Despre referendum

Referendumul este legitim sub aspect legal. Îndeplinește condițiile necesare unei inițiative civice și a trecut deja de mai multe etape. Dar rezultatul referendumului va trebui pus în aplicare prin modificarea constituției, fapt ce presupune voință politică. Nu e însă nici pe departe așa grav (cum sugerează contestatarii) că se face acest referendum, fiindcă și alte țări au făcut consultări similare fix pe această temă. Iar în unele cazuri (vezi Irlanda), au avut câștig de cauză cei pro-LGBT.

Referendumul pune în discuție o temă moral-juridică. Această temă este una care poate fi privită din unghiuri diferite. Pentru inițiatori, definiția căsătoriei nu ar face decât să consfințească „normalitatea”. Pentru detractori, definiția căsătoriei aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale. Acest aspect al referendumului nu ține de legalitatea demersului ca atare, ci ține de conflictul dintre concepțiile despre lume și viață ale cetățenilor. Trebuie precizat însă aici că și Declarația Universală a Drepturilor Omului (vezi art. 16) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi art. 12) operează cu aceeași definiție a căsătoriei precum cea propusă de CpF, iar Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (vezi art. 9) permite legislației din fiecare țară să reglementeze acest „drept”.

Referendumul și chestiunea drepturilor. Să mai insistăm puțin asupra acestui subiect. Definiția drepturilor este un subiect spinos și nu există, așa cum sugerează unii, un soi de unanimitate subînțeleasă cu privire la drepturi în „lumea civilizată”. Am menționat deja referendumul din Irlanda. Dar mai există și alte drepturi care încep să fie promovate (transgender sau pedofilia consimțită) care ridică probleme. Ce vreau să scot în evidență este că definițiile, inclusiv în societatea modernă, sunt mai dinamice și mai fluide, sunt mereu negociate și modificate în funcție de concepțiile epoci. Va rămâne mereu o tensiune între „vechi” și „nou”, iar vechiul nu e echivalent cu răul și nici noul cu binele. Conservatorismul, cum sugerează însuși sensul termenului, luptă pentru apărarea societății și a unor valori, iar progresismul pentru evoluția ei într-o anumită direcție. Dar ambele sunt necesare pentru a conferi și stabilitate, și dinamică.

Referendumul nu va salvgarda definitiv familia sub aspect legal. În acest moment, codul civil nu permite căsătoria între persoane de același sex. Dacă articolul 48 din constituție va fi reformulat potrivit cu propunerea CpF („Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”), acest fapt nu tranșează definitiv problema în discuție, ci doar complică traseul unor viitoare schimbări și adaugă un hop legislativ mai greu de trecut (dar nicidecum imposibil!). Oricând, un alt demers civic și un alt referendum pot revoca această modificare. Sau revocarea poate surveni la inițiativa parlamentului. O prevedere constituțională are însă darul de a funcționa ca o garanție suplimentară că lucrurile nu se vor putea schimba prea curând și prea ușor.

Pe fond, chestiunea moral-religioasă rămâne, în sens strict, distinctă de cea legală. Citește mai mult »

Reclame

Cine și ce mai pierde în creștinismul occidental?

Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)
Creștini arși pe rug în Madagascar (sursa)

Timp de mai bine de un mileniu și jumătate, creștinismul câștigător a făcut furori. A sedus imperii și împărați. A durat civilizații. A creat cultură. A stârnit pasiuni și repulsie. A urcat și a coborât regi și dregători. A îmbibat fibra intimă a multor națiuni. A creat Occidentul. A împânzit tot globul. A înglobat culturi și civilizații și le-a dat un nou sens. A fost un ferment extrem de activ și de fertil. A fost folosit ca armă, ca justificare, ca pretext. Are dreptate scenaristul filmului Book of Eli. Pe mulți i-a fascinat puterea Cărții Sfinte de a subjuga oameni și popoare.

