Până unde ține creștinismul în dialogurile „pe net”?

 

(Sursa)
(Sursa)

Am văzut nenumărate situații conflictuale care porneau de la te miri ce pretext ultra-hyper-spiritual. Începeau oamenii pe un ton cucernic să spună fraze pompoase, care părea debitate pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, aduse din aerul cel mai sacrosanct.

Și se întâmpla ca vreunul dintre interlocutori – intenționat sau nu – să vină cu o chestie mai șuie, care tulbura armonia… divină. Uneori era provocare în toată regula, alteori era doar o întrebare ce atenta involuntar la „vacile sfinte” ale „evlavioșilor”.

La început, respectivul este tratat cu versete, cu îndemnuri duhovnicești, cu citate înțelepte, că poate-i trece. E înconjurat cu toate cataplasmele pioase, doar-doar s-o lecui omul și-o tăcea din gură.

Dacă nu ține, tonul se asprește și este trecut numaidecât în rândul păcătoșilor, e îndemnat să se pocăiască, să mai dea pe la biserică, să facă diverse cure de tratament religios care să-i primenească sufletul spurcat.

Dacă nici asta nu funcționează și omul se încăpățânează să-și susțină ideea (i.e. să nu-și recunoască păcătoșenia!), atunci cenzura și precauțiile cad rând pe rând, iar „evlavioșii” se dezlănțuie într-o beție de invective fără limită și, adesea, fără logică.

Aici găsește de-a valma sfinte anateme rostite pe ton profetic căutat și sudălmi grosonale, îmbrăcate în straie penibil religioase. E etapa în care păcătosul incurabil este demonizat și, odată văzut astfel, poate fi bălăcărit fără rețineri și fără mustrări de conștiință.

Unii, care ați participat la astfel de schimburi de replici, s-ar putea să spuneți că există agitatori de meserie care își merită soarta. N-am de gând să contrazic pe nimeni, fiindcă nu ăsta-i subiectul. Dar nu pot să nu remarc câteva aspecte, după cum urmează.

Mai întâi, e fascinant și dezolant cum haina evlaviei se transformă într-un mop de terfelit preopinentul, încât tot să te străduiești, nu mai observi nicicum că ar fi fost vreo țesătură aleasă sau că ar avea o croială înduhovnicită.

Pe urmă, cred că (și considerați că asta-i orbirea mea, dacă nu împărtășiți această convingere) nici măcar unul dintre „cucernicii” dezlănțuiți n-ar avea neobrăzarea să se adreseze celor bălăcăriți în aceiași termeni, dacă s-ar afla față în față și ar mai avea și martori. Există o doză de „curaj” pe care evlavioșii îl găsesc numai cât sunt „pe net”.Citește mai mult »

Am vrea să știm dacă interlocutorii sunt vii

www.lisaboesen.com
http://www.lisaboesen.com

Dacă ar fi să mă iau după câteva interviuri recente și după altele mai vechi care-mi vin în minte, mai că aș zice că unii dintre jurnaliștii creștini se străduiesc să-și facă emisiunile în cel mai anost mod posibil. Să transforme orice discuție într-un pretins dialog în care tot ce se întâmplă este că invitatul și gazda emisiunii se încuviințează reciproc de la început la sfârșit.

De pildă, la întrebarea foarte spectaculoasă: „Mai avem nevoie de icoane în zilele noastre?”, un preot ortodox răspunde, în mod absoltul surprinzător: „Sigur că mai avem nevoie de icoane”. Evident, nu v-ați așteptat la asta.

Stați că avem și noi performerii noștri. Când interlocutorul este întrebat „Și Dumnezeu ți-a schimbat viața, nu-i așa?”, răspunsul absolut năucitor este „Da”. Cine s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns? De fapt, ce ar putea răspunde sărmanul invitat?

