Nostalgia comunismului sau când nu știi ce să faci cu libertatea

Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)
Demolarea Bisericii Ienei, by Radu Stefanescu (sursa)

Sunt născut sub comunism și am trăit suficient de mult până în 1990, încât să am amintiri și nostalgii din acea perioadă. E, cred, un dat uman general ca perioada copilăriei să stârnească, peste ani, ecouri nostalgice și amintiri înconjurate de o aură caldă, îmbietoare.

Inevitabil, o parte dintre tarele comuniste sunt incluse în acele amintiri și nu neapărat într-o lumină proastă, nici într-o perspectivă critică. Faptul că primeam ciocolată rar se traduce, în amintiri, doar în gustul extraordinar al ciocolatei atunci când era. Faptul că vedeam o dată pe an portocale se traduce în religiozitatea cu care le tratam când le aveam. Etc.

Din tot tabloul sumbru în care viețuiau cei mari (părinți, bunici, neamuri, apropiați), e destul de normal ca noi, copiii, să fi păstrat numai bucuriile și, eventual, relele grave, care ne afectau viața într-un fel sau altul.

Cu toate acestea, cred că după o anumită vârstă și cu capacitatea de a privi în urmă mai critic și mai detașat, dobândești discernământul necesar să înțelegi că unele lucruri erau suficient de rele încât să nu le regreți, chiar dacă le păstrezi încă în tezaurul amintirilor proprii.

E la modă acum să te extaziezi în fața colosalei performanțe reușite de Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe ale României. Iar asta devine automat o înaltă formă de patriotism. Povești! În exact aceeași perioadă, tocmai ca să plătească datoriile respective, dictatorul își sărăcea populația, aducând-o la limita suportabilității. Frig, întuneric și foame. Astea nu-s povești, ci ingredientele atmosferei ultimilor ani de comunism.

Nu-mi spuneți că patriotul din fruntea țării nu știa. Știa foare bine unde voia să aducă țara, că nu degeaba se inspira din „revoluția culturală chineză” sau se avea bine cu o seamă de dictatori din alte țări.

În Frații Karamazov, capodopera lui Dostoievski, există celebrul episod întitulat „Marele Inchizitor”. Printre multe alte idei importante, apare și aceea că oamenii nu suportă libertatea, ci caută cu să și-o închine în schimbul unei existențe în care să nu poarte grija hranei și a îmbrăcămintei.

Judecată din această perspectivă, nostalgia după vremea comunistă capătă sens. Oamenii s-au trezit liberi, au tot ce le-a lipsit în comunism, dar nu știu cum să-și administreze libertatea. Nimănui nu-i trebuiește și atunci se simt derutați.

Există aici și un aspect ce nu poate fi ignorat. Citește mai mult »

„Oblomovul” lui Dostoievski

Imaginea e din filmul lui Mihalkov și a fost preluată de pe festivaldelcinemaeuropeo.it

Avertisment: Urmează un text lung!

Două precizări preliminare: 1. Știu că Oblomov e personajul lui Goncearov și despre el urmează să vorbesc; 2. Acest text vine în continuarea unuia postat cu multă vreme în urmă și care anunța încă din titlu o eventuală continuare. Există și o a treia parte – preconizată – care se va referi la chestiuni de stil și tehnică literară.

Ilia Ilici Oblomov ilustrează ceea ce s-a numit spleen, mal du siècle, plictis, melancolie specifice secolului XIX. Toate aceste descripții se referă însă fundamental la o realitate unică și greu definibilă care are destule în comun cu akedia. Ideea nu-mi aparține, ci am găsit-o, de pildă, la Cristian Bădiliță, care îl citează, la rându-i, pe Romano Guardini.

Oblomov e însă un caz mai complex. Pe el nu-l doboară chiar de tot această boală sufletească. Există câteva elemente care-l ajută să scoată capul din butoiul cu melancolie patologică. Mai întâi e iubirea, despre care v-am povestit deja în episodul anterior. Ar mai fi apoi idealul.

Oblomov e un ins plin de idealuri. Vrea să facă, să dreagă, să inițieze, să îmbunătățească, să exploreze, să construiască, să lase ceva în urmă. Visează la o familie, la o moșie prosperă, în care să reinstaureze vremurile copilăriei cu toată comoara lor de fericire şi seninătate.

Însă e copleșit de o neputință esențială, de o lene funciară. În sinea lui, zborul viselor formidabile este frânt de slăbiciunea congenitală care-i macină ființa. Mintea lui Oblomov e vie, alertă chiar (în răstimpurile dintre două moțăieli), multe dintre meditațiile lui fiind pertinente și pătrunzătoare.

La finalul romanului, am rămas cu o părere bună despre Ilia Ilici Oblomov. Admir capacitatea personajului de a pătrunde sub coaja lucrurilor și de a formula sentințe credibile:

Când nu știi pentru ce să trăiești, o duci așa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poți uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi și pentru ce vei trăi mâine?

