Ziua când are să ne fie dor de credința „omului simplu” (de la țară)

Rudolph Ackermann, Domeniu public History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.
Rudolph Ackermann, Domeniu public
History of The University of Oxford, its Colleges, Halls, and Public Buildings, London, 1814.

Îmi pare că nu-i prea departe ziua aia. Dar mai bine să vă spun, ca să nu vă mai bateți capul, ce precauții să vă luați înainte de a citi acest text. Cum nu dețin o carieră universitară, nici nu sunt un manager de succes, e posibil ca ideile mele să fie contaminate de frustrări și invidii. Așa că, după ce analizați la rece textul, vedeți dacă rămâne vreo urmă de obiectivitate și de realitate în ce spun.

Văd tot mai mult manifestându-se în fel și chip credința legitimată prin diverse realizări care, musai!, sunt deosebite, mărețe, mirobolante. Doctorate excepționale, performanțe manageriale de excepție (avem și școală creștină pentru așa ceva)!, cariere fulminante, cărți publicate, stagii și calificări – toate menite să întărească în nu știu ce fel un presupus statut duhovnicesc. Nu direct, explicit, ci indirect, prin apelul la „autoritatea” unor diplome sau realizări.

Ar fi stupid din partea mea să beștelesc studiile ca atare, după ce le-am apărat, în repetate rânduri, utilitatea. Ar fi urât și nedrept să îi atac gratuit pe unii dintre prietenii, amicii și cunoscuții cu studii serioase, mânați de vocații care i-au împins spre zone în care luptă din greu să supraviețuiască – oameni cu performanțe incontestabile. Dar știm cu toții că există și diplome lipite pe oameni mediocri, însă ăla-i un subiect în care mi-e frică să intru. Vă spuneam la început că s-ar putea să fiu frustrat, nu?

Mai degrabă aș vrea să sancționez o atitudine exclusivistă ce mă tem că va avea drept consecință dorul despre care vorbeam în titlu. Căci, din pricini care îmi scapă (oricât de aproape mi s-ar părea că aș fi la un moment dat de o explicație), într-o vreme chiar credința aceasta a omului simplu era divinizată, transformându-se într-o dictatură a ignoranței și mediocrității. Încă trăim sub imperiul acelor timpuri și cu nefericitele lor sechele.

Din nou, nici cu credința în sine a omului simplu n-am o problemă, ci cu anumite trăsături ce o parazitează în mod abuziv și păgubos: antiintelectualismul, ghetoizarea, subculturalitatea.Citește mai mult »

Reclame

Omul „necalificat” al Regelui

cinemagia.ro
cinemagia.ro

Filmul Discursul Regelui (King’s Speech) poate fi povestit într-o frază. E sărac în evenimente și în personaje. Ducele Albert de York – viitorul rege al Marii Britanii – are o problemă foarte nasoală pentru un monarh: e bâlbâit. El încearcă să-și rezolve problema recurgând la ajutorul lui Lionel Logue, un logoped de ocazie.

După moartea Regelui George al V-lea și după ce fratele său mai mare abdică, „Bertie” se vede în ipostaza de a deveni monarh. Or un monarh care se bâlbâie…

Omul providențial se dovedește a fi Lionel Logue. Și despre el aș vrea să vorbesc. Cel mai interesant lucru mi se pare acela că omul nu avea deloc pregătire de specialitate. Cu toate acestea, a ajuns să-l trateze pe unul dintre cei mai importanți oameni din lume, la acea dată.

Lionel a învățat pe cont propriu și, silit de împrejurări, a început să-i ajute pe soldații reîntorși din Primul Război Mondial cu probleme de vorbire. Nu era ceea ce s-ar chema astăzi un „specialist” cu acte în regulă.

Dimpotrivă, întruchipa tot ceea ce nu mai putem încadra actualmente niciunde: un ins priceput, autodidact, pe care „școala vieții” l-a împins către o „calificare” pentru care nu prea avea de unde să obțină o diplomă.Citește mai mult »