Să nu mă înțelegeți greșit. Cred că e o minune când viața cuiva se schimbă, cred că un ortodox (sau chiar și un heterodox) poate să aibă trăiri sfinte în fața icoanei. Dar pentru asta nu trebuie să-i întrebi pe respectivii „Nu-i așa că…?”, iar ei să-ți răspundă (oricum nu prea au de ales): „Ba, sigură că da…”

O fi lipsă de imaginație, o fi altceva, nu știu. Dar n-ar fi rău ca măcar să se simuleze un dialog autentic. Din aceste tămâieri reciproce ai impresia că totul e un fel de mascaradă, că dialogul viu și inteligent, întrebările pertinente și percutante nu pot face parte din arsenalul creștin.

Stimați amfitrioni de emisiuni care procedați astfel, mângâindu-vă invitații cu întrebări ce au răspunsul inclus sau subînțeles, faceți un mare deserviciu creștinismului. Lăsați să se înțeleagă că pe la noi nu se practică decât interacțiunea superficială și discuția contrafăcută. Dați impresia că interlocutorii dvs sunt incapabili să răspundă la o întrebare adevărată. Par ușor prostuți și neaveniți în platou.Citește mai mult »

Paul Tournier – Personajul şi persoana

Persoana umană începe să se contureze atunci când copilul îşi ascunde primele secrete. Aceasta este faza negativă, să zicem, când el se delimitează de maturii din preajmă şi îşi constituie un nucleu de exclusivităţi. Nu peste mult însă (poate secunde sau minute, la început) el vine şi îşi destăinuie misterul într-un gest pozitiv, de afirmare de sine. Astfel începe să se manifeste persoana. Nu refuzaţi copiilor dreptul de a avea secrete, zice Paul Tournier, fiindcă le periclitaţi însăşi existenţa ca persoane armonioase.

Persoana se ascunde ulterior sub diferite măşti, roluri, ecrane care se constituie ca tot atâtea personaje. Multe dintre ele sunt necesare. Nu poţi fi spontan şi franc, dacă lucrezi în diplomaţie. Nu te scălâmbăi la o conferinţă pe care o susţii. La şcoală eşti elev, iar nu profesor, oricât de inteligent te-ai simţi. Aşadar, roluri şi iar roluri. Fie de voie, fie de nevoie. Măşti şi ipostaze.

Sub toate acestea însă, vibrează vie – sperăm – persoana adevărată. Care, tocmai pentru că e vie, nu poate fi studiată, nici văzută, ci doar, din când în când… dar mai este puţin până acolo. Din măştile cu care ne acoperim persoana (şi ne protejăm sensibilităţile) se poate citi totuşi o parte din adevărul despre ceea ce suntem cu adevărat. Rolurile sunt materia cu care lucrăm atunci când interacţionăm între noi. Nu ne putem repezi să prindem în braţe persoana celuilalt, fiindcă ea e asemeni unui râu subteran, arareori observabil în chip nemijlocit.

După cum am văzut la început, copilul se desprinde de părinte, ca apoi să revină să afirme, să se afirme. Dialog, aşadar. Persoana există în dialog cu alte persoane. O existenţă umană normală, nu poate fi concepută în absenţa dialogului (chiar şi pustnicii au duhovnic). „Nu este bine ca omul să fie singur”. Dialogul se stabileşte, la început, între măşti. E un schimb de informaţii despre personaje. Însă această etapă este necesară. Drumul trebuie parcurs pas cu pas, fiecare având ritmul propriu. Fiecare se străduieşte să fie onest, cât mai onest posibil. Revine, reformulează, precizează, încearcă să recupereze memoria obiectivă a faptelor. Nu e posibil, zice Tournier, dar, adaugă tot el, istoria personală e semnificativă tocmai prin sensul pe care îl dă fiecare evenimentelor, prin adaosul de subectivism.

După o vreme, iată, se produce şi miracolul. Am scurtat, cu siguranţă, fiindcă drumul e, în realitate, mult mai complex, mai sinuos şi chiar dureros. Minunea este că celălalt se simte înţeles şi eu simt că l-am înţeles. Se stabileşte o relaţie între persoane. Măştile sunt date la o parte.

