tovarășilor de joacă. Dacă răspunsul e „nu”, adesea urmează un „hai că-ți spun/arăt/povestesc eu”. Și tot în vederea unei baze comune. Căci, chiar dacă unul dintre copii ar vrea doar să se laude, tot trebuie să aibă un sistem de referință cât de cât comun, ca să priceapă celălalt magnitudinea faptelor sale și să se mire.

Ciudat e însă că, atunci când vine vorba de chestiuni religioase, dintr-odată ne sar în ochi deosebirile, distanțele, incompatibilitățile. Cu alte cuvinte, în chestiuni ce țin de experiența vieții de zi cu zi căutăm să ne apropiem unii de alți, dar în experiențele spirituale ne interesează mai degrabă ceea ce ne desparte.Citește mai mult »

Misterul euharistic – 5 tentative de elucidare

via: thegospelcoalition.org
via: thegospelcoalition.org

În curând urmează să apară, la Casa Cărții, volumul colectiv The Lord’s Supper. Five views (editat de Gordon T. Smith). Cartea conține perspectiva catolică (Brother Jeffrey Gros F.S.C.), lutherană (John R. Stephenson), reformată (Leane Van Dyk), baptistă (Roger E. Olson) și penticostală (Veli-Matti Kärkkäine).

Nu intenționez să fac aici o recenzie, ci doar să notez câteva observații personale. Ce m-a surprins de la bun început a fost diversitatea ce există în interiorul fiecăreia dintre tradițiile – putem deja vorbi despre tradiție chiar și în cazul penticostalismului – creștine inventariate.

De unde se poate deduce, cu ochiul liber, că subiectul este unul deosebit de complex și de disputat, pe de o parte, și cel mai probabil imposibil de tranșat definitiv, pe de alta. Aproape că putem invoca aici vorba populară „câte bordeie, atâtea obiceie”. Fiindcă, la baptiști, de pildă, aproape fiecare mărturisire de credință mai larg acceptată are particularitățile ei când vine vorba de Cina Domnului.

În ciuda acestei puzderii de concepții, se evidențiază o tendință certă de îndepărtare de sacramentalismul medieval. Mișcarea se produce pe două coordonate principale: istorică și denominațională.

Din punct de vedere istoric, de pe la 1520 încoace, se remarcă dorința tot mai înfocată de a explica rațional ceea ce se întâmplă la împărtășanie. Același trend se observă și în privința confesiunilor desprinse din trunchiul reformei: cu cât sunt mai departe de luteranismul inițial, grupările creștine sunt tot mai puțin predispuse să accepte sacramentalismul.

Trebuie ținut cont însă că am operat aici o generalizare care nu ia aminte la fiecare detaliu istoric și dogmatic. Însă, în linii mari, cam aceasta a fost direcția în care s-a mers.Citește mai mult »

Ecumenismul vă paște

Chestiunea mi se pare de cea mai stringentă importanță. E de viață și de moarte… confesională. Sau poate că e doar o impresie subiectivă. Și totuși…

Mi s-a întâmplat să discut cu mai mulți oameni cu vârste relativ apropiate de a mea (±10 ani, să zicem) și am constatat că sunt destui cei pentru care toată povestea asta cu distincțiile confesionale nu prea contează. Sau nu în felul în care și-ar dori cei care le subliniază cu îndârjire.

Fenomenul s-ar putea să fie marginal și nesemnificativ, dar dacă nu-i așa? Stimați lideri (oficiali) ai bisericilor de diverse denumiri și culori, poate n-ar fi rău să verificați. Însă nu așa, de suprafață, doar între tinerii „implicați”, între cei pe care sistemul i-a integrat și i-a asimilat iremediabil. Ci și printre cei care își permit să aibă păreri proprii, fără ca prin asta să dorească să devină oarece soi de dizidenți sau reformatori postistorici.

Există câteva tipuri de ecumenism*  pe care l-am sesizat discutând cu unii și cu alții. I-aș pune pe primul loc pe cei care sunt dispuși să pună la o parte divergențele dogmatice pentru a obține o unitate de acțiune. Oameni care nu se sfiesc să se asocieze cu ortodocșii, cu catolicii, cu reformații atâta vreme cât se pun în slujba unei cauze nobile, motivați de îndemnurile evangheliilor.

Citește mai mult »

Crăciunul: între sentimental și teologic

Există o aplecare (explicabilă) a oamenilor către Crăciunul mai sentimental. Isus cel mic și neajutorat stârnește afecțiune, duioșie, simpatie. E un copilaș vulnerabil, alungat din toate casele Betleemului, care și-a găsit loc numai în grajd.

Suntem din fire mai înclinați să ținem cu oropsiții, să empatizăm cu cel neajutorat, să ne situăm de partea victimei. Iar copilul Isus are parte de o serie întreagă de împrejurări nefavorabile care ni-l apropie. E un personaj care atinge coardele sensibile ale sufletului nostru.