Sau:

Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Privește în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumărați: numele nostru e legiune. (sublinierea îmi aparține)

Aceste cuvinte le adresează celui care încearcă să-l smulgă din letargia și din visările sale fără finalitate – Andrei Stolz, prietenul său neamț. Stolz e tot ceea ce nu e Oblomov: viu, activ, fără astâmpăr, energic, pragmatic, calculat, cuceritor, romantic, voluntar. E exact cum trebuie să fie.

În ciuda diferențelor nete dintre cei doi, Stolz nu e însă decât un complement al lui Oblomov. Fapt pe care mă voi strădui să-l demonstrez. Akedia nu generează numai lâncezeala structurală care-l devorează pe Ilia Ilici, ci și agitația fără astâmpăr care-l mână pe Andrei prin toată Europa, care-l determină să iasă din sine, tocmai ca să nu se întâlnească niciodată cu adevărat. Din această perspectivă, Oblomov arată mai bine ca personaj, fiindcă măcar nu se ascunde de sine cu atâta osârdie. E mai onest, chiar dacă această onestitate îl paralizează adesea.Citește mai mult »

Lecturi de sezon

Se ştie că în vacanţă nimeni nu prea are chef de „lecturi suplimentare”. Cu toate acestea, mă încumet să… aduc vorba despre nişte scrieri care se leagă de sărbătoarea Crăciunului, în mod special. Şi, precum în bancurile care au nevoie de trei reprezentaţi ai unor naţii diferite, iau şi eu un englez, un rus şi un american. Textele lor au fost scrise într-un interval de aproximativ 60 de ani. Cei trei sunt: Ch. Dickens, Dostoievski şi Frank L. Baum.

A Christmas Carol (publicată la noi sub diferite titluri: Poveste de Crăciun, Colindă de Crăciun, Un colind de Crăciun) este probabil printre cele mai cunoscute scrieri de sezon. Steinhardt notează undeva că în fiecare seară de Ajun recitea – cu emoţie – povestea lui Dickens. Ebenezer Scrooge cel avar are parte de o fericită întâlnire cu o fantomă. Dar ştiţi povestea, nu v-o repet. Iar dacă n-aţi citit-o, vă stau la dispoziţie destule surse de unde o puteţi afla (există o variantă care poate fi descărcată de pe scribd.com). Fără îndoială, datorită celebrităţii autorului, miraculoasa transformare de Crăciun a pavat drumul pentru alte miracole, care ne populează memoria culturală, preluate mai ales pe filieră cinematografică. Există o întreagă arhivă cuprinzând zeci de filme care, printre alte teme, revin mereu la ideea că în seara de Crăciun sunt posibile minuni nemaivăzute. Dar rolul fantomei lui Marley a fost preluat de mult mai vestitul, azi, Moş Crăciun, iar uneori elfii sunt cei care se ocupă de întâmplările supranaturale. De asemenea, ceea ce la Dickens apare ca învăţătură morală şi de viaţă, în prezent se cheamă „spiritul Crăciunului”. Fundamental aveam de-a face cu aceleaşi virtuţi precum generozitatea, bunăvoinţa, bucuria, dar sursa lor nu mai este pusă neapărat în relaţie cu o lume supranaturală, ci sunt extrase dintr-un umanism comercial imanent.

După ce îl urmăreşte de-a lungul parcursului său iniţiatic, Dickens îşi lasă personajul în pragul unei noi vieţi, radical diferite, anticipând atmosfera viitoarelor sărbători de Crăciun. Ficţiunea se retrage ca să lase loc unei realităţi luminate, optimiste.

Dostoievski scrie la vreo 30 de ani după Dickens o povestire (care apare în primul volum al Jurnalului de scriitor) întitulată Un băiat la bradul lui Hristos. Foarte scurtă, doar câteva pagini. Nu destăinui firul epic, fiindcă aţi rămâne fără obiectul muncii, în caz că vă gândiţi să citiţi. Dar vreau să lărgesc puţin contextul şi să-l amintesc pe Ivan Karamazov. Unul dintre lucrurile pe care el le găsea cu totul revoltătoare şi inacceptabile era suferinţa copiilor. Invocând această nedreptate, nu contesta existenţa lui Dumnezeu, ci doar refuza liniştea sufletească, armonia pe care societatea ar dobândi-o odată ce s-ar împăca senină cu ideea sacrificării celor nevinovaţi. Problema nu era, cu siguranţă, doar a lui Ivan, ci şi a autorului, fiindcă mereu apar astfel de personaje inocente condamnate să sufere umilinţe, privaţiuni, chinuri (fraţii Soniei, Kolea, Matrioşa etc.).