Dar înainte de toate astea, era o vreme când creștinismul era cu totul nepopular. Nu era deloc la modă să fii creștin. Nu aveai nimic de câștigat. Era riscant. Era o mișcare imprudentă, din punct de vedere al existenței pământești. În primele trei secole de creștinism, era mai indicat să nu se știe că ai fi creștin. Chiar dacă nu erau persecuții atât de vaste și frecvente pe cât suntem uneori tentați să credem când privim în urmă, erau suficiente cât să poți cădea victimă dacă te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Și erau destule dezavantaje sociale asociate cu această religie chiar mai bizară decât iudaismul monoteist.

Acea perioadă e privită mereu cu admirație, cu nostalgie și cu mare atenție de către creștinii evanghelici, în special. Care spun că-și iau ca exemplu Biserica de atunci, evident, mai ales din prima parte a acestei perioade. Fiindcă instituționalizarea (chiar și rudimentară, cât va fi fost ea) provoacă oarecare alergii. Dar nu numai ei au trăit nostalgia acelei perioade când creștinismul era, în general, perdant, din punct de vedere al statutului și al beneficiilor. Această nostalgie s-a perpetuat și a mai apărut din loc în loc, din când în când: pe la Francisc d’Assisi, pe la Maica Tereza, pe la diverși călugări dispuși să renunțe oricând la tot, pe la misionari care au sacrificat orice ca să meargă până la capătul pământului etc.

Acum însă creștinismul e una dintre variantele pe care le au oamenii pentru o viață bună, prosperă înfloritoare. E o modalitate de petrecere a timpului liber în mod benefic și antrenant. E o opțiune încă la modă și care conferă un statut aparte. E un club select, pentru niște privilegiați care au asigurat viitorul post-mortem (și se mândresc uneori cu asta). Dar, în general, se pierde destul de puțin în Occident dacă ești creștin. Dacă se pierde ceva…

Unii se vor grăbi să arate cu degetul către cei care predică „evanghelia prosperității”. Dar adesea marii critici ai acestei învățături nu se sfiesc să folosească Sfânta Carte ca să manipuleze mulțimi în lupta lor pentru a câștiga putere ori ca să și-o păstreze. Sau se vor ridica sprâncene încruntate către cei care transformă totul într-un fel de entertainment spiritual ieftin. Că numai ei sunt cei care vor să fie relevanți. Restul se mulțumesc să fie selecți, puri, neamestecați și anacronici – la fel de autiști, dar mai contează?Citește mai mult »

Moralism și (lipsă de) empatie

Tintoretto - Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)
Tintoretto – Alegoria moralității lucrurilor pământești (sursa)

De multe ori, moralismul care-i animă pe creștini ia, în aparență, forma intoleranței față de semenii care comit anumite fapte condamnabile moral. Există și zone ale vieții în care societatea în ansamblu reacționează cu indignare la fapte antisociale, iar în aceste cazuri, atitudinea comună nu mai necesită explicații. Problema apare atunci când societatea tolerează sau chiar aprobă și încurajează anumite comportamente pe care doar grupările creștine le (mai) condamnă.

Exemple sunt suficiente, iar printre cele mai notorii se numără homosexualitatea, avortul sau eutanasia. Conflictul se naște, evident, din paradigmele morale diferite cu care operează taberele ce ajung să se înfrunte.

Invocarea explicativă sau justificativă a distincției biblice clasice dintre „păcat” și „păcătos” nu rezolvă aproape niciodată problema, fiindcă rămâne cumva suspendată în teorie. Nu potolește nici virulența unor moraliști porniți să condamne comportamentele neadecvate. Nu îmbunătățește nici interacțiunea dintre părțile aflate în conflict. Nu îmbunează nici tabăra avocaților care susțin dreptul fiecăruia de a fi așa cum dorește să fie.