Vestea proastă e că procesul nu e definitiv. Că nu poate fi definitiv. Nu există posibilitatea de ancorare în acest moment, în acest cadru. Suprafaţa persoanei e repede… oxidabilă. Vestea bună e că traseul poate fi refăcut. Însă trebuie refăcut. Nu vine pur şi simplu de la sine. Chiar şi între soţi, drumul nu se parcurge de la sine. Apropo de secretul copilului, aici nu-şi are locul. Dimpotrivă, soţii s-au angajat voluntar într-o relaţie pe care se cuvine s-o onoreze cu onestitate totală. Ce penibil sună în acest context dictonul contemporan: ceea ce nu ştii nu-ţi poate face rău.

De fapt, lucrurile sunt chiar mai complicate. Niciodată un dialog nu este doar în doi, ci în trei. Fiindcă „nu există dialog uman veritabil fără ca acesta să fie dublat de un dialog interior cu Dumnezeu”. Adică nu e pe ales. Pur şi simplu, atunci când doi oameni ajung la un dialog veritabil ajung la Dumnezeu Însuşi. În interiorul lor fac evaluări, cântăresc cuvintele, se cercetează moral, se frământă. Toţi oamenii au câte ceva care îi apasă, lucruri mai greu de mărturisit. Aici se încropeşte acel dialog cu Cel de Sus. Diferenţa e că aceia care cred în El recunosc interlocutorul, iar ceilalţi nu, însă „Dumnezeu le vorbeşte tuturor oamenilor în mod egal, nu doar credincioşilor”.

Acele „ceasuri privilegiate”, când persoanele se întâlnesc (sau atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeul său) rămân ca nişte străfulgerări. Viaţa nu se constituie numai din astfel de fericite întâlniri, ci, de cele mai multe ori şi în cel mai bun caz, din amintirea lor vie. Totuşi persoana va rămâne un mister. Orice am face şi oricât ne-am strădui să o circumscriem şi să o înţelegem definitiv. Atunci ce rost are să încercăm, nu? Mă opresc. Dacă vă spun şi cum se gată, ce rost mai are să citiţi?

Exagerez, nu-i chiar aşa. Tournier trebuie citit el însuşi, fiindcă nu poate fi rezumat fără a fi amputat. Cel puţin asta cred eu. Personajul  şi persoana m-a fascinat, dar nu prin stil, fiindcă autorul nu e neapărat un maestru al sintaxei (deşi scrie bine). Lectura a fost ca atunci când – ipotetic vorbind – ţi-ai reciti scrisorile de dragoste returnate după ani. Un amestec de stări în faţa propriei vulnerabilităţi: melancolie, jenă, eliberare, mici revelații, penibil, enervări, spaime, ridicol, neputinţă, vanitate, admirație, deznădejde etc.

Înainte să fac încheierea musai să consemnez convingerea lui Tournier că noi, oamenii, nu luăm niciodată decizii raţionale, ci raţionamentele ne folosesc ulterior pentru justificare. În ultima lună am auzit aceeaşi idee din trei surse complet diferite. Și eu care credeam că… În fine, sunt prea deştepți cei trei care zic asta încât să-mi permit să-i ignor.

Cartea a fost tradusă (frumos) de către Rodica Bogdan, care a şi scris cu ceva vreme în urmă despre ea, şi va fi publicată la Editura Hypogrammos, în colecţia Inter Pares (între egali, nu între pari). Cei cărora le-am stârnit cât de cât interesul se pot dedulci cu o mostră: un fragment din carte şi cuprinsul (preluate, fiţi pe pace, cu acordul editurii). Voi reveni cu un anunţ în momentul în care cartea va fi disponibilă şi mă gândesc chiar la o „super-ofertă”. Dar mai vedem până atunci.

PS: Deşi momentan în „galantarele” Editurii Hypogrammos nu străluceşte – cel puţin pentru o parte a publicului cititor pasionat – decât Ionatan Piroşca, eu zic să mai aruncaţi periodic un ochi, că se anunţă lucruri interesante. Iaca, deocamdată un Tournier pentru care tot număr zilele până o să-l văd tipărit. Mai mult nu spui încă.