Plus că un copil e mult mai ușor de iubit decât un om mare care a început să gândească, să vorbească, să acționeze. Iar Isus a făcut chiar mai mult de atât, instaurând prin învățăturile sale o nouă religie. Care, ca orice religie, are niște condiții de aderare, niște norme interne. Fără-ndoială, pruncul Isus e mai dezirabil.Citește mai mult »

Biserica de cartier sau abrograrea Rusaliilor

Imagine preluată via stmatthews.org.nz

Mi-e teribil de cunoscut sentimentul și tiparul mental care limitează Biserica – arbitrar și meschin – la construcția X de pe strada Y. Baptistă, penticostală, ortodoxă sau unitariană, respectivul edificiu reprezintă pentru mulți, cu voia și chiar cu concursul clerului, „biserica noastră”. Care biserică este la mare concurență cu toate celelalte… biserici!

Pentru unii Biserica nu e totuși clădirea ca atare, ci comunitatea care se adună acolo. Enoriașii sunt biserica, templul viu, trupul mistic despre care vorbește Cristos și pe urmă apostolul Pavel. Chiar dacă se ridică însă din imanentul unei construcții fizice către o accepțiune spirituală, biserica este în continuare percepută insular, izolaționist.

Reflexele de limbaj spun mai mult decât un chintal de tratate teologice. Orice enoriaș de rând (mai ales evanghelic) ai întreba, te va lămuri că în localitatea lui sunt mai multe biserici, grăbindu-se adesea să traseze diferențele dintre ele. Mentalitatea noastră pretins creștină ne îngăduie foarte rar să percepem Biserica în universalitatea ei. Foarte rar se întâmplă ca atunci când folosim termenul „biserică” să avem în minte Biserica din toată istoria sau măcar propria confesiune în integralitatea ei istorică și actuală.Citește mai mult »

Richard Wurmbrand despre Biserică

Dunlewy Old Church, by Ross (http://www.geograph.ie)
  • „Fiți desăvârșiți” (Matei 5:48). Desăvârșită trebuie să fie unitatea credincioșilor. Unii conducători ai diferitelor confesiuni, învățând credincioșii că ei pot face parte din adunări sau biserici diferite, care lucrează fiecare pe socoteala proprie, fără o deplină unitate spirituală și organizatorică cu celelalte adunări de credincioși (s.m.), învață pe credincioși minciuni. Cuvântul ne învață: „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului Isus Cristos, să aveți același fel de vorbire, să nu aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire” (1 Corinteni 1:10). Păstorul mulțumit cu mai puțin decât idealul acesta înalt al desăvârșirii unității dintre credincioși pe toate tărâmurile este un învățător mincinos.Citește mai mult »

„…din duh de ceartă” sau despre ecumenism

http://www.goodsalt.com/

Când Luther a început Reforma, se știe, n-a vrut să se desprindă de Biserica Catolică. Dimpotrivă, atâta vreme cât i s-a permis, a lucrat în interiorul bisericii, până ce n-a mai fost posibilă buna înțelegere între el și superiorii lui eclesiali.

După acel moment, părintele Reformei s-a dovedit în repetate rânduri foarte bătăios, fiindcă apăra ceea ce el socotea a fi drept și adevărat. Miza era mare: adevărul revelației divine. Luther a încercat să elimine distorsiunile și deviațiile care îndepărtaseră biserica de temelia Scripturii. E drept că ulterior și-a revizuit anumite opinii, însă tezele fundamentale ale poziției sale teologice era dispus să le apere cu orice preț. Dacă nu beneficia de simpatia și protecția lui Frederic cel Înțelept, poate că ajugea și să-și plătească „erezia” cu viața.

Despărțirile religioase din zilele noastre și-au pierdut greutatea mizelor și se produc mult mai fără eforturi. Nu ne place că o biserică are acoperiș înclinat spre stânga, nu-i nimic, facem una cu acoperiș înclinat spre dreapta. Nu e bine că într-o biserică ritmul se bate la tobe, niciun bai, facem o biserică în care se cântă numai cu harpe și flaute. Nu e de râs, știu despre o biserică scindată din pricină că unii admiteau că femeile pot purta și pălării, în vreme ce pentru alții baticul era sacru.

Miza s-a mutat de pe unitatea creștinilor și adevăr – fiindcă, la cum înțeleg eu, acestea două intrau în conflict în cazul lui Luther – spre… gusturile diverselor categorii de public. În cele câteva mii de confesiuni (neo)protestante sigur găsești una care să-ți „placă”. Iar dacă nu găsești, îți faci repede una cu acte în regulă. Îți trebuie doar puțină dârzenie și câțiva adepți.Citește mai mult »