Odată rememorată această atitudine a lui Dostoievski, povestirea are numai de câştigat în planul semnificaţiilor. Bradul devine o metaforă a izbăvirii şi speranţei. Deznodământul propus de scriitor nu e neapărat optimist, dar e frumos. Are doza lui de tragic, însă se deschide spre lumea lui Dumnezeu. Ficţiunea reprezintă aici o modalitate de a transcende realitatea, de a privi dincolo de ea.

După alţi 30 de ani, de cealaltă parte a Atlanticului, Frank L. Baum publica Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun (am citit-o în ediţia recentă, achiziţionată cu Cotidianul). Aş numi acest volumaş: Fals tratat de mitologie modernă. Autorul îi conferă lui Moş Crăciun (mai precis Santa Claus) legitimitate mitologică. Demersul este de-a dreptul admirabil, deoarece se ocupă în detaliu de fiecare aspect, având grijă să integreze şi ce aduce modernitatea (fabrici de jucării, de pildă) într-un tot armonios cu pretinsa „preistorie” a Moşului. Puteţi afla cum de i-a venit ideea să facă jucării, cum a ajuns să le împartă, de ce călătoreşte într-o sanie cu reni, de ce vine doar într-o singură noapte pe an etc. I se atribuie până şi o etimologie fictivă, dar care „face sens” (ca să recurg la un calc amuzant) doar în limba engleză. De fapt, iniţial a fost numit Claus, dar imediat i s-a preschimbat numele în Neclaus – care înseamnă Claus al lui Necile. Această Necile e nimfa care l-a adoptat pe micuţul muritor abandonat de părinţi la marginea unei păduri.

Degeaba o căutăţi însă pe respectiva nimfă prin dicţionare mitologice. Cum degeaba aţi încerca să-i găsiţi şi pe alţi colegi de panteon precum Zurline, Ak, ryli, awgwai sau knooki, care totuşi stau fără probleme, în poveste, alături de nimfe, driade, gnomi, zâne sau demoni.

Procedeul prin care lui Moş Crăciun i se asociază o genealogie şi o istorie conceptuală este interesant, chiar dacă nu avem de-a face cu o scriere ştiinţifică. De multe ori promotorii unor noi direcţii în teologie, artă, filosofie sau societate au încercat să-şi legitimeze istoric convingerile. Aşa am ajuns să aflăm că primii creştini erau, mai ştiu eu, neoprotestanţi sau că feministele existau încă din epoca bronzului.

Povestea lui Baum e profund laicizată. Chiar luând de bune personajele mitologice inserate, acestea se poartă foarte uman şi în nişte limite ale decenţei comune. Nu se simte niciun fel de impredictibilitate, nici autoritate apăsătoare din partea lor. Există o armonie desăvârşită între nemuritori şi muritori. Cu toate că oamenii taie copacii (aflaţi în grija nimfelor), Marele Ak, stăpânul pădurilor, nu se îngrijorează şi nu ripostează. De asemenea, Crăciun (Claus, adică, înainte să devină şi Santa) are mereu cereri rezonabile şi orientate altruist. El nu poate fi corupt nici de acei demoni cărora orice muritor le cade pradă la un moment sau altul: Egoism, Invidie, Răutate, Ură şi Remuşcare (despre cel din urmă nici nu se ştie cu precizie dacă e demon sau un personaj binefăcător).

Dacă n-ar exista Lordul Lerd sau awgwaii povestea ar fi excesiv de cosmetizată, de un purism care nu mai are nici morală, din cauză că i-ar lipsi conflictul. Cum awgwaii sunt distruşi, se instalează într-adevăr o fericire fără griji, care însă e contrabalansată de realitate. Moş Crăciun este adus foarte aproape, prin grija pentru amănuntele despre care spuneam, este înfăţişat foarte credibil şi tangibil, ceea ce îl mută din Valea Râsetelor (unde locuieşte) tocmai în casele muritorilor de rând. Tot ce ţine de el devine accesibil, posibil, verosimil. Ficţiunea nu se mai opreşte, ci invadează şi colorează realitatea, se împleteşte în substanţa ei, lăsând loc fantazărilor.

Privită cu un ochi puritan şi aspru, cartea este periculoasă, fiindcă susţine o „erezie”. Dar pentru un iubitor de poveşti este numai încă una dintre nenumăratele porţi către lumea imaginaţiei. Iar sub aspectul scriiturii şi argumentării ficţionale, scrierea se prezintă onorabil. E entertaining, aşa cum şi-o dorea probabil autorul.

Mi-aş fi dorit să citesc şi J.R.R. Tolkien, Scrisori de la Moş Crăciun, însă Editura Rao a publicat o ediţie aberant de costisitoare.

Ediţii folosite:
Charles Dickens, Poveste de crăciun, traducere de Doina Topor, Bucureşti, Ed. Excelsior, 1990
F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. I, traducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache, Iaşi, Ed. Polirom, 2006
Frank L. Baum, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun, traducere de Emilia Comănici, Bucureşti, Ed. Univers, 2008.