Se consideră, îndeobște, că pretenția creștină de a clasifica anumite fapte drept păcate denotă aroganță. Că nimeni nu are dreptul să spună altcuiva ce să facă. Povestea e însă mai complicată de atât și, în realitate, mereu există situații în care, prin consens social, ni se impune ce să facem și ce să nu facem, fapt valabil indiferent dacă societatea este mai apropiată de valorilor morale iudeo-creștine sau mai secularizată.

Dat fiind faptul că nu am în vedere acest subiect, mă limitez doar la observația că nimeni, într-o societate, nu face ceea ce dorește decât dacă am vorbi despre o formă de anarhie absolută. Deci există niște valori morale subînțelese, iar conflictele ce apar între diverse grupuri se iscă din incongruența între seturile diferite de norme subînțelese.

Revin însă la problema moraliștilor. Și vreau doar să ridic câteva întrebări. Există posibilitatea de a afirma un punct de vedere creștin fără a cădea într-o subtilă formă de aroganță morală? Ce presupune iubirea creștină față de aproapele (și față de dușman)? Poate exclude iubirea creștină empatia umană? Cum se poate preveni pericolul ca, sub masca moralismului, să se ascundă diverse atitudini și motivații străine de creștinism?Citește mai mult »

Drepturi reproductive – cum descifrăm un mesaj pro-avort

(sursa)
(sursa)

Doamnele care doresc să poată face avort organizează un flash-mob de protest împotriva medicilor care nu vor să presteze acest „serviciu medical” (puteți citi aici). Or fi având sau nu dreptate? Vă zic ce înțeleg eu.

După o primă reacție mai iritată, am încercat să descifrez argumentele pe care le aruncă în joc inițiatoarele acestui protest. Există câteva sintagme cheie: „drepturi reproductive”, „serviciu medical”, „întrerupere de sarcină”, „spital public”, „credințe religioase”.

Schema din spatele argumentatelor e relativ simplă: credințele religioase ale medicilor care lucrează în sistemul medical de stat nu ar trebui să interfereze cu dreptul femeilor de a avorta în condiții sanitare optime. E corect acest raționament? Și da, și nu. Depinde din ce punct de vedere este privit.

Trebuie să urcăm, așadar, către premisele fundamentale care ne dictează felul în care interpretăm un fapt de viață. Premisele creștine spun că nu avem de-a face cu un „act medical”, ci cu o crimă împotriva unui om încă nenăscut. Prin urmare, medicii sunt îndreptățiți să refuze să comită un infanticid.

Premisele seculariste (luați termenul într-un sens larg) sunt interesate de aspectul procedural al exercitării unui drept legal. În această logică, e normal să se pretindă prestarea unui serviciu care are girul legal.

În cuprinsul pledoariei, este invocat un drept garantat de lege, dar care nu poate fi exercitat din pricina unor disfuncții ale sistemului – cel puțin aceasta e sugestia subtextuală. În realitate, nu e vorba însă de niște disfuncții, ci de un alt drept care intră în conflict cu cel dintâi și îl contestă. Dreptul la libertatea de conștiință se opune dreptului reproductiv. Iată-ne ajunși pe terenul extrem de mișcător al drepturilor concurente.

Cum se rezolvă acest impas? După părerea doamnelor care vor libertatea de a face avort, dreptul libertății de conștiință trebuie redefinit ca „credință religioasă”. Procedând astfel, se obține următorul raționament mai ușor de impus și mai convingător la nivel de societate: „credințele religioase” țin de sfera privată a vieții individului, ele nu trebuie să interfereze cu viața publică.

Discuția se împotmolește în acest punct, deoarece e foarte la modă să consideri că religia e o afacere exclusiv privată. Realitatea este, după cum se vede, de altă părere. Credințele religioase influențează viața publică și nu pot fi limitate la spațiul privat. Ba chiar sunt garantate inclusiv prin Constituție.

Găselnița cu libertatea de conștiință în spațiul privat e un non-sens, după părerea mea. E ca și cum ai spune cuiva că acasă are dreptul să nu poarte haine când face duș. Citește mai mult »