Schisma maidaneză

Giuseppe Canino http://pt.wikipedia.org/wiki/Ficheiro:Canino.png
Giuseppe Canino
http://pt.wikipedia.org/wiki/Ficheiro:Canino.png

Când s-a produs marea Schismă (poate că singura demnă de o majusculă) între Biserica de Răsărit și cea de Apus, s-au invocat mai multe motive care ar fi stat la baza ei. Istoricii și teologii nu prea mai cred în temeinicia lor (de pildă, existau opoziții de genul: preot cu barbă/fără barbă, preot căsătorit/celibatar, pâine dospită/nedospită). Cam toată lumea e însă de acord că schisma respectivă era atât de evidentă deja, încât orice pretext era bun. Și, de altă parte, de fiecare pretext atârnau diferențe teologice semnificative.

Se pare că, din când în când, istoria ne mai aduce în cale câte un motiv de schismă d-asta mai mică, între doi presupuși prieteni, între amici de pe facebook sau chiar între prieteni declarați. Prin titlu mi-am definit deja obiectivul, așa că n-am să mă lansez într-o analiză a motivelor temeinice care duc prietenii sau căsnicii la destrămare.

Am să amintesc doar, înainte de a intra în subiect, că n-am mai văzut atâta înverșunare și asemenea polarizare în spațiul virtual de pe vremea „loviturii de stat” a USL-ului. Numai atunci riscai să termini orice dialog banal într-un scandal cu scântei.

Maidanezii sunt iarăși un pretext pentru „schisme”. Zic că sunt pretext pentru că nu-mi pot imagina o relație atârnând de viața sau moartea unui câine (sau a zece mii de câini). Părerea mea e că altele sunt resorturile înverșunărilor, dar nu am în intenție să le explorez. Cred că e problema fiecăruia „să se cerceteze dar pe sine însuși” și să vadă ce descoperă.

Sunt însă aproape convins că astfel de schisme sunt favorizate de mediul virtual și nu s-ar mai putea consuma cu aceeași ușurință pe viu. Când l-ai vedea pe celălalt în persoană, când mai poți strecura o nuanță, o poantă, o „hai, bă, lasă…” ori indiferent ce altceva care ar putea dezamorsa tensiunea, deznodământul ar fi altul.

Distanța, dialogul mediat și preocupările multiple concomitente fac însă ca unele dintre conflictele din spațiul virtual să escaladeze și să fie tranșate cu totul altfel decât cele clasice. De pildă, dacă ai spus o vorbă în „prezența” a sute de „prieteni” și ți s-a replicat, probabil că e mult mai greu să o retractezi decât ar fi fost într-o discuție privată.

Cred că spațiul virtual și conștiința faptului că vorbești mereu cu public au potențial inflamator pentru orgoliu. Citește mai mult »

Reclame

Ecumenism congenital

www.urdustar.com
http://www.urdustar.com

O colegă făcea deunăzi o remarcă interesantă: de câte ori suntem în situația de a schimba mai mult decât un salut cu cineva, ne surprindem adesea încercând să găsim un teren comun, ceva de la care să pornim o discuție.

Orice frântură de informație care ar putea conduce către un subiect familiar ambilor interlocutori este exploatată imediat și de la acel mugure comun se naște un dialog. Nu știu dacă e vorba de un instinct înnăscut sau de o nevoie socială, dar se pare că există în fibra ființei umane un cârlig ce îi atrage pe oamenii unii către alții și îi leagă unii de alții.

Am numit această nevoie de apropiere „ecumenism congenital” pentru că se manifestă încă din cea mai fragedă pruncie (iar termenul „ecumenism” e ales cun un scop pe care-l veți vedea numaidecât).

„Tu știi, tu ai văzut, tu ai fost, tu îl cunoști, tu te-ai jucat, tu ai mâncat?” întreabă copiii. Iar dacă răspunsul e „da”, un întreg univers de explorat se deschide dinaintea tovarășilor de joacă. Dacă răspunsul e „nu”, adesea urmează un „hai că-ți spun/arăt/povestesc eu”. Și tot în vederea unei baze comune. Căci, chiar dacă unul dintre copii ar vrea doar să se laude, tot trebuie să aibă un sistem de referință cât de cât comun, ca să priceapă celălalt magnitudinea faptelor sale și să se mire.

Ciudat e însă că, atunci când vine vorba de chestiuni religioase, dintr-odată ne sar în ochi deosebirile, distanțele, incompatibilitățile. Cu alte cuvinte, în chestiuni ce țin de experiența vieții de zi cu zi căutăm să ne apropiem unii de alți, dar în experiențele spirituale ne interesează mai degrabă ceea ce ne desparte.Citește mai mult »

Unitatea creștinilor din China (și ce pot face occidentalii ca s-o zădărnicească)

via christianityinchina.org

Dacă ar fi să încerc o definiție a ecumenismului (în cazul în care mai e posibilă una), aș miza pe ideea ce reiese din fragmentul următor:

Vreme de mai mulți ani, am fost implicat în încercarea de a aduce unitate între diferitele ramuri ale bisericilor de casă din China. Aceasta a fost una dintre cele mai dificile sarcini pe care am fost chemat să o îndeplinesc.

Cea mai mare parte a anilor 1980, bisericile ce se adunau în case în China au fost unificate. L-am slujit împreună pe Isus şi nu ne preocupa cărui grup aparţineam. Îi aparţineam cu toţii lui Isus şi asta era tot ce conta.

Lucrurile au început să se schimbe la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Mulţi creştini din Occident au auzit despre marea trezire care are loc în China şi au dorit să ia și ei parte. Şi-au trimis reprezentanți în China, ca să se întâlnească cu liderii bisericilor de casă. Ne-au spus că nu eram suficient de educaţi şi că cea mai mare nevoie a noastră era o educaţie teologică mai substanțială. Ne-au dat asigurări: „Denominaţia noastră are cel mai bun program educaţional. Va fi o binecuvântare pentru voi”. Ani de-a rândul, credincioşii au venit în Hong Kong și au trecut peste graniță, în China, aducându-ne biblii, lucru pentru care le-am fost recunoscători. Totuși, au mai trecut granița și mii de cărţi de învăţătură, care promovează doctrine preferate de anumite denominaţii.Citește mai mult »

Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.Citește mai mult »