De ce au succes „sectele”?

(Sursa)
(Sursa)

Sunt probabil tot atâtea motive câți adepți ai sectelor există pe lumea asta, dar aș risca niște răspunsuri care au ca punct de referință creștinismul românesc (fie el ortodox dominant sau evanghelic minoritar). Iar prin „sectă” înțeleg aici orice grup care se desprinde dintr-o biserică recunoscută oficial și care poate fi doar separatist sau eretic în toată puterea cuvântului.

Dacă vă deranjează prea tare termenul „sectă”, din pricina încărcăturii sale peiorative, am putea discuta despre grupări independente, dizidente, care țin să se delimiteze de bisericile din care s-au desprins. Oameni care, invocând versetul cu „doi sau trei” care se adună în numele Domnului, pun bazele unei noi comunități.

Deși nu am făcut o analiză amănunțită, exită totuși câteva lucruri ce se remarcă în cazul celor care întemeiază sau se alătură unei grupări separatisete, când simte că în bisericile oficiale, instituționale nu se mai regăsește și nu mai experimentează o spiritualitate autentică. În textul de față voi discuta doar 3 aspecte.

1. Critica instituțiilor și a clericilor ordinați. Pentru separarea de tradițiile mai vechi sau mai noi existente, e suficientă o delimitare drastică de bisericile-instituții sau organizații. De multe ori, asta înseamă diabolizarea generală a instituțiilor cu caracter religios, denunțarea strategiilor instituționale, evidențierea viciilor prezente în funcționarea acestora etc.

În plus, pot fi luați în colimator și pastorii sau preoții care sunt angajați în slujba lor duhovnicească. Ei pot fi acuzați că fac totul din interes, că sunt preocupați de lucruri străine de adevărata misiune încredințată lor de Dumnezeu, că manipulează, trag sfori și urmăresc scopuri ascunse (poate chiar meschine). Există suficiente cazuri cu care pot fi ilustrate astfel de observații critice și de unde se generalizează foarte ușor. Iar cele mai utile exemple sunt cele ale unor oameni împotriva cărora, deși se impunea, instituțiile n-au luat nicio măsură sau, dimpotrivă, au încercat să mușamalizeze (cel puțin în aparență) incidentele.

Dacă, într-o grupare independentă, oamenilor li se demonstrează că nu e nevoie de vreo structură instituțională, cei care îndeplinesc roluri de coordonare refuză orice retribuție materială (și se susțin financiar din alte profesii), iar autoritatea supremă invocată este Biblia – într-o interpretare mult mai apropiată (cel puțin în aparență) de spiritul ei inițial – este foarte ușor de alimentat sentimente de antipatie față de creștinismul confesional, instituționalizat.

Este apoi criticată și răceala unor comunități care e pusă nu arareori în legătură cu ariditatea instituției. Această răceală este criticată atât la nivel de membri de rând, cât și în forurile conducătoare. Există, este clar, un creștinism birocratizat care poate fi oricând criticat legitim.

Constatând că bisericile instituționale pierd teren sau o iau pur și simplu razna (în raport nu doar cu Biblia ca etalon, ci și cu valorile pe care le promovau cu relativ puțin timp în urmă – după cum atestă cazul unor biserici protestante de tradiție), sunt destui cei care consideră că de vină este instituția însăși. Iar această convingere, odată formată, e aproape imposibil de demontat.

2. Critica opulenței și a beneficiilor financiare. E cea mai accesibilă metodă de decredibilizare a instituțiilor și a clericilor. Citește mai mult »

Reclame

O dată la douăzeci de ani Iliescu face lifting facial

Am aflat cu stupoare din „Jurnalul Naţional” de luni… Aici musai să întrerup preafrumoasa şi stupefiata mea introducere pentru o paranteză mai lungă. Primul germene de suspiciune a tresărit când am văzut ziarul în care apare informaţia. Mi-am mărturisit şi cu altă ocazie neîncrederea în campania de restituire a istoriei române pre-revoluţionare iniţiată de acest cotidian. Prea mult prezent în trecutul povestit de dumnealor. Ce căuta, încă mă mai întreb, Băsescu pe prima pagină a unui număr „restaurat” al „Scânteii”? Doar coincidenţa face ca şi Antenuţele să nu-l aibă la inimă pe acelaşi personaj? Poate mai bine s-ar ocupat în detaliu numai de meciul Dinamo-Steaua, din ’88.

Îmi reiau cursul introducerii. Stupoarea mi se trăgea aşadar de la dezvăluirea că Ion Iliescu e, de fapt, „complotist” cu acte în regulă. Pe scurt, în martie 1989, el ar fi scris o scrisoare de protest pe care i-a înmânat-o lui Virgil Măgureanu (pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”) care urma să o paseze lui Ovidiu Trăznea (tot profesor pe la Academia Partidului), iar acesta să o trimită peste graniţă. Scrisoarea însă n-a mai părăsit niciodată ţara. Trăznea, care ar putea să confirme, a decedat. Un alt personaj implicat în chestiune – un fost ambasador, după declaraţiile lui Măgureanu – rămâne anonim din princina unui neaşteptat… lapsus al fostului şef SRI. Omul chiar insistă că nu-şi aminteşte. Să-l credem dară.

După ce am citit scrisoarea în întregime, am rămas cu nişte întrebări care nu-mi dau pace. Unele sunt mai direct legate de subiect. Altele îi dau târcoale mai pe departe. Dar n-am ce face, că nu pot scăpa de ele cu totul.

Trec peste amănuntul că scrisoarea nu este semnată, ci dată „anonimă”. Iar Securitatea, deşi îl pândea de zor, îi dă ocazia să se întâlnească fără oprelişti cu Măgureanu şi nu suspectează nimic. Or fi având şi ei rateurile lor, cine ştie?

Este notorie aplecarea comuniştilor către rescrierea trecutului. N-aţi învăţat cei mai mulţi că 23 Augúst/Libertate ne-a adus – pe spezele Partidului? N-aţi fost – cei mai apropiaţi de vârsta mea, probabil – deziluzionaţi că Vasile Roaită nici măcar n-a existat? Iar dacă a existat totuşi şi a murit cu mâna pe sirenă, cum se spunea, s-ar putea să nu fi avut nicio legătură cu comunismul? Mare parte din poveştile cu ilegalişti erau mistificări realizate în buna tradiţie sovietică (după cum dovedesc cercetători ca Eugen Negrici sau Ana Selejan). Ce ne-ar putea convinge că această scrisoare nu este o făcătură? Mai ales că există, deocamdată, o singură mărturie în favoarea ei. Oricum, nici măcar un specialist de talia sociologului Vladimir Tismăneanu nu pare foarte convins de autenticitatea misivei.

E cel puţin straniu că această dovadă este servită în treacăt tocmai de către un fost şef de serviciu secret numit în funcţie de partidul învingător (FSN), la propunerea lui Iliescu. O fi o coicindenţă asta, dar bizară coincidenţă. Cum se explică şi că lui Măgureanu i-a zburat porumbelul abia în 2008? Dacă „scăpa” această informaţie în vremurile bune, poate că vedeam un adevărat erou în persoana preşedintelui ţării, poate că-i făceam statuie încă din timpul vieţii. Atunci era un moment priincios. Că doar I.I. deja se jucase cu „nu candidez, ba candidez”, iar ţara tăcu mâlc şi-l votă într-un procent ruşinos de mare. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură între această apariţie tardivă şi imaginea din ce în ce mai şifonată a fostului revoluţionar-şef.

Să admitem însă că a existat această revoltă scrisă a lui Iliescu. Dacă o veţi citi, veţi constata că el îndeamnă la acţiune, la protest, la luptă. Oare chiar ştia că asta urmează să se întâmple? Sau ştia măcar că doar aşa poate fi speriat Ceauşescu? Iar dacă oamenii au ajuns să-i îndeplinească în decembrie visul lui primăvăratic, cum se face că i-a măcelărit pe unii şi după 22? Dacă e adevărat că „este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare din care provin şi pe care trebuie să le slujească”, atunci cum se face că aceste „organe” n-au simţit cu poporul?

Tot în acest text „apocrif”, fostul preşedinte al ţării critică dur clica din jurul lui Ceaşescu pentru indiferenţa pe care o manifesta faţă de popor. Surprinzător, toate clicile (mult mai cuprinzătoare numeric) care l-au înconjurat pe Iliescu după ’90 au manifestat aceeaşi indiferenţă dispreţuitoare faţă de ţărani (amintiţi-vă „retrocedările” de maxim 50 de ari făcute cu „permisiunea” lui imediat după ce a fost ales preşedinte), faţă de intelectuali (Piaţa Universităţii), faţă de muncitori (favorizarea minerilor şi a celor ce reprezentau mase electorale compacte). De ce a patronat cu seninătate de bunicuţă înţeleaptă şi pasivă toate furtişagurile care s-au făcut după revoluţie, din moment ce tocmai asta îl deranja teribil la ceauşeşti? Situaţia pare destul de similară, dacă ţinem cont că şi Ceauşescu părea se nu ştie exact ce se petrecea în ţară. Ba chiar ar fi în defavoarea lui Iliescu, care mereu voia să dea impresia că ştie foarte bine.

Documentul mai conţine şi referiri la compromiterea conceptelor de democraţie şi socialism „care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare…” Ar trebui văzut atunci de ce I.I. mânuia cu grijă toate mijloacele de propagandă împotriva partidelor istorice. Dacă pentru dânsul era atât de importantă expresia societăţii libere, de ce i-a contestat exprimările şi de ce i le-a cenzurat? De ce abia apariţia televiziunilor particulare a marcat şi o ascensiune semnificativă a altor forţe politice decât FSN-urile? De ce persecuţia împotriva Regelui Mihai?

Potrivit propriilor declaraţii, în ’71, după Tezele din iulie, a început îndepărtarea lui Iliescu din primele rânduri ale Partidului. Mergând mai în urmă, prin ’48-’49 îşi inaugura activismul politic şi social. Adăugaţi şi anul ’89 şi iese cum că o dată la vreo douăzeci de ani face o schimbare majoră de look. Oare ce-o fi determinat-o pe asta din urmă şi ce efecte va avea? D-l Vladimir Tismăneanu avansează o explicație, dar numai asta să fie? Sau ni se mai pregăteşte şi